joi, 26 februarie 2015

EDUCAŢIA INTERZISĂ (26.02.2015)

La Educación Prohibida (2012)

 

Va prezentam astazi un alt documentar tradus despre modul cum ar fi bine sa arate cu adevarat sistemul de educatie si un articol deosebit, scris de Marcel Capraru, un om care si-a petrecut toata viata in sistemul scolar si care a reusit sa-i patrunda adevaratul sens in cel mai complet mod cu putinta. Un articol care vine in completarea articolului anterior cu Florian Colceag, confirmandu-ne inca odata ca se poate, ca oamenii nu sunt toti spalati pe creier, chiar daca au petrecut zeci de ani in sistem.
Ni se prezinta un istoric excelent al sistemului de invatamant obligatoriu si toate nenorocirile aduse de acesta de-a lungul anilor, majoritatea metehnelor societatii actuale fiind datorate acestui sistem bolnav de dresaj, de educare a obedientei in fata autoritatilor.
Dar mai intai cateva cuvinte despre documentar. In film ne sunt prezentate mai multe idei despre cum ar fi mai bine sa se petreaca procesul de invatare al copiilor:

"Inlocuirea competitiei cu cooperarea.
Eliminarea catedrei si a bancilor in scoli. Schimbarea rolului profesorului in indrumator.
Eliminarea sistemului de note si examene cel putin pana la varsta de 16 ani a elevului.
Invatatorii , profesorii , indrumatorii elevilor sa detina locuri cat mai stabile in sistem. Evitarea la maxim a emigrarii lor de la o clasa la alta sau de la o scoala la alta.
Formarea de indrumatori care stiu in primul rand sa educe copii din punct de vedere emotional.
Promovarea unui nou tip de educatie cat mai completa.
Clase de arta si lucru manual .
Inlocuirea evaluarilor cu un alt sistem care doar indruma elevul.
Introducerea in scoli a claselor  formate din elevi de varste diferite.
Implementarea in scoli a democratiei participative.
Profesorul este doar un indrumator , elevii sunt cei care decid ce vor studia la ore.
Regulile dupa care functioneaza clasa sunt stabilite si de catre copii in adunari unde orientatorul nu decide , doar copii.
Implementarea ideii de auto educatie.
Ore dedicate special pentru impulsionarea copilului in a descoperi ce doreste sa faca in viata.
Implementarea idei ca educatia inseamna in primul rand grija si preocupare pentru copil.
Alegerea indrumatorilor (profesorilor) care au vocatie pentru aceasta meserie.
Profesorul trebuie sa treaca un examen unde sa dovedeasca ca este o persoana fericita.
Conducerea scolii reprezentata de o adunare a profesorilor , care va inlocui deciziile directorului.
Adaptarea metologiei la copii si profesori nu invers.
Implicarea parintilor in educarea copiilor in scoala , organizarea de intalniri ale copiilor si parintilor in cadrul orelor.
Parintii au nevoie de mai mult timp liber pentru a creste  si educa copilul.
Separarea de mama sa se faca cat mai tarziu..."
SURSA: FB Liliana Manolache

VEDETI FILMUL TRADUS AICI - link 1 sau AICI - link 2

In completare cititi  articolul de excepţie:
(Vrei sa fi rege sau bou?)

