THE POWER OF COMUNITY (2006)

How Cuba Survived Peak Oil

"În luna mai 2006, o echipă formidabilă condusă de Faith Morgan, aflată la primul ei film, lansa The Power of Community - How Cuba Survived Peak Oil, un film extraordinar de optimist, rodul unei cercetări de peste trei ani, care revela eforturile extraordinare ale unei mici naţiuni insulare, lipsită de resurse şi aflată vreme de decenii sub blocada infamă a americanilor, de a supravieţui crizei petroliere artificiale impusă de colapsul Uniunii Sovietice, din 1991, ce a provocat prăbuşirea întregii economii cubaneze, în aşa-numita "Perioadă Specială".

Filmul este foarte popular printre militanţii mişcărilor de tranziţie, care se străduiesc să ne facă să recunoaştem pericolele reprezentate de vârful petrolier şi schimbările climatice, pentru a ne convinge să facem paşii necesari în vederea remodelării fundamentale a societăţii umane.

Aşa cum am argumentat continuu pe blog, consider ambele ameninţări ca fiind falsuri, generate şi întreţinute prin forţa armelor şi a monopolurilor, de către marile imperii şi corporaţii transnaţionale, fiindcă soluţiile energetice alternative există şi nu stă în puterea noastră să răsturnăm viciosul sistem capitalist, care impune întregii lumi un drum sigur către dezastrul prin care a trecut Cuba în anii '90, pe de o parte, iar, pe de altă parte, teoria încălzirii globale rămâne o simplă minciună, neconfirmată de dovezi ştiinţifice, bună pentru impus taxe şi impozite şi justificat teorii eugenice.

Dacă vom rămâne blocaţi în paradigma petrolieră, însă, atunci exemplul unei naţiuni care s-a aflat aproape de extincţie, din cauza condiţiilor artificiale impuse şi care a reuşit să-şi reconstruiască din temelii sistemele energetice, transportul, agricultura şi a supravieţuit, aşa cum sugerează strălucit titlul filmului, numai printr-o extraordinară coeziune socială comunitară, evitând să concureze violent pentru puţinele resurse rămase, este un model demn de urmat, de toate naţiunile lumii.

În contextul războiului rece, purtat de ochii lumii între cele două creaţii ale bancherilor sionişti, URSS şi SUA, una dintre principalele victime a fost Cuba, folosită, datorită poziţiei sale strategice, în apropierea coastelor Floridei, la doar 170 de km, drept "cap de pod" al sovieticilor, rol ce a ieşit perfect în evidenţă în timpul "crizei rachetelor", generată de disputa iresponsabilă dintre Kennedy şi Hruşciov.

Cuba, la fel ca majoritatea ţărilor, a fost obligată să se integreze "revoluţiei verzi", o sintagmă cel puţin de batjocură, din moment ce agricultura se baza numai pe îngrăşămintele şi pesticidele petrochimice şi pe un înalt consum energetic, bazat pe combustibilii fosili ce alimentau o mecanizare excesivă.

Dezmembrarea URSS a condus fireşte la sacrificarea, printre primele, a acestei mici naţiuni şi de parcă nu ar fi fost suficientă pierderea a peste 80% din pieţele de import şi export, a intervenit "oportun" şi satanicul imperiu vecin, înăsprind continuu condiţiile embargoului impus încă din martie 1958, de la primele mişcări populare contra regimului dictatorial al paiaţei americanilor, Fulgencio Batista.

Blocada iniţială a căpătat un caracter oficial, din punct de vedere comercial şi financiar, începând din 1960, fiind legiferată însă abia în 1962, când a devenit un embargo total, datorită naţionalizării proprietăţilor particulare şi corporatiste americane din Cuba.

În 1992, prin decretarea Cuban Democracy Act, condiţiile au devenit şi mai drastice, motivate fiind de impunerea vechiului refren de lemn, atât de drag imperialilor: "democratizare şi respectarea drepturilor omului".

Două etape succesive, legea Helms-Burton din 1996 şi deciziile prezidenţiale ale lui Bill Clinton din 1999, au întărit condiţiile blocadei, fiind urmate de decizia luată în această lună de mincinosul Obama, care se declara contra embargoului în timpul campaniei electorale, de a prelungi starea de blocadă până în septembrie 2012.