"Deasupra patului meu de copil trona, pe peretele casei părinteşti, un tablou mare reprezentând un cerb cu privirea semeaţă îndreptată spre vârful unor munţi înzăpeziţi. Sub cerb, pe o panglică îngălbenită  de vremuri scria cu majuscule: „REGELE PĂDURILOR”. Așa am luat eu act despre noțiune de rege. Despre împărați auzisem din povești.
Era o copie după  un alt tablou de demult din casa bunicilor dinspre mama. Îl pictase un văr de-al meu mai mare cu vreo zece ani. Copil fiind, cred că  eram prin clasa a II-a, îl urmăream pe vărul meu cum realiza copia. Împărţise coala de hârtie în careuri şi picta pe bucăţi. Întâi completa un careu, apoi altul şi aşa mai departe până când tabloul a fost gata.  Cutia de acuarele, pe care i-o cumpărase tata, a rămas la noi. Imediat ce a plecat văru-meu, am scos o coală  de la mijlocul maculatorului, am îmărţit-o în careuri cu rigla din penarul meu de şcolar sârguincios şi m-am apucat să pictez cerbul. A doua zi tabloul era gata. Doar că, cerbul meu avea o privire blândă şi tâmpă de bou. De atunci n-am mai pictat niciodată. Au trecut anii, am făcut liceul, apoi facultatea, doctoratul şi am devenit specialist în Ştiinţele educaţiei.
Mi-am amintit această  întâmplare acum vreo câțiva ani într-un compartiment de tren, când, un individ la vreo cincizeci de ani, fost maistru la Electoputere, disponibilizat ca mulţi alţii din România cu o sumă frumuşică de bani, îşi plângea soarta. Avea, spunea el, pământ mult în zona Balş, dar nu-l mai angaja nimeni. Încet-încet, cei din copartiment începeau să-i dea dreptate: era mai bine pe vremea comunismului, nu aveai ce cumpăra dar aveai serviciu. Revoluţia asta numai necazuri ne-a adus. Ce să faci cu libertatea?
Atunci am intervenit în discuţie amintindu-mi povestea tabloului şi făcând o comparaţie între bou şi cerb. Boul e un animal cu stăpân. Are adăpost, are hrana asigurată, în fiecare dimineaţă e înjugat la car sau la plug şi munceşte. Cu cât îşi face datoria mai bine cu atât primeşte o raţie de fân sau de coceni mai mare. Cu cât e mai ascutător şi se opinteşte mai tare cu atât e mai bine îngrijit. Dacă  leneveşte are parte de bici. Nu are grija zilei de mâine. Mâine e la fel ca astăzi, la fel ca ieri şi ca în toate zilele. Doarme liniştit, pe coadă. Spre deosebire de bou, cerbul nu are un adăpost. Hrana şi-o procură singur. Nu e sigur că o poate găsi şi mâine. Nu e ferit de pericole, trebuie să fie mereu în alertă, treaz, să decidă singur. Şi, mai e o deosebire: cerbul e liber, totul depinde de el, boul are stăpân, e dependent, e sclav. Când nu mai poate munci sau când stăpânul nu mai are nevoie de el, soarta lui e la mila stăpânului. Scopul boului nu e să-și găsească  hrana, e să-și caute stăpân care să-l hrănească.
L-am întrebat pe individ după ce i-am expus această metaforă: Între o viaţă de bou şi una de cerb, pe care o alegi? De fapt, întrebarea era adresată  tututror.  Încet-încet, după o perioadă de tăcere, au reînceput discuțiile. Și, spre uimirea mea, deși se vedea în glasul celor din compartiment o undă de regret, concluzia cvasi-generală  a fost că viața de bou e preferabilă celei de cerb. Cum s-a ajuns aici?
Din cei șaizeci de ani pe care i-am împlinit de curând, cincizeci și patru mi i-am petrecut în școală. Învățătoarea mea avea vreo șaptezeci de ani (pe atunci nu se ieșea la pensie obligatoriu) și își începuse cariera la douăzeci, pe la 1910, fusese și învățătoarea tatălui meu, era o istorie vie a învățământului românesc. Cu alte cuvinte, din cei 148 de ani de învățământ obligatoriu în România, cu peste 120 am avut, într-un fel sau altul, un contact direct. Am fost, pe rând, elev, student, profesor, director de școală, inspector școlar, director de CCD, acum sunt profesor de profesori, și cred că această experiență îmi permite să afirm că preferința față de viața de bou a colegilor mei de compartiment e, în principal, rezultatul școlii. (Atenție, folosesc termenul “bou” nu în sens jignitor la adresa cuiva, ci ca expresie a servituții și a stării și nevoii psihologice de dependență și obediență).
Învățământul obligatoriu, sub forma în care îl cunoaștem azi, a apărut într-un stat totalitar, Prusia, în urma unei bătălii, cea de Jena din 1806 dintre armata de amatori a lui Napoleon și armata instruită prusacă, în care francezii au învins. Când industria ta principală e să produci și să exporți mercenari pentru cei ce cucereau colonii peste mări și țări, a fi înfrânt de niște țărănoi, ridică o mare problemă, una națională. Așa a gândit și Johann Gottlieb Fichte, filosoful de serviciu al lui Friedrich cel Mare, în cele 14 Scrisori către națiune publicate între 1808 și 1814: Am fost înfrânți pentru că soldații noștri n-au respectat ordinele, trebuie să facem o Germanie Mare, să unificăm limba germană și toți germanii să gândească la fel și să respecte ordinele, cel puțin în problemele mari. Iar statul prusac a început o treabă așezată, nemțească, detaliată, pentru a pune în practică aceste idei. Astfel s-a instituit primul sistem de învățământ obligatoriu din lume în Prusia, în 1819.
Ideea învățământului obligatoriu, de masă, nu era nouă. Ea apare în scrierile lui Platon, pe la 1635 s-a încercat în Scoția, iar la Revoluția franceză, revoluție făcută de adulți, s-a cerut pentru prima dată dreptul la educație universală. Oamenii constataseră că cei care aveau carte aveau parte de anumite privilegii, erau funcționari ai statului, conduceau, la diverse nivele, grupuri de indivizi, ceea ce le crea un statut invidiat. Te-ai fi așteptat ca, odată câștigat acest drept, cohorte de adulți să pună burta pe carte, dar, vai, ceea ce era un drept câștigat pentru adulți, a devenit, curând, o obligație pentru copii. Napoleon însuși, după ce a organizat învățământul superior pe principii și reguli militare, a încercat un învățământ obligatoriu pentru copii, dar marea masă a părinților a refuzat să-și dea copiii pe mâinile altora.
Prusacii au reușit. Prusia era un stat totalitar. Noi ne referim la legea interzicerii avorturilor a lui Ceaușescu  ca expresie a totalitarismului comunist. Ei, bine, în Prusia exista încă din 1735 o lege de control al nașterilor, orice femeie trebuia să raporteze la poliție când a ajuns la menopauză!
Într-un cadru mai amplu, secolele al XVIII-lea și al XIX-lea coincid cu perioada luptelor, răscoalelor, revoluțiilor și teoriilor de eliberare a scalvilor, de exprimare a demnității și libertății umane. În același timp se dezvolta industria, în principal cea extractivă și prelucrătoare, statele se modernizau și se complicau în funcționare și birocrație. Sclavii, care, sub diverse denumiri și statute (iobagi, șerbi, robi, proscriși, etc.) care constituseră de secole și milenii forța de muncă, nu mai puteau asigura progresul omenirii. Era nevoie de un alt tip de forță de muncă, instruită care să mânuiască mașinile, să asigure funcționarea statelor, să asculte și să execute ordinele.
Problema au rezolvat-o, așa cum am spus, prusacii, obligând copiii să meargă la școală. Între timp, dintre toate instituțiile obligatorii, au mai rămas doar două: pușcăria pentru adulți și școala pentru copii. Vedem, chiar în aceste zile, cu câtă dificultate ajung infractorii la pușcărie: procese îndelungate, procurori, avocați, tribunale peste tribunale, judecători, drepturi ale omului… Pentru copii, e de ajuns faptul că s-au născut și au ajuns la o anumită  vîrstă, din ce în ce mai fragedă, la șapte, șase, cinci și, odată  cu grădinița, la trei ani, și din ce în ce, pe o perioadă  de obligativitate mai lungă, patru, șapte, zece, douăsprezece clase obligatorii.
Prin această obligativitate statele au preluat, într-un fel, dreptul părinților asupra copiilor. La început cu forța, apoi, pe măsură ce părinții înșiși au fost educați prin școală, cu bunăvoia acestora. ( Las, pentru moment, discuția asupra dreptului părinților asupra copiilor, înscris încă în codul lui Hamurabi, pentru că și aici e o problemă universală). Ideea este că, prin această obligativitate, copilul nu e considerat o ființă umană, nu are dreptul la libertate. E un paradox să ai dreptul la educație obligatorie! În prezent, s-a ajuns în situația în care părinții își vând copiii statului încă dinainte de naștere: concediile de maternitate plătite, concediile de creștere a copiilor plătite, alocațiile pentru copii, sunt forme de vânzare a copiilor către stat. Când mamele fac demonstrații fluturând pamperșii în fața guvernului, ele, de fapt, negociază un preț, iar statul le plătește ca angajate pentru îngrijirea copiilor până când îi ia la școală ( era să zic la oaste).
Desigur, o țară  cu oameni instruiți și obedienți e superioară altora, are un ritm de dezvoltare mult mai alert, realizează un boom economic, ceea ce s-a întâmplat și cu Prusia, mai târziu Germania Mare. Și, pentru că majoritatea savanților lumii din prima jumătate a secolului al XIX-lea își dădeau doctoratele în universități germane, au importat sistemul și l-au transferat în țările lor, America la 1852, Principatele române la 1864, Italia de-abia la 1888.
Cum au reușit nemții să creeze un sistem prin care să producă forță de muncă instruită, dar, în același timp, dependentă și obedientă? Oameni dependenți, dar care au sentimentul că sunt liberi, cu alte cuvinte, tipul de bou inteligent, idealul educațional al oricărui sistem statal de învățământ, fie că vorbim de state democratice sau totalitare, de republici sau monarhii?
În primul rând, prin gruparea copiilor pe clase pe criteriul vârstei. Niciun alt grup uman nu se organizează pe vârste ( era armata obligatorie, care, între timp, s-a desființat). Ce-ați zice dacă s-ar da un ordin ca la Ministrul Educației toți angajații să aibă 30 de ani, cei de la Ministerul Economiei să aibă 31, cei de la Interne, 32 de ani, ș.a.m.d.? Sau la o televiziune, cei care lucrează la Știri să fie de 35 de ani, apoi jurnaliștii fiecărei emisiuni să fie aleși pe criteriul vârstei, la emisiunea A de 36, la B de 37, etc. ? Ar fi absurd, nu-i așa? și ați ieși în stradă să protestați împotriva unui asemenea ordin. Ei, bine, copiii nu au dreptul să aleagă și nici să protesteze, iar adulților li se pare normal, nu absurd. Această grupare pe criteriul vârstei produce mai multe efecte antisociale: organizarea este impusă din afară, coeziunea socială e imposibilă ( ca în cazurile de mai sus, cu ministerele…), copiii nu pot învăța unii de la alții, liderii sunt impuși de adulți, nu apar în mod natural, toți sunt ținuți în același ritm dictat de medie, etc. În acest fel n-ai decât să te supui mediei, cuvânt care are aceeași rădăcină cu mediocritate.
În al doilea rând, prin împărțirea activității școlare pe lecții de câte cincizeci de minute cu recreații de câte zece minute între lecții. În acest fel copiii învață ora asta ceva, ora a doua altceva, ora a treia trec la altceva, fără să aibă vreodată imaginea întregului sau de ce învață și asta și celalaltă. Ei învață pentru că așa ne-a spus “Domnul” sau “Doamna”, “Tovarășul” sau “Tovarășa”, adică sunt alții mai mari care știu, noi trebuie să-i ascultăm, să ne supunem voinței lor. Și astfel, învață din experiență, lecție de lecție, zi de zi, an de an, că depind de altcineva. De altfel, majoritatea celor mai buni elevi, după ce termină școala și facultatea, nu știu ce să facă cu viața lor, sunt angajați de alții, de tip Donald Trump sau Gigi Becali, care le spun ce să facă și ei fac foarte bine ceea ce li se cere. Tot din experiența lecțiilor, copiii învață că “nimic în viață nu e atât de important încât să merite să fie dus la bun sfârșit”. Dacă, prin absurd, un elev e “prins” în timpul unei lecții de farmecul unei poezii, sau se concentrează pe o problemă, sună clopoțelul sau soneria ( la începuturile școlii obligatorii pauzele se anunțau printr-un sunet de corn) orice farmec sau concentrare trebuie să înceteze și se trece la altceva. Nu trebuie să faci ce-ți place, ci ce îți ordonă altcineva, indirect, prin clopoțel, nenea Ministru, nenea Satu, nenea Sistemu.