Marile puteri au presupus, fireşte, că guvernul de la Havana va cădea în genunchi, cerşind îndurare şi s-au înşelat îngrozitor vreme de aproape jumătate de secol.

Reacţia cubanezilor, după pierderea sprijinului sovietic, a fost contrară aşteptărilor: au reconstruit aproape de la zero întreaga societate şi au dezvoltat o agricultură naturistă, bazată în exclusivitate pe resursele locale ale fiecărei comunităţi, renunţând aproape în totalitate la îngrăşămintele şi pesticidele petrochimice.

În întreaga ţară, cu sprijinul specialiştilor din comunitatea internaţională, s-a trecut la aplicarea în masă a principiilor organice şi ale permaculturii, la agricultura urbană, la dezmembrarea marilor ferme de stat în favoarea unor mici ferme private, extrem de productive, la înfiinţarea micilor cooperative agricole ş.a.m.d.

Mişcarea agricolă naţională a transformat Cuba într-un paradis agrar şi un miracol, în sine, o lecţie din care întreaga comunitate mondială ar avea multe de învăţat, înainte de a mai continua să jelească era petrolieră şi "binefacerile civilizaţiei consumeriste".

Desigur că SUA şi-a continuat propaganda murdară, zugrăvind Cuba în cele mai negre culori posibile, ca pe o ţară săracă şi bolnavă aflată în ghearele unui dictator sălbatic, continuând, aşa cum arătam mai sus, să impună restricţii economice şi turistice, care împiedică mulţi americani să călătorească şi vadă cu ochii lor, care este adevărata viaţă a Cubei.

Criza energetică, aproape distructivă pentru o ţară electrificată în proporţie de 95%, a fost depăşită, de asemenea, prin soluţii ingenioase locale, de genul transformării morilor de trestie de zahăr în centrale energetice pe biomasă, în extrasezon, sau folosirea energiei eoliene, hidro şi solare.

Economisirea energiei, acasă sau la locurile de muncă, şi introducerea micilor proiecte bazate pe energii regenerabile, sunt lucruri banale în Cuba, o ţară în care populaţia nu pare să ducă lipsa marilor "infrastructuri moderne" şi în care guvernul nu pare să fi adoptat deloc rolul de "big brother" al aşa-ziselor democraţii occidentale, lăsând locuitorilor o mare libertate de decizie.

Sunt convins totuşi că regimul fraţilor Castro continuă să conducă ţara cu o mână de fier, blocând multe iniţiative aşa-zise "democratice", dar, pe de altă parte, sunt la fel de convins că talentul americanilor la orchestrat lovituri de stat şi răsturnat lideri care nu le convin, ar fi condus de multă vreme la eliminarea regimului actual - aşa cum au încercat cel mai de curând în America Latină, prin lovitura de stat organizată contra lui Hugo Chavez, în 2002 - dacă cubanezii nu ar fi recurs la eliminarea tocmai a unor astfel de posibilităţi.

Dar ar fi bine să nu uităm, că această mică insulă are cea mai bună asistenţă medicală din cele două Americi, dacă ar trebui să-i dăm crezare lui Michael Moore şi documentarului său, Sicko, şi îşi permite chiar să ofere asistenţă medicală la export, în beneficiul multor ţări în curs de dezvoltare ale lumii.

Şi haideţi să dăm cuvântul şi statisticilor oficiale, care spun multe despre această ţară atât de hulită de presa corporatistă, tocmai din cauză că pare să fi reuşit, în toate domeniile în care ţările dezvoltate au eşuat lamentabil:

- cu o populaţie de 11 milioane de locuitori, "sărmana" Cuba este cea mai dens populată insulă din Caraibe;

- alfabetizarea ţării atinge cifra de 99,8%;

- mortalitatea infantilă este mai mică decât a majorităţii ţărilor dezvoltate;

- speranţa de viaţă este de 77,64 ani (67,2 în SUA şi, apropo, 73,98 în România);

- în 2006 Cuba a fost singura naţiune din lume care a corespuns definiţiei WWF pentru dezvoltarea durabilă, cu o amprentă ecologică mai mică de 1,8 hectare pe cap de locuitor şi un index al dezvoltării umane de peste 0,8.

În cele din urmă, filmul nu este deloc unul pretenţios - deşi este multipremiat - dar ne oferă o viziune surprinzătoare şi mai mult decât încurajatoare, a unui "laborator" extins la scara unei naţiuni, care ne dovedeşte tuturor că se poate supravieţui şi chiar trăi sănătos, atunci când te adaptezi unor condiţii vitrege şi mobilizezi întreaga cultură, reinvestind capitalul financiar, educaţional şi social nu în valori corporatiste, ci în cele comunitare, în deschiderea către alternative economice benefice, abandonând definitiv dependenţa de sursele convenţionale de energie, care par a ne uşura viaţa, în timp ce ne transformă, de fapt, în simpli sclavi ai societăţii de consum."
SURSA: Blogul Dezvaluiri! http://antiiluzii.blogspot.com/

Multumim Marian pentru inca un documentar excelent, tradus ca de obicei, cu multa maiestrie si un articol pe masura ! Multumim ca existi!

Download rapid ... subtitrare

The Power of Community - How Cuba Survived Peak Oil

link2

STANDING ARMY (2010)

 

"Doi italieni de această dată, Enrico Parenti şi Thomas Fazi, lansau în 2010 primul lor film documentar de lung-metraj, Standing Army, invitat la peste 19 festivaluri cinematografice, care prin vocile unor somităţi de talia lui Noam Chomsky, Gore Vidal sau Chalmers Johnson, dă glas unei probleme stringente, care a afectat peste 130 de ţări din întreaga lume - reţeaua caracatiţă a bazelor militare americane, înfiinţate în toată lumea după cel de-al doilea război mondial, fără a mai avea vreun alt corespondent în istoria cunoscută a omenirii.

Situaţia statelor lumii ar putea fi sintetizată astfel: la ora actuală există 193 de state suverane şi independente, Vaticanul plus 192 de ţări membre ale ONU şi, de asemenea, încă două entităţi statale, Kosovo şi Taiwan, care sunt recunoscute, fiecare în parte, ca state suverane şi independente, de circa un sfert din totalul celorlalte state.

O operaţie matematică banală, vă va furniza rezultatul uluitor de 66,67% (două treimi) dintre statele lumii, care mai au naivitatea de a se considera "suverane şi independente", când plaga militară americană se manifestă prin trupe de ocupaţie, în fiecare dintre ele.

Cu toate acestea, harta întocmită de Hugh d’Andrade şi Bob Wing în 2002, intitulată "U.S. Military Troops and Bases around the World, The Cost of 'Permanent War", confirmă prezenţa personalului militar american în 156 de ţări.

Aşadar, deşi filmul oferă anumite date cifrice, îmi permit să vă ofer altele, ceva mai alarmante, privind natura reală a prezenţei militare americane în lume, potrivit profesorului Jules Dufour:

- totalul personalului militar american este de circa 1,4 milioane de oameni, dintre care 325.000 sunt staţionaţi în străinătate;

- cifra de 716 baze militare, oferită de film şi Pentagon, este corectată de unii autori la 737, argumentată fiind de existenţa bazelor militare secrete;

- în SUA, armata deţine 6.000 de baze militare, unele sub diverse acoperiri, cele mai secrete fiind administrate, se zice, de către NSA (National Security Agency);

- suprafaţa acoperită de toate aceste baze este de 2.202.735 hectare, care transformă Pentagonul în unul dintre cei mai mari proprietari de terenuri din lume;

- aceste baze includ un total de 845.441 cădiri şi alte instalaţii.

O cerinţă fundamentală a strategiei militare, impune unui stat pentru a evita falimentul, să nu întreţină, pe timp de pace, o armată permanentă care să depăşească 1% din populaţia ţării.

Armata SUA pare să se conformeze acestui concept, reprezentând doar 0,45% din totalul de 312 milioane, dar bugetele militare uriaşe, care au atins recordul mondial sub "pacifistul" Obama şi întreţinerea unei permanente stări de conflict, undeva în lume, trebuie să-şi fi adus contribuţia la starea iminentă de faliment în care se află acest imperiu contemporan.