În al treilea rând, dependența și obediența sunt induse prin ceea ce numim astăzi curriculum, sau programă școlară, sau syllabus. În definitiv, nici “Domnul” sau “Doamna” nu fac ce vor, ci ceea ce li se cere prin programă. Domnul sau Doamna, lucrând cu mintea și sufletul copiilor, trebuie să introducă aceste atribute constituente ale ființei umane într-un program, să le “programeze” copiilor modul cum gândesc, precum și conținutul gândirii, care e dat în curriculum.  Desigur, există mai mulți Domni sau Doamne, fiecare stăpân, mai mult sau mai puțin, pe părticica lui de curriculum, pe disciplina lui, dar niciunul/niciuna nu are imaginea întregului, sunt doar angajați într-un sistem construit de alții pe principiul unei uzine, fiecare executând operațiile tehnologice care i se cer. Domnii și Doamnele sunt ei/ele înșiși/însele dependenți/dependente de sistem, sistem care, în ultimă instanță, poate fi definit ca suma locurilor de muncă ale cadrelor didactice. ( Să nu fiu greșit înțeles: există foarte multe cadre didactice bine pregătite în disciplinele lor și, cred că fiecare are cele mai bune intenții privind educarea copiilor, dar intențiile bune, construite prin autosugestie, nu ajută la nimic dacă ești specialist în instrumentele cu care operezi (conținutul disciplinei tale) și nu cunoști corpul pe care operezi ( mintea și sufletul copilului)).
De altfel, există  opinia generală că, prin sistemul de învățământ, copiii sunt dați pe mâna unor specialiști în educație, care, pe lângă  specialitatea lor, au studiat pedagogia, psihologia și metodicile predării. Ca unul care, zeci de ani am studiat și predat aceste discipline, pot să afirm că nu sunt științifice. Așa cum o bună  perioadă, în țara noastră și în multe alte țări s-a predat disciplina numită ”Socialism Științific” (mulți universitari și lectori în universitățile populare și-au construit o carieră în jurul acestei discipline) și s-a dovedit în realitate că așa ceva nu există, tot astfel Științele educației sunt articulații logice, uneori bine închegate, dar construite pe postulate false. Metodicile, de exemplu, sunt un fel de rețetar cu principii, norme, metode, strategii și tehnici, dar, ca orice rețetă  se adresează omenilor bolnavi, nu spiritelor vii. Cercetările psihologice asupra învățării, de la Thorndike, Skinner, Kohlberg sau Pavlov s-au făcut pe animale, șoareci, câini, pisici, porumbei, maimuțe, etc. și au fost transferate la modul cum învață copiii, iar cele pedagogice sunt caduce, pentru că, odată introduși copiii într-un mediu artificial-școala- separat atât de societate cât și de natură, nu poți obține, prin observare sau experimen,t nimic valabil. E ca și cum ai așeza un fluture sub un clopot de sticlă, i-ai observa mișcările și zbaterea și ai crede că știi totul despre fluturi!
La fel face și Mărioara, vecina de la parter, care își plimbă câinele, pe Axi, prin parcarea blocului, și-i strigă: Fii cuminte Axi!, Vino la mama, Axi, Hai să-ți dea mama, Pedigree, să te spele mama pe lăbuțe! Pentru ea Axi e un copil drăgălaș și răsfățat. Tot mai multă  lume are animale de casă, de la câini, pisici și canari, până  la șerpi și cămile. Toți le îngrijesc ca pe niște copii. Există  o întreagă industrie pentru hrana și îngrijirea acestor animale. Recent a apărut primul post de televiziune dedicat direct animalelor de casă, Dog TV, să nu se plictisească. Nu știu dacă e normal sau nu. E treaba Mărioarei, Axi răspunde nevoii ei de afecțiune. Dar dacă  oamenii îngrijesc și cresc aceste animale ca pe niște copii, pe cale de inferență logică e adevărat și corolarul:  copiii sunt îngrijiți și crescuți ca niște animale drăgălașe care răspund nevoii de afecțiune a adulților! Dar, dacă pe Mărioara doar o salut și o las cu credința ei, de la unii ca Skinner, Brunner sau Pavlov, am pretenții să nu influențeze educația copiilor. Toate se trag, pesemne, de la Darwin, care ne-a făcut animale, superioare, ce-i drept, și toată lumea l-a crezut.
Să fiu corect, alte cercetări psihologice care au influențat instruirea școlară  s-au făcut pe copii, de ex.,  cele ale lui Piaget sau Vâgoțky, greșeala lor fiind că s-au adresat numai intelectului sau numai interacțiunilor sociale ale copiilor, ca și cum, dacă ai studia mâna sau piciorul, poți concluziona asupra organismului ca întreg!
Copiii, însă, au legile lor de dezvoltare, naturale sau divine pe care le urmează neîncetat și, cu toată, cu toate încercările școlii obligatorii, în ciuda tuturor teoriilor și metodelor, s-a constatat că reacționează  și nu se supun regulilor și regulamentelor din ce în ce mai restrictive. Atunci s-a inventat o altă treabă la fel de nemțească: sistemul de recompense și pedepse, între care, la loc de cinste tronează  nota. După caz, nota e zăhărelul sau biciul din experimentele de psihologie a învățării, denumite, “științific”, elemente de întărire și reîntărire. Tot după caz, nota instaurează  competiția stimulată de profesori și părinți și clasificarea neoficială, desigur, în deștepți și proști. Dacă pentru profesori acest lucru e de înțeles, nota fiind instrumentul de bază  cu care mențin disciplina și, speră ei, motivația, pentru părinți lucrurile se complică, deoarece, se presupune că aceștia își iubesc cu adevărat copiii. Și, cel puțin eu, n-am văzut sau am auzit de vreun bărbat care își iubește soția întrebându-l pe preot sau pe primar: ce notă-i dai soției mele? sau de vreo soție iubitoare chestionându-și vecina: ce părere ai, dragă, de bărbatul meu? E bun sau nu, îi dai notă de trecere? Păi, dacă îți iubești copilul, te duci la un străin să ți-l evalueze? E adevărat, există numeroase concursuri cu note și premii pentru câini și pisici care gâdilă orgoliul stăpânilor. S-au înmulțit cazurile de sinucideri în rândul copiilor din cauza vreunei note sau corigențe  și nimeni nu găsește nicio vină sau explicație. De ce, că  era un elev bun? Nu ne-am așteptat la asta! Dar la ce să te aștepți, când copilul este împins într-un conflict existențial colosal pentru că își iubește familia, își iubește profesorii, colegii, semenii și dintr-o dată se prăbușește nemaiputând suporta ideea că i-a dezamăgit groaznic pe cei pe care i-a iubit atât! În loc să oprim moara și să ne întrebăm, ce măcinăm noi aici? trecem totul la fapt divers într-un articol de ziar sau o emisiune TV.
Priviți examenul de capacitate de anul acesta sau cel de bacalaureat de anul trecut. Ce importanță are dacă un elev a bifat subiectivă și altul predicativă iar cel de-al treilea atributivă? Câți dintre adulți  știu asta? De ce soarta unui copil să depindă de ceea ce nici specialiștii cu studii și doctorate nu știu bine? Sau de ce cheltuim milioane de lei cu camere video de supraveghere – Big Brother – când copiii sunt împinși într-o competiție nenaturală, neomenească? Dacă scopul vieții este fericirea, de ce tot acest stress artificial provocat, în care anual sunt împinși sute de mii de elevi, familii și profesori care încearcă, lăsând la o parte orice urmă de moralitate (dacă le-a mai rămas), să  se lupte între ei, pentru, de fapt, o nefericire? Răspunsul e simplu: pentru că, aruncându-i unii împotriva celorlalți, pot fi stăpâniți, mânuiți, manipulați. Asta e sarcina sistemului de educație imaginat și creat de slujbașii lui Friedrich cel Mare acum 200 de ani.
Dar cea mai mare invenție a școlii tradiționale a fost banca de școală. Oricâte opresiuni ar fi imaginat adulții împotriva spiritului viu al copiilor, cu oricâte pedepse, nu puteau opri copiii să se miște. Mișcarea este forma primordială și fundamentală de expresie a vieții și a independenței individului. Trebuia găsită o soluție de încătușare a spiritului, iar aceasta a fost banca. La început erau bănci lungi ca cele de la căminele culturale sau ca la nunțile de la cort, dar copiii lunecau pe sub ele. Apoi s-au inventat cele cu scaunul legat de bancă, mai întâi pentru șase elevi, să nu poată ieși din ea, apoi,  pentru patru sau doi, în sfârșit, pentru unul, pe măsură ce se vorbea de drepturile copilului. Au fost implicați cercetători care au studiat poziția, forma și anatomia copilului, proiectând bănci din ce în ce mai ergonomice, cu scaune rabatabile, etc. S-a observat, totuși, că e nevoie și de mișcare și au fost create pauzele și introduse orele de educație fizică pentru a evita deformarea coloanei vertebrale. E ca și când ai cere unei persoane să meargă într-un picior și, când obosește, să schimbe pe celălalt, uitând că un mers normal, cu ambele picioare și în ritm propriu nu duce la oboseală. Prin bancă, disciplina a fost luată sub control de către autorități, astfel încât primul lucru pe care îl învață orice copil care merge la școală este să stea în banca lui, să facă ce i se spune și să răspundă când e întrebat.
Toată această  uriașă industrie care nu dă faliment deoarece are clientela asigurată obligatoriu, care merge din ce în ce mai prost, pentru că numai dacă merge prost poate cere bani mai mulți, dacă  ar merge bine n-ar mai fi nevoie de bani mai mulți, este susținută  de teorii pedagogice din ce în ce mai sofisticate. De la Taxonomia obiectivelor educaționale a lui Bloom (1956), care funcționează  încă în practica școlii românești și despre care Bloom însuși spunea prin 1990, că, pe baza ei poți crește pui în incubator, nu spirite umane (întrebați-l pe profesorul Nicolae Sacaliș, a vorbit cu Bloom, văd că a lansat recent o carte)   la elaborarea standardelor educaționale în America, prin anii ’80, pe care ne străduim, cu sârg, să le introducem și la noi, și până la învățământul bazat pe competențe pentru crearea societății bazate pe cunoaștere – knowledge-based society- clamat de documentele UE ( noi am construit, într-o vreme, societatea socialistă multilateral dezvoltată, cu mult înaintea UE!), toate aceste teorii merg pe linia inaugurată de prusaci în urmă cu 200 de ani. Copilul, dibuit, ici-colo, de unele mari spirite ca Ellen Key, Maria Montessori sau Celestin Freinet, a fost îngropat sub imense mormane de legi și regulamente în care, pentru state, e doar o resursă umană ( Vezi Legea Educației nr. 1/2011, art. 2(2) și sutele de regulamente și metodologii pe site-ul MECTS, pe care nici juriștii nu le pot descâlci!). Și, ca orice resursă, trebuie folosită de cineva, așa cum și boul e o resursă pentru cel care nu are tractor.
Întreaga educație se bazează pe o prejudecată, o premisă falsă: aceea că adulții fac copii și că ei îi formează și îi modelează după proiecte naționale și internaționale. Noi, românii, dintr-o țară de informatori, ne-am transformat într-una de formatori. E la modă.
Mii de ani oamenii au fost convinși că soarele se învârtește în jurul pământului. Când, în sfârșit, a venit unul care să le spună că  e invers, l-au ars pe rug. Au mai trecut câteva sute de ani pentru a accepta cu toții acest nou fapt. La fel e și cu această prejudecată.  În urmă cu peste 100 de ani ( 1907, cînd la noi pornea răscoala de la Flămânzi) o femeie, prima femeie medic din Italia, Maria Montessori, a spus lumii: COPILUL ESTE CREATORUL ADULTULUI. CARACTERUL ȘI PERSONALITATEA SUNT PROPRIA CREAȚIE A COPILULUI. A fost exilată din Italia, a fost urmărită de fasciștii lui Mussolini pentru a fi ucisă, a fost complet ștearsă de comuniști din istoria educației și pedagogiei, a fost dată uitării de pedagogiile și universitățile din statele așa-zis democratice, deși cercetările recente din neuroștiințe  îi validează spusele.
În această epocă a libertății, a comunicării globale, copiii răspund oprimării și controlului total, ignorării legilor naturale ale dezvoltării lor, în mod neconștientizat, în școlile publice de pe toate meridianele prin creșterea gradului de violență. Statele cheltuiesc milioane de dolari și de euro pe proiecte de prevenire și reducere a violenței școlare. Școlile seamănă, din ce în ce mai mult, cu pușcăria. Jandarmii și polițiștii păzesc la porțile școlii. Recent, un ministru al educației a propus introducerea cazierului școlar. Inutil. Sclavii s-au eliberat prin răscoale, proletarii prin revoluții, de vreo sută de ani asistăm la mișcări pentru eliberarea femeii (de sub prejudecăți, desigur, altfel e liberă!). E nevoie de o nouă revoluție: cea a eliberării copiilor de sub prejudecățile adulților. Ultima. Non-violentă. Pentru că adulții nu fac copii. Ei fac sex."

In completare studiati si:

1) Miscarea UBUNTU 
2) Educatie pentru un viitor durabil (un documentar in care se vorbeste si de SummerHill)
3) Conspiratia universitara
4) KEN ROBINSON - "Scoala ucide creativitatea" si "Este necesara o revolutie in educatie" 
5)  LEVI ELEKES - FRIENDS SHOW - cateva ganduri de bun simt despre scoala AICI si AICI
7) RESURSELE UMANE - contabilizarea sclaviei
12) URĂSC ŞCOALA, DAR IUBESC EDUCAŢIA
13) SUMMERHILL - Scoala democratică
14)  Antrenorul de genii prof. Florian Colceag : scoala dreseaza copilul astfel incat sa iasa ce vrea Sistemul
15) Mai multe scoli din Suedia au renuntat complet la clase si banci

miercuri, 25 februarie 2015

JEREMY HAYWARD - un interviu despre non-dualitate (25.02.2015)

"Jeremy Hayward se ocupă de budismul tibetan, pe care-l numeşte budism Shambala. Este profesor în practici de meditaţie şi în tot ce ţine de legătura ditre budism şi ştiinţă. Acum 40 de ani şi-a luat doctoratul în fizică nucleară, la Universitatea Cambridge, apoi a trecut mai departe, făcând cercetări în biologia moleculară şi apoi a descoperit budismul care pentru el, este o ştiinţă.
Interviul cuprinde următoarele întrebări: ce este non-dualitatea? Ce anume este eul? Oare conştiinţa este tot ceea ce există? Oare există un făptuitor? Oare totul se naşte din conştiinţă? De ce se întâlneşte Dalai Lama cu atât de mulţi oameni de ştiinţă? Oare budiştii şi savanţii cuantici vorbesc despre acelaşi lucru?"

SURSA: http://viatamergeinaintepenet.blogspot.com.es

VEDEŢI INTERVIUL TRADUS, AICI:


In Romania exista traduse cartile ADVAITA VEDANTA (despre NON DUALITATE), Lumina cunoasterii non-duale - Advaita Bodha Dipika, ESENTIAL IN ADVAITA VEDANTA si alte carti despre VEDANTA aici.
De asemenea va recomandam cartile lui Nisargaddata  Maharajah : "Realitatea Ultima" si "Eu sunt acela. Dialoguri despre absolut." Cartile lui Ramana Maharishi : "Evanghelia lui Ramana Maharishi", "Invataturile lui Ramana" de Arthur Osbourne, "Biografia lui Ramana" de Gabriele Ebert .
 In completare studiati categoria NON - DUALITATE pe care o puteti explora mai usor in CUPRINS.

luni, 23 februarie 2015

BURZYNSKI - Cancerul este o afacere serioasă (partea a II-a) 23.02.2015

BURZYNSKI - Cancer Is A Serious Business (2014)
Part II


Documentarul tradus de astăzi vine în completarea celui publicat acum 4 ani, in 5 iulie 2011, un film care a facut valuri si care pur si simplu a meritat o continuare. Multumim producatorilor si traducatorului!
„Doctorii fac mari eforturi pentru a ascunde faptul că practică, mai degrabă, o magie neagră şi nu o ştiinţă. Profesia medicală a creat o pseudoştiinţă de proporţii mamut, iar doctorii de azi se bazează pe o mare gamă de instrumente şi teste şi echipamente cu care încearcă să-şi justifice şi să-şi onoreze intervenţiile. Acest lucru, fireşte, nu înseamnă nimic nou. Alchimiştii evului mediu şi vracii din Africa şi-au dat seama că vorbele şi descântecele prea semănau a vrăjitorie şi adularea zeilor, aşa că au creat o structură impenetrabilă folosind ierburi, cântece, dansuri, zăngănit de oase încrustate, mormăieli şi incantaţii ceremoniale. Clinicienii de astăzi au fetişuri mult mai sofisticate de oferit. Ei au la dispoziţie chirurgie cu laser şi psihoterapie, tomografe şi analize de laborator pentru a-şi susţine pretenţiile că ar fi oameni de ştiinţă. Dar, oricât de corectă ar părea să fie această pseudoştiinţă impenetrabilă, nu este nimic altceva decât un simplu fetiş. Poate că doctorii folosesc instrumente ştiinţifice, dar asta nu-i transformă în oameni de ştiinţă mai mult decât pe un vraci care ar purta stetoscop şi ar dansa în jurul unui microscop.”
Dr. Vernon Coleman

vineri, 20 februarie 2015

CASE DIN BALOŢI DE PAIE, AUTOPORTANTE (20.02.2015)