Care ar putea fi ameninţarea globală, care justifică existenţa acestui monstru militar ?

Raportul administraţiei Carter, "2000 Global Report" - menţionat în filmul anterior postat pe blog - publicat în 1980, sublinia "starea lumii" focalizându-se pe aşa-numitul "nivel al ameninţărilor", care ar fi putut influenţa negativ sau chiar submina "interesele" americane în lume.

Îmi voi cere scuze o singură dată, pentru ghilimelele pe care sunt forţat să le folosesc, când citez din limbajul dogmatic american, fiindcă aceşti nemernici au pervertit total limba, inversând sau denaturând continuu sensurile cuvintelor şi voi exemplifica prin cea mai sugestivă denumire posibilă: SUA îşi numeşte ministerul de resort, "Departament al Apărării", când, de fapt, ştim cu toţii că cel puţin de la al doilea război mondial încoace, americanii nu au mai fost forţaţi să se apere în faţa nimănui, ci dimpotrivă, au iniţiat şi purtat războaie de cotropire în toată lumea.

La 20 de ani de la definirea "doctrinei Carter", strategii SUA, într-o încercare sfidătoare de a justifica intervenţiile lor militare în diferite părţi ale lumii, au scornit un alt concept, cea mai mare fraudă din istorie şi anume "Războiul global contra terorismului" sau GWOT, ca să folosesc acronimul lor preferat, un inamic fantomă care, spre deosebire de perioada războiului rece când era destul de clar definit, va permite SUA să menţină o stare perpetuă de război, pe întreaga planetă, ce le va justifica cumva lista de crime, ce devine interminabil de lungă.

Ulterior, folosind pretexte fabricate impuse lumii prin scandalul monstruos orchestrat de mass media corporatistă şi nu prin existenţa vreunei ameninţări concrete, SUA a declarat război tuturor celor care s-au opus, într-un fel sau altul, hegemoniei sale economico-militare, o formă modernă de sclavie, instrumentată prin militarizare obsesivă şi "piaţă liberă".

Elementele majore ale strategiei SUA, de cucerire şi dominare a întregii lumi, ar putea fi definite prin:

1. controlul economiei mondiale şi a pieţelor sale financiare;

2. preluarea (a se citi tâlhărirea) tuturor resurselor naturale ale lumii şi, în special, a materiilor prime şi a surselor non-regenerabile de energie. Aceasta din urmă constituie piatra de temelie a puterii SUA, exercitată prin intermediul corporaţiilor transnaţionale.

Ultimul obiectiv s-a apropiat destul de mult de rezultatul scontat, o dată cu invadarea Afganistanului şi a Irakului, iar alte ţări care nu se supun cu obedienţă directivelor Washington-ului, cum ar fi Iran, Coreea de Nord, Siria şi Venezuela, au fost deja marcate ca posibile ţinte ale unei viitoare intervenţii militare.

Pe lângă controlul politic, exercitat prin ONU, SUA şi-a consolidat stăpânirea militară asupra celor 191 de guverne membre, prin cucerire, ocupare şi/sau "consiliere" militară, exercitată prin reţeaua integrală de baze militare, care acoperă practic întregul glob - continente, oceane şi chiar spaţiu cosmic.

Toate acestea definesc practic un imperiu, ale cărui dimensiuni exacte sunt aproape imposibil de stabilit.

Scopul declarat al bazelor militare este de pregătire pentru luptă şi stocare a echipamentelor militare, realitatea fiind prea puţin cunoscută, fiindcă nu sunt accesibile publicului, dar chiar dacă se prezintă sub diverse forme, potrivit funcţiunii militare de bază ar putea fi clasificate în patru mari categorii: baze aeriene, baze terestre, baze navale şi baze de comunicaţii & spionaj electronic.

Subiectul este extrem de vast şi poate imposibil de acoperit chiar şi de un tratat istoric, nicidecum de un simplu articol de blog, dar nu ar fi fost atât de dureros, dacă nu am fi noi înşine în situaţia de ţară ocupată, prin prezenţa imperialilor la baza de la Mihail Kogălniceanu, la adresa căreia au fost deja lansate acuzaţii în presa internaţională, că ar servi drept centru de interogare, prin tortură, al CIA.