"De puţin timp, în România „prinde” construcţia caselor ecologice, în special cele din baloți de paie. Chiar dacă în România se foloseau paiele împreună cu alte materiale pentru obţinerea chirpiciului, casele construite din baloţi de paie sunt o noutate.
Construcţia caselor din baloţi de paie a început la mijlocul secolului al XIX-lea în Nebraska, SUA.  Casele din baloţi de paie nu sunt case din chirpici. Sunt case rezistente, solide şi eficiente energetic.
„Toată lumea când aude de case din paie se gândeşte automat la povestea celor trei purceluşi. Lucrurile nu stau însă aşa. Casele din paie rezistă mai bine de la un cutremur decât cele din beton, deoarece sunt elastice. Baloţii reprezintă şi o izolaţie perfectă, deci nu mai este nevoie  şi alte adaosuri. Singura problemă este apa în exces. Rezistă la o infiltraţie de 19% apă în interiorul zidurilor. De asemenea acest case nu ard, deşi toată lumea se gândeşte la pericolul de incendiu. Au fost făcute teste. Oamenii pot încerca să dea foc unui balot de paie legat şi vor vedea că nu arde”, spune arhitectul Bogdan Mureşan în Adevărul.
Construcţia unei astfel de locuinţe este simplă, dar trebuie respectate nişte reguli de bază.  „Iniţial, se face o fundaţie de pietre de 50 – 70 de centimetri. Fundaţia unei asemenea case poate fi zidită din pietre de râu, lipite între ele cu mortar. Urmează apoi o placă de beton armat. După ce se construieşte temelia şi baza casei în aceasta se fixează ţepuşe de lemn, care vor împiedica paiele să alunece, apoi se pun baloţii şi ulterior zidurile din baloţi sunt prinse între paleţi de lemn şi legate cel puţin cu sârmă. Însă, asamblarea casei se mai poate face cu ajutorul unor legături sau dispozitive metalice, cu şuruburi. Astfel, aceşti pereţi de cinzeci de centimetri lăţime pot suporta fără nici o problemă o casă normală de până la patru metri înălţime la o suprafaţă de 100 de metri pătraţi. Această structură, foarte simplă, poate avea şi o mansardă. Totul trebuie apoi tencuit cu lut şi paie tocate, iar apoi vopsit cu var. Acoperişul se face în general din lemn”, explică Bogdan Mureşan.
O casă din baloţi de paie de 75 de metri pătraţi costă doar 1.000 de euro. Asta dacă beneficiarul are materialele la îndemână. Este nevoie de piatră, puţin lemn, lut şi bineînţeles baloţi de paie. Se poate construi în regie proprie cu ajutorul a câţiva prieteni în două-cinci săptămâni. Are un confort termic sporit deoarece zidul din baloţi are 50 de centrimetri grosime. Se poate face şi un acoperiş înverzit şi atunci costurile de încălzire se reduc cu 30%. Dacă omul nu are materialele disponibile acestea nu costă mai mult de 1.000-1.500 de euro. Deci casa îl va costa maximum 2.500 de euro. (LA ROŞU N.N.)
Iată AICI  - link 1 (sau AICI - link 2 SAU AICI - link 3 ) un film tradus în care puteți vedea pas cu pas, foarte detaliat, cum se construiește o casă din baloți de paie cu tehnica Nebraska, adică cu ziduri autoportante (fără structură din lemn, sau alt material):


SURSA: http://activenews.ro

In completare studiati si:

1) Cladirea care nu are nevoie de incalzire nici iarna, desi este in Alpi
2) http://casedinbalotidepaie.ro
3) Poze cu astfel de case din baloti
4) http://www.earthsafedesign.com
5) CASA de 1000 de EURO. Are 75 de metri pătraţi şi rezistă şi 100 de ani

joi, 19 februarie 2015

INTERSTELLAR: Călătorind prin univers (19.02.2015)


Continuam astazi lista de FILME CU MESAJ si/sau DE SUFLET si/sau SPIRITUALEcu un alt film interesant. Probabil ca majoritatea dintre voi ati vazut filmul sau stiti despre ce e vorba in mare. Daca nu, puteti gasi niste recenzii bune aici , aici sau aici. Nu o sa va povestim noi filmul insa am simtit sa aducem unele observatii, dincolo de mesajele de fond care rezbat printre randuri (suntem prea multi pe planeta, suntem cam singuri in univers si neajutorati, stiinta e noul Dumnezeu si nici vorba de spiritualitate, samd):
1) Incep sa patrunda si in filmele mari idei legate de dimensiuni. Timpul e o dimensiune, foarte interesant pusa in grafica video, iar in gaura neagra exista posibilitatea contactarii unor fiinte din alte dimensiuni (care putem fi noi insine dintr-un viitor indepartat). 
2) Pe o parte gaura neagra e intunecata, insa pe partea cealalta e ca un soare. Nu se aduce niciun argument stiintific de ce ar fi o gaura alba (destul de stilizata in cazul filmului nostru, ca sa nu faca omul legatura prea usor) in partea cealalta, insa asta vine ca o confirmare a teoriilor care spun ca de fapt sorii ar putea fi partea vizibila a unor gauri negre, asazisele gauri albe, iar in centrul acestora se afla singularitatea de legatura (prin gaura de vierme) cu alta zona din multivers. Astfel Universul ar fi intr-o continua pulsaţie, intr-o continua expansiune si contractie, intr-un continuu big bang si resorbtie, pe diferite scale, de la micro la macro multivers.
3) Se depaseste mitul distructiv al gaurii negre promovat in stiinta oficiala. Teoretic singularitatea genereaza in jurul ei un vortex asemanator unei tornade, insa in centru e liniste. Daca te focalizezi pe centrul gaurii negre, teoretic poti trece in liniste cu o nava. 
4)  În școală, copiilor li se predă că zborul pe lună a omului nu a fost decât o ficțiune, pentru a determina sovieticii să-și irosească inutil resursele, în contextul războiului rece ... LOL ... macar in filmele de fictiune sa se spuna adevarul.

In fine, vedeti filmul TRADUS, AICI :

miercuri, 18 februarie 2015

Antrenorul de genii prof. Florian Colceag: scoala dreseaza copilul astfel incat sa iasa ce vrea Sistemul (18.02.2015)

"Educatia reprezinta un mod de insclavizare a populatiei"
Florin Colceag

"Într-o casă din Mogoşoaia, locuieşte prof. dr. Florin Colceag, considerat unul dintre părinţii spirituali ai multor copii supradotaţi din ţară. Doctor în economie, autor al unor teorii pe complexitate, specialist în modelare matematică, membru al Clubului de la Roma alături de cei mai mulţi laureaţi Nobel şi preşedinte al Institutului Român pentru Studii şi Cercetări Avansate Gifted Education, matematicianul Florin Colceag e, la origine, ţăran. Un ţăran care, azi, sapă, prăşeşte, cultivă şi seamănă cu instrumente ştiinţifice; e psihopedagog şi în psihopedagogie acţionează matematic, modelează în permanenţă caracteristicile pentru a fi utilizate de alţii. E şi „culegător” de genii... 

Mărturiseşte că a  întâlnit cazuri de părinţi cu copii speciali care vin la el spunând: nu ştim ce să facem cu ei, cum să facem faţă, nu ştim cum să-i ajutăm. Aici intervine el. Îi testează, îi sprijină, îi promovează. Este, aşa cum l-a numit cineva, „antrenorul de genii”... Programele educaţionale le dezvoltă în cadrul IRSCA Gifted Education, însă... „lecţiile”, „antrenamentele” cu micile genii au de cele mai multe ori loc în grădina casei lui de la Mogoşoaia, ori pe miriştea din apropiere, care devine ad-hoc o largă grădină epicuriană.

Înţeleptul satului vs. prostul satului
Blestemul poporului român, crede profesorul, este că îşi alungă, în permanenţă, valorile. Şi în loc să promoveze ceea ce este bun la nivel de vârf, promovează mediocritatea: “În toată lumea aceasta, există un înţelept al satului. La noi, la români, există un prost al satului. Vine din cultură, din rădăcinile istoriei: în loc să scoatem deasupra valorile, noi le alungăm. Din cauza aceasta, suntem încă în Evul Mediu, pornind chiar de la sistemul de guvernare pe care îl trăim acum, cu baroni locali...” 

Şi,  cum  prima acţiune care trebuie făcută este de a deschide ochii semenilor asupra copiilor, profesorul s-a dedicat  instruirii  poporului, ca acesta să înţeleagă “care e valoarea seminţei, pentru că seminţia românească mai are un pic şi se stinge din cauza celor care nu preţuiesc sămânţa bună”. Sunt mulţi părinţi care vin la specialist indignaţi şi puşi pe luptă cu sistemul, forţând o şansă pentru copiii lor. Şi au dreptate. Problema ţine, mereu, de acelaşi şablon românesc, de a nu preţui valorile. “Acum o zi, spune profesorul, mi-a picat pe mână metodologia pentru înscrierea la clasa I şi la clasa pregătitoare. Nu apare posibilitatea copiilor cu capacităţi înalte de a se înscrie mai devreme, conform cu vârsta lor psihologică. Nu intră, acest lucru, în şablonul autorităţii, deşi este trecut în legea educaţieiei, iar aceşti copii sunt strânşi cu uşa, ca să nu devină prea deştepţi, ci, din contră, pe cât se poate, să se aplatizeze. Rezolvarea situaţiei e multiplă. Trebuie programe educaţionale speciale în două direcţii: în primul rând, instruirea copiilor care au abilităţi înalte, a doua, ridicarea nivelului copiilor care doresc să-şi mărească abilităţile. Dumnezeu îşi pune sămânţa lui unde crede de cuviinţă. Din cauza aceasta, programele educaţionale trebuie să fie răspândite în toate şcolile. În patternul nostru naţional, preferăm să avem la suprafaţă prostul satului, nu înţeleptul satului. Ne dăm deştepţi,  pentru a nu fi consideraţi prostul satului, dar de fapt, modelul lui e singurul pe care îl edificăm”.

N-am obişnuit, aproape în nenumărate cazuri, cu situaţiile când, veniţi din străinătate cu diplome de la marile universităţi, copiilor supradotaţi li s-a dat cu piciorul, deşi, în România, avem din ce în ce mai puţine cadre înalt calificate. Refuzaţi acasă, aceşti copii pleacă şi nu se mai întorc. Nu se  mai întorc,  pentru că nu sunt bineveniti, ori sunt priviţi cu reticenţă şi li se spune: “Ce-i atavismul ăsta la voi? Plecaţi în altă parte!”. Toată această problematică ţine de stilul de management. 

“E o lege, ne spune profesorul Florin Colceag, în contabilitatea managerială care arată că, atunci când managementul secundar al unei firme e făcut pe criterii clientelare (şi la noi se aplică, mai ales la ţară), atunci se petrec două fenomene, în primul rând, relaţii pe orizonală între cei care fac managementul secundar – ei se ajută între ei, formează o reţea în care se sprijină în tot ceea ce fac, să paraziteze managementul – şi a doua, raportare falsă la vârf. Această raportare falsă la vârf conduce la o abureală asupra a ceea ce se întâmplă de fapt. În momentul acesta, noi suntem puşi în situaţia de a face contabilitatea a douăzeci şi ceva de ani de management de tipul acesta, plus alte multe zeci, dinainte. Şi numărăm câte grăunţe mai avem; că recolta am terminat-o, de multă vreme, şi acum ne vindem şi sămânţa. Uitaţi-vă la mediul politic pe care îl avem. Pe ce criterii au fost selectaţi liderii? Pe criterii de profesionalism sau pentru că au susţinut campaniile electorale ale partidelor? Cine a avut bani să susţină campanii electorale şi interese? Sunt câteva întrebări minore. De ce Constituţia, de exemplu, nu creează nişte filtre pentru selecţia pe bază de profesionalism, pe bază de responsabilitate şi de calitate? Pentru că nu interesează. Acesta e managementul secundar făcut pe principii clientelare. Aceasta este marea noastră problemă, acum. De aici, a plecat şi politizarea administraţiei şi politizarea educaţiei, peste tot pe unde te uiţi. E o boală. E un cancer.”

„Noi înflorim în haos”
Există, oare, un profil distinct al inteligenţei româneşti? Am fost tentat, în dialogul cu profesorul Florin Colceag, să aflu locul pe care creierele româneşti îl ocupă între alte popoare. O excelenţă în termeni de etnogeneză, o genialitate tipic românească. Şi mi-a fost teamă că nu voi primi un răspuns. Dar, surpriză!  Florin Colceag crede că aceasta chiar există: “Nu numai că există, dar aş putea spune că România este una dintre ţările care excelează în domeniu. Eu sunt specialist în geniile tari, am şi format o grămadă de genii şi îi recunoc pe stradă numai după mers, ca să nu spun după altceva, pe cei care realmente au această capacitate. Am găsit inteligenţe foarte înalte la foarte puţine popoare: la chinezi, la indieni, la ruşi, la evrei şi la români. Românii se caracterizează printr-un cuvânt care spune totul: complexitatea. Capacitatea integratoare pe multe domenii şi pe mai multe dimensiuni ale problemei şi nivele de complexitate. Aceasta este caracteristica inteligenţei româneşti. Dată, în mod paradoxal, tocmai de această paradigmă a prostului satului. Pentru că oamenii aceştia s-au confruntat cu o situaţie absolut uluitoare. Nefiind sprijiniţi, au trebuit să se lupte cu o diversitate de probleme şi atunci au dezvoltat o capacitate de a rezolva probleme de mare complexitate care este extraordinară şi aproape unică. Nu e chiar unică, dar este, la câteva popoare menţionate, mai prezentă. Alte popoare au alte tipuri de genialitate. Tehnică, administrativă, etc. etc. Dar noi suntem oamenii haosului. Noi înflorim în haos. Şi asta este partea extraordinară. Faptul că au plecat din ţară milioane de români care erau profesionişti şi aşa mai departe, nu ne-a împuţinat populaţia de genii. Faptul că ne-am confruntat şi ne confruntăm în continuare cu problemele pe care le avem de înfruntat acum, nu ne diminuează genialitatea. Din contră, cei care ies acum, generaţiile mici, au nişte abilităţi absolut fenomenale la vârste mici şi multe dintre ele rămân şi mai târziu. La nivelul vârstelor mici, capacitatea de a observa semnificativul şi de a face scenarii pertinente este egală cu a evreilor şi este foarte înaltă, dar, din păcate, neîncurajată. Dacă ar fi încurajată, noi am ajunge să performăm, la fel ca evreii, pe o grămadă de direcţii. Mai departe, este inventivitatea şi creativitatea care se dezvoltă exploziv, până la vârsta de 12 ani. Nefiind încurajată, mai târziu nu se mai dezvoltă. Unde există un mediu de încurajare, continuă să se dezvolte şi ajunge la nivele extrem de înalte. Mai departe, în adolescenţă, apare vizionarismul şi capacitatea de integrare pe foarte multe planuri, la mulţi copii, dar, pe de altă parte, şi tendinţa de a scăpa de sistem, care îi gâtuie, nu îi lasă să meargă mai departe şi să respire. Atunci, se petrece şi exodul de creiere tinere în afară. Noi, de fapt, hrănim vestul cu inteligenţe.”

Grădina cu suveniruri

Profesorul Florin Colceag este unul dintre puţinii specialişti din România care foloseşte metode netradiţionale în educaţie. De aceea, probabil că este şi cel mai bun în domeniul său. Mai în glumă, mai în serioas, el spune că, în fond, nu face decât să le scoată copiilor supradotaţi beţele din roată. “Dacă nu au greutăţi legate de aripi, ei zboară în mod natural. Dacă le dezleg greutăţile şi le dezleg aripile şi îi învăţ cum să bată din aripi, mai departe ei zboară singuri. Eu sunt destul de specializat ca să-mi dau seama de inteligenţa cuiva numai când vorbesc cu el şi când îi văd sclipirea din ochi.” La profesor acasă, vin, în general, părinţi de copii în primii ani de viaţă, până în clasa a cincea, când au realmente potenţialul deschis şi au nevoie să ştie încotro să apuce. Apoi, apar primele succese care, întotdeauna, confirmă analiza profesorului Colceag. Nu le cere, în schimbul sfaturilor sale, cine ştie ce. Dar am văzut, la el acasă, tot felul de obiecte mici: scoici, seminţe de plante exotice, suveniruri de pe unde au călătorit copiii olimpici. Profesorul le păstrează pe toate, într-o aparentă dezordine; aceeaşi dezordine care domneşte în gradină, dar care nu face decât să-confirme teoria cu privire la haos: “E adevărat, ele s-au aşezat aşa. În clipa în care au crescut haotic, ele şi-au găsit echilibrul. Eu am plantat câteva, iar restul au crescut pe lângă. Este ceea ce face natura, care acoperă toate nişele, toate golurile, în aşa fel încât să nu creeze nici dizarmonii, nici conflicte...”