Una dintre metodele preferate de denigrare a tuturor informaţiilor, care ar putea dezvălui scopurile reale ale prezenţei bazelor militare în ţările "gazdă", cum sunt denumite în film, este încadrarea acestora în categoria de "teorii ale conspiraţiei" şi batjocorirea lor în mass media aservită, ceea ce mă face să mă întreb, ce denumire ai putea găsi pentru un tratat militar, care poate afecta grav independenţa şi suveranitatea unei ţări, atunci când este încheiat în secret şi fără a fi ratificat de parlament (asta neînsemnând că gaşca de vânduţi din parlament ar putea fi cumva salvarea noastră).

Ce se întâmplă când ai militari străini pe teritoriu, antrenaţi intensiv pentru a manifesta agresivitate pe câmpul de luptă, care sunt avertizaţi din start că nu vor fi condamnaţi, indiferent ce infracţiune ar comite în ţara gazdă ?

Şi de ce s-a plecat de la premisa scutirii anticipate a acestor militari, de consecinţele faptelor lor penale, de parcă ar fi diplomaţi ?

Şi cât de tâmpit şi trădător poate fi  un preşedinte de ţară,  ca să accepte ca  implicită  o  asemenea  condiţie ?

Din fericire, nu ne aflăm în situaţia Japoniei care se află sub ocupaţie de aproape şapte decenii, timp suficient pentru ca lista de infracţiuni şi accidente provocate de militarii americani să nu mai încapă pe pereţii unei case, nici măcar pentru o singură insulă ca Okinawa.

Teo Peter a fost ucis în data de 4 decembrie 2004, de un infanterist american, Christopher R. Vangoethem, aflat în stare de ebrietate, care nu a acordat prioritate taxiului în care se afla artistul român, lovindu-l în plin.

Consecinţa ?

Individul a fost judecat de Curtea Marţială în SUA, într-o caricatură de proces, în care a fost achitat de acuzaţia de ucidere din culpă a basistului trupei Compact, dar a fost condamnat simbolic pentru adulter, fiind cu amanta în maşină, pedeapsa constând într-o simplă mustrare scrisă.

Unor astfel de gunoaie umane, un guvern şi un preşedinte corupt şi laş, le-au acordat imunitate în propria noastră ţară, în care am ajuns să ne rugăm să ne omoare un român, dacă vrem cumva să se facă şi dreptate ulterior.

Revenind la film, care ar putea fi, ca o ultimă concluzie, scopul întreţinerii unei asemenea armate permanente ?

Pentru a putea clarifica scopurile insidioase ale conduitei unor criminali ca americanii, cred că cel mai corect ar fi să-i dau cuvântul unui alt criminal notoriu, Hermann Goering, judecat la Nuremberg, creaţie a bancherilor americani, care cunoştea intim jocul de culise al ocultei mondiale:

"În mod natural, omul obişnuit nu doreşte război: nici în Rusia, nici în Anglia, nici măcar în Germania. E ceva de la sine înţeles. Dar, până la urmă, LIDERII ţării sunt cei care determină politica şi nu este decât o problemă simplă, de a trage oamenii după ei, fie că e vorba de o democraţie, de o dictatură fascistă sau parlamentară sau comunistă. Cu sau fără voce publică, poporul poate fi întotdeauna scos la mezat de către lideri. E uşor ! Tot ce trebuie făcut, este să-i spui că este atacat şi să denunţi pacifiştii pentru lipsă de patriotism şi expunerea ţării unui pericol iminent. MERGE FĂRĂ PROBLEME ÎN ORICE ŢARĂ."

 SURSA: Blogul Dezvaluiri! http://antiiluzii.blogspot.com/

Multumim Marian pentru inca un articol deosebit de inspirat si un documentar foarte interesant tradus. Munca ta este foarte apreciata. Multumim ca existi!

Download rapid + subtitrare

Standing Army 

link2

Pentru mai multe informatii legate de aspectele strategiilor militare oculte studiati Categoria MILITARE.