Gifted Education
O fetiţă de doar şapte ani din Bucureşti, îi uimeşte, în fiecare zi, pe cei din jur, cu inteligenţa ei. Are IQ-ul 145,  mai mare decât al  fostului secretar de stat al SUA, Hillary Clinton. Cazul e cunoscut în România unde, portivit statisticilor, 4% dintre copii se nasc super inteligenţi, adică de două ori mai mult decât media mondială. Institutul Român de Studii şi Cercetări Avansate Gifted Education – al cărui preşedinte este prof. dr. Florin Colceag – estimează numărul lor la 200.000. Totuşi, numai jumătate dintre aceştia vor performa în viaţă şi în cariera profesională. Neputinţa sistemului educaţional românesc de a le valorifica talentul îi transformă, pe mulţi, în rataţii de serviciu ai unei societăţi debusolate. IRSCA Gifted România dezolvtă programe de sprijinire a acestor copii şi tineri. Numai în acest an au fost organizate două tabere, una la Câmpulung Muşcel (Argeş), dedicată copiilor cu abilităţi înalte, pe probleme de ecologie, iar cea de a doua la Bisoca (Buzău), dedicată copiilor cu abilităţi înalte şi cu tendinţe de abandon. Profesorul Colceag spune că, din păcate, tendinţa de abandon apare adeseori la copilul supradotat, care nu este sprijinit să îşi mărească abilităţile şi care nu găseşte în oferta şcolii ceea ce are nevoie, motiv pentru care se izolează, devine un neînţeles şi, de multe ori, renunţă să îşi continue studiile, pe măsura capacităţilor lui."

"Vă invitam să vizionaţi si o conferinţă VIDEO a prof. Florian Colceag, din mai 2014, despre EDUCAŢIE şi dezvoltarea normală a societăţii umane. Informaţiile pe care le oferă Colceag în acest video mai jos sunt esenţiale PROFESORILOR (de la orice nivel din sistemul de educaţie naţional/privat), PĂRINŢILOR ce au copii de orice vârstă şi în general, ORICUI vrea să priceapă un pic mai bine cum funcţionează LUMEA REALĂ ÎN CARE TRĂIM AZI. Vă invit să urmăriţi întreaga conferinţă/prelegere, împărţită în 5 secvenţe video redate mai jos. Pentru a vă convinge că veţi afla lucruri interesante, vă redau un singur pasaj, preluat din partea 2:

Citat Florian Colceag, conferinţă video mai 2014 

“Sistemul de educaţie a omorât pasiunea pentru carte a elevilor (…). Este foarte important să înţelegem de la bun început ce vrem de la copii, pentru ce au gândit americanii sistemul “no child left behind”. Ce doreau? O populaţie supusă normelor, căreia dacă i se spune să facă ceva, face acel ceva. Pentru că depind de sistem. Au fost învăţaţi să depindă de sistem omorându-şi libertatea proprie. De ce în România se practică un sistem asemănător? Pentru că acei copii devin adulţi şi vor lucra în continuare în multinaţionale. Iar omul din multinaţionale nu trebuie să aibă idei ci trebuie să se supună efectiv la ce i se spune. Iar acum, România este una dintre ţările care se predau multinaţionalelor. Pentru ca educaţia să nu ajungă un instrument de dresură este necesar ca ea să fie orientată spre dezvoltarea potenţialelor copiilor. Gândiţi-vă bine: un copil care intră la doi ani în grădiniţă şi stă în şcoală până în clasa a 12-a când termină liceul şi mai face 3-4 ani de facultate, trăieşte 20 de ani în Şcoală. Timp de 20 de ani ai timp să-l dresezi astfel încât la sfârşit să iasă ce vrea Sistemul. Asta este deocamdată realitatea. Deci intră în Şcoală copii cu potenţial intelectual şi de personalitate înalt şi la sfârşitul liceului marea lor majoritate se pomenesc în pragul şomajului, neştiind să facă nimic concret, fără încredere în puterile proprii (…) iar piaţa de locuri de muncă nu îi oferă tânărului nimic. El este foarte mulţumit când îl prinde o multinaţională şi-i dă un salariu din care să poată supravieţui. (…) Acesta reprezintă un mod de însclavizare a populaţiei prin educaţie.”

VEDEŢI CONFERINŢA AICI:


Nota noastra: Iata ca si in Romania incep sa apara tot mai multe initiative la sistemul de spalare pe creier si indobitocire statal. Profitam de aceasta ocazie sa va anuntam ca Sambata 21.02.2015 va fi o conferintă deschisă susținută de Andreia Piticas, membru în echipa didactică a Școlii democratice Kapriole (Germania). Locație: Sala Auditorium a Mediatecii Norbert Detaeye a Universității Transilvania corp A, et. 2, Colina Universitatii, Brasov.

In completare studiati si:

1) Miscarea UBUNTU 
2) Educatie pentru un viitor durabil (un documentar in care se vorbeste si de SummerHill)
3) Conspiratia universitara
4) KEN ROBINSON - "Scoala ucide creativitatea" si "Este necesara o revolutie in educatie" 
5)  LEVI ELEKES - FRIENDS SHOW - cateva ganduri de bun simt despre scoala AICI si AICI
7) RESURSELE UMANE - contabilizarea sclaviei
11) SCOALA DE VOIE  

12) URĂSC ŞCOALA, DAR IUBESC EDUCAŢIA
13) SUMMERHILL - Scoala democratică

BONUS



Curs Parenting - Gifted Education



luni, 16 februarie 2015

CORRADO MALANGA - Viata este un film (16.02.2015)

Va prezentam astazi alte informatii fascinante venite de la Corrado Malanga, insa inainte de a le parcurge , va invitam sa treceti prin celelalte informatii despre Corrado si scrierile sale de la noi de pe blog, deoarece ne-am straduit sa le prezentam intr-o ordine, dupa modul cum au si aparut in mod natural si in calea lui Corrado, dand astfel o mai mare cursivitate mesajului. Lucrurile devin din ce in ce mai complexe, iar pentru a le intelege este nevoie sa intelegeti primii pasi facuti in aceasta directie. Asadar, inainte de a merge mai departe cu noile informatii, studiati cu atentie categoria CORRADO MALANGA de pe blogul nostru (pe care o puteti explora mai usor in CUPRINS).
Astazi mergem mai departe in procesul de autoexplorare si eliberare cu o carte si un nou film tradus.


Mai jos puteti vedea si o noua Hipnoza (nr. 18 - o discutie cu un lux) tradusa de Alexandra Blanaru.


BONUS



Mai multe infrmatii puteti gasi pe forumul din facebook (in limba romana).

Multumim Alexandra pentru traduceri!

P.S. Nu uitaţi că dacă vă abonaţi la blogul nostru (şi urmăriţi până la capăt procesul de înregistrare cu atenţie, veţi avea acces la nişte linkuri de descărcare rapidă a tuturor filmelor şi scrierilor lui Corrado Malanga de pe blog).

duminică, 15 februarie 2015

În aşteptarea lui SuperMan (15.02.2015)

WAITING FOR SUPERMAN (2010)

Un film dedicat tuturor celor care inca mai iubesc visul ... scuze, cosmarul american. De data asta oferim o imagine asupra sistemului de invatamant ... scuze, de spalare pe creier si indoctrinare american, menit sa descurajeze in realitate, educatia reala contribuind din plin la indobitocirea tot mai accentuata a americanilor de rand, incurajandu-se astfel infractionalitatea.
"În regia lui Davis Guggenheim, acest film documentar, cu titlul original Waiting for Superman, analizează lipsurile și birocrația excesivă a sistemului de învățământ american. Un sistem girat de un guvern care este mai interesat de protejarea locurilor de muncă și a salariilor profesorilor leneși din școlile publice decât de oferirea unei educații corespunzătoare copiilor.
Filmul studiază cazurile a cinci copii talentați, ai căror părinți se luptă să le ofere educația necesară. În acest demers, însă, copiii sunt supuși „loteriei” în urma căreia doar puțini norocoși reușesc să pătrundă în școlile bune. Urmărind poveștile celor cinci copii, Guggenheim ne dezvăluie un sistem care mai degrabă inhibă decât stimulează creșterea academică.
Titlul “Waiting for 'Superman'” este o credinţă a copiilor din ghetourile americane (Harlem) ca un super erou va rezolva  problemele lor.
Documentarul face o evaluare exhaustivă a sistemului de învățământ american și a tuturor problemelor lui."
Filmul nu merge cu adevarat la sursa problemelor, pe care am analizat-o din plin in celelalte articole si documentare dedicate acestui domeniu, insa e o perspectiva interesanta ce merita stiuta.

VEDETI FILMUL TRADUS, AICI:


In completare studiati si:

1) Miscarea UBUNTU
2) Educatie pentru un viitor durabil (un documentar in care se vorbeste si de SummerHill)

3) Conspiratia universitara
4) KEN ROBINSON - "Scoala ucide creativitatea" si "Este necesara o revolutie in educatie" 

5)  LEVI ELEKES - FRIENDS SHOW - cateva ganduri de bun simt despre scoala AICI si AICI
6) EFECTUL CANAR
7) RESURSELE UMANE - contabilizarea sclaviei
8) THE CALLING  
9 Sugata Mitra - Educatia condusa de copii
10) EDUCAREA OBEDIENTEI 
11) SCOALA DE VOIE  
12) URĂSC ŞCOALA, DAR IUBESC EDUCAŢIA
13) SUMMERHILL - Scoala democratică

sâmbătă, 14 februarie 2015

POVEŞTI ADEVĂRATE DESPRE LUMEA ÎN CARE TRĂIM (14.02.2015)

The Story of Stuff Project (2008)
Proiectul Povestea Lucrurilor

"In decembrie 2007,  Annie Leonard şi prietenii ei de la  Free Range Studios au postat un filmuleţ de 20 de minute pe internet, despre modul cum noi facem, folosim şi aruncăm lucrurile, dezlănţuind astfel un torent de cereri pentru un dialog onest pe marginea impactului culturii nostre consumptive nebuneşti asupra oamenilor şi planetei. În cei peste 7 ani de când a fost lansat filmuletul The Story of Stuff , desenul animat al lui Annie despre gunoi, a fost vizionat de peste 40 de milioane de oameni din întreaga lume.
Annie a răspuns acelor vizitatori însetaţi de mai multe informaţii şi căi de acţiune prin înfiinţarea în 2008 a Proiectului POVESTEA LUCRURILOR . De atunci a fost lansată o carte foarte bine vândută, au creat un plan educaţional pentru licee numit  Buy, Use, Toss (Cumpără, Foloseşte, Aruncă), au dezvoltat un program pentru comunităţiile credincioase, şi au lansat un podcast plin de speranţe numit The Good Stuff (Lucrul Bun) care raporta toate eforturile făcute de cei care fac schimbări pozitive zi de zi.
De asemenea au creat o serie de noi filme pe langa episodul initial (devenit astfel un episod pilot): Sezonul I -- The Story of Bottled Water (Povestea apei îmbuteliate), The Story of Cosmetics (Povestea Cosmeticelor) şi The Story of Electronics (Povestea electronicelor). Apoi, când nevoia comunităţii lor a cerut să intre chiar şi mai adânc în problemă, au creat sezonul 2 — The Story of Citizens United v. FEC (Povestea Cetăţenilor Uniti vs. FEC), The Story of Broke (Povestea Falimentului), The story of cap and trade (Povestea comerúlui cu emisii de carbon) , The Story Of Solutions (Povestea soluţiilor) şi  The Story of Change (Povestea Schimbării) — care examinează rădăciniile producţiei noastre nesustenabile şi tiparele de consum: ce face sistemul să ticăie, cine plăteşte, cine beneficiază şi cum putem să facem să redresăm lucrurile. 
Recent, datorită impactului asupra milioane de oameni au pornit o acţiune de strângere de soluţii împreună cu cei peste 500 000 de membrii din întreaga lume şi în 2014 au lansat prima campanie susţinută şi concepută de comunitatea lor pentru reducerea poluării cu plastice şi pentru a opri corupţia politică. De asemenea, la sfârşitul anului trecut au făcut o tabără pentru antrenarea "muşchilor" de cetăţeni model."
Traducerea şi adaptarea de aici: http://storyofstuff.org
Marea parte a filmuleţelor sunt din fericire, traduse, insa 3 nu. Daca aveti imbold si/sau inspiratie sa le traduceti, le puteti descarca de aici (doua din ele au subtitrare in engleza).

Va invitam sa le vedeti pe cele traduse si ne aici:

joi, 12 februarie 2015

NAHID ANGHA - Ce este non dualitatea? (12.02.2015)

Nahid Angha este co-director la Asociaţia Internaţională a Sufismului, o asociaţie a sufiştilor din întreaga lume, fondată în 1983. Misiunea acestei asociaţii este de a crea un cadru pentru dialogul dintre sufiştii din întreaga lume. 
In interviul de astazi se raspunde la urmatoarele intrebari:
Ce anume este sufismul? Ce anume este non-dualitatea? Oare tradiţiile monoteiste sunt inerent, dualiste? Oare iluminarea este un ţel în sufism? Ce anume este eul? De ce experimentăm o complexitate atât de mare? Cum  se raportează  calea sufistă la conştientizarea non-duală?

SURSA: http://viatamergeinaintepenet.blogspot.ro

VEDEŢI INTERVIUL TRADUS AICI


In Romania exista traduse cartile ADVAITA VEDANTA (despre NON DUALITATE), Lumina cunoasterii non-duale - Advaita Bodha Dipika, ESENTIAL IN ADVAITA VEDANTA si alte carti despre VEDANTA aici.
De asemenea va recomandam cartile lui Nisargaddata  Maharajah : "Realitatea Ultima" si "Eu sunt acela. Dialoguri despre absolut." Cartile lui Ramana Maharishi : "Evanghelia lui Ramana Maharishi", "Invataturile lui Ramana" de Arthur Osbourne, "Biografia lui Ramana" de Gabriele Ebert .
 In completare studiati categoria NON - DUALITATE pe care o puteti explora mai usor in CUPRINS.

COMENTARII FACEBOOK

CELE MAI IMPORTANTE POSĂRI PENTRU NOI

UNIVERSUL CONECTAT - ce-ar fi dacă Nassim Haramein ar avea dreptate? (15.12.2016)

THE  CONNECTED UNIVERSE (2016) „Unui fractal infinit, aflat în rotaţie, cum îi defineşti centrul ? Orice punct este centrul său...

APEL

CREZI CĂ ACEST BLOG TE AJUTĂ PE TINE ŞI/SAU LUMEA ÎN CARE TRĂIEŞTI?
Daca da, sprijina munca celor care aduc aceste informatii la lumina, printr-o DONAŢIE. Este cea mai concreta recunostinta! CLICK AICI pentru a DONA prin PAYPAL sau DONAŢI ANONIM prin BITCOIN la adresa
1AgtwQF2ETidVoP9tqFnpqFMwz86FUejug. Altă formă de plată găsiţi AICI.

DE AJUTOR

Dacă ești pentru prima dată pe acest blog, îți urăm bun venit! Poți căuta orice subiect care te interesează cercetând CUPRINSUL din meniul de pe stânga (odată ajunşi în cuprins apăsaţi CTRL + F + cuvânt cheie pentru găsire rapidă), dar şi ARHIVA şi CATEGORIILE de pe coloana din dreapta și nu în ultimul rând caseta "CĂUTAŢI PE BLOG" de pe coloana din dreapta (sus). Sunt peste 1300 de articole publicate în clipa asta, majoritatea însoţite de filme şi clipuri traduse sau emisiuni tv, deci ai ce răsfoi şi crede-ne se merită efortul. Poți de asemenea primi direct pe email articolele care apar dacă te abonezi cu adresa de mail în căsuţa de ABONARE din dreapta, de sub VIZITE (pentru abonare primeşti gratuit toată colecţia Corrado Malanga - cărţi, articole, filme traduse, de pe blogul nostru). De asemenea ne poţi urmări activitatea pe FaceBook, dând LIKE (APRECIEZ) în zona centrală de sus. Mulţumim pentru vizită şi te mai așteptăm pe aici!

Pentru cei care au nelamuriri in ceea ce priveste prezenta reclamelor pe blogul nostru, le recomandam sa citeasca articolul DESPRE RECLAME.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...