MAUROVLAHICA - Recviem pentru o etnie dispărută (2.11.2014)

15:11 Posted In , Edit This 0 Comments »

”Erau numiţi valahi negri, morlachi sau Nigri Latini. Vorbim de o comunitate uitată, care, în sec. al XII-lea a creat un stat pe nume România... în Bosnia. Sâmbătă, 27 septembrie 2014, la TVR1 realizatorul Tudor Chirilă v-a prezentat povestea acestui popor. 
 Toată lumea a aflat din cărţile de istorie despre Bihorul ducelui Menumorut, cu centrul în cetatea Biharea de lângă Oradea de azi, care în debutul secolului al X-lea a încercat zadarnic să reziste maghiarilor invadatori ai ducelui Arpad. Dar câţi dintre noi au cunoştinţă că a existat un alt Bihor cu centrul în castelul Bihor în ţara care poartă numele de Muntenegru? Și câți știu că în Evul Mediu a fost o țară pe nume România în Bosnia? 
Cei care au denumit-o aşa au fost, cândva prin sec. XII-XIII, misterioşii valahi negri, descinşi din Nordul Dunării – după cum limpede le arată numele – care au întemeiat acolo propria lor principalitate şi pe care grecii îi numeau mavrovlahi, sârbo-croaţii – morovlaşi, italienii şi dispăruţii dalmaţi – morlachi, iar turcii le spuneau Kara-Ulagh. În textele în limba latină ale variilor cancelarii medievale, aceştia apăreau sub numele Nigri Latini.  „De peste un deceniu sunt obsedat de existenţa unui al doilea Bihor în Europa, altul decât cel pe care îl ştim cu toţii (în care de altfel m-am născut şi am crescut) - azi împărţit între România şi Ungaria. Sunt ani buni în care am căutat finanţare pentru un documentar istoric pe această temă. Finalmente, minunea s-a produs (cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe) şi am pornit cu echipa mea de filmare în căutarea celuilalt Bihor, azi împărţit între Muntenegru şi Serbia”, povesteşte realizatorul Tudor Chirilă.  Echipa Televiziunii Române a plecat pe urmele lor chiar din miezul ruinelor ascunse ale castelului Bihor din Muntengru, mergând în sus pe coasta Dalmaţiei până aproape de Peninsula Istria, acolo unde mai vieţuiesc încă puţinii lor ultimi descendeţi, aflând lucruri incredibile despre trecutul lor istoric. „Scormonind prin cărţile de istorie, am avut revelaţia unei întregi etnii dispărute, vechi români goniţi de invazii din ţara lor în timpul Marilor Migraţii care acum multe secole populau masiv Dalmaţia, partea apuseană a Peninsulei Balcanice, înspre Marea Adriatică”, mărturiseşte realizatorul TVR.  Periplul echipei de filmare a început în octombrie 2013, de la ruinele castelului Bihor din Muntenegru, unde era reşedinţa unei formaţiuni statale medievale româneşti, şi a continuat pe întreaga coastă dalmată, de la Sud înspre Nord.  „Sper ca rezultatul acestui periplu filmic de trei săptămâni care poartă titlul Maurovlahica - Recviem pentru o etnie dispărută să incite publicul telespectator”, încheie Tudor Chirilă.
SURSA: http://www.tvr.ro

 VEDETI DOCUMENTARUL TRADUS AICI - link 1 SAU AICI - link 2


In completare studiati si:

Vlahii de pe malul Adriaticii: "SÂNGE DE MORLAC" 

Velebit, muntele vlahilor 
de pe malul Adriaticii
Vlahii de pe malul Adriaticii: "SÂNGE DE MORLAC"
Pe malul Mării Adriatice, acolo unde astăzi se află Croaţia, au strălucit, în negura vremii, falnica Dalmaţie şi Republica Veneţiană. Şterse de pe suprafaţa pământului după năvălirile slave, odată cu ele au dispărut din evidenţa arhivelor şi morlacii, Vlahii dalmaţieni, care au lăsat, din fericire, în urma lor, amintiri şi fapte istorice înscrise în documente. Am mers în căutarea poveştii lor milenare, pentru a dovedi că istoria nu moare când vor statisticile -

Regina vlahilor

Ianuarie, 1910. Abbazia, în Imperiul Habsburgic. Azi, Opa­tija, în Croaţia. "Perla Adriaticii", staţiunea favorită a multor celebrităţi din lumea politică şi cul­turală a Eu­ro­pei începutului de secol XX. Printre aces­tea, Regina Eli­sabeta a Ro­mâ­niei şi Re­gele Carol I. Re­gina Elisa­be­ta, alias Carmen Sylva, cum era cunoscută ca scri­itoa­re, era o apariţie care nu putea fi trecută cu vederea de presa vremii. Una dintre nenumă­ratele sale plim­bări pe malul Adriaticii, la Abba­zia, a aca­parat, însă, în mod cu totul şi cu totul deosebit, in­teresul repor­terilor.
"La un moment dat, (re­gina) e atrasă de limba stra­­nie a unor ţărani ce şedeau pe o bancă: cum se face, oare, că ei vorbesc limba ro­mână? I-a întrebat cine erau, iar ei, în simplitatea lor, i-au răspuns că sunt «ciribiri» din Istria, fără ca măcar pe de­parte să intuiască faptul că cea care le vorbea era regina unui popor puternic, a unui popor renăscut, popor de care, deşi atât de înde­părtaţi, aparţineau şi ei, fără să se fi gân­dit vreodată că undeva, într-o altă lume, există alţi oa­meni de aceeaşi rasă şi de aceeaşi limbă cu ei".
Discuţia de la Abbazia a Reginei Elisabeta a Ro­mâniei cu "ciribirii" a fost lungă şi animată, cu mare uimire, de ambele părţi, pentru uşurinţa cu care se înţelegeau, afirmă reporterii.
"Carmen Sylva regăsea, dincolo de Dunăre, din­colo de munţi şi de mare, aceeaşi simplitate şi pros­pe­ţime a iubiţilor săi supuşi valahi şi moldavi; de în­da­tă ce şi-au învins neîncrederea, «ciribirii» s-au en­tu­ziasmat la gândul că întâlniseră o mare doamnă care vorbea ca ei. Nu erau, deci, singuri pe lume! Întâlni­rea de la Abbazia nu a rămas fără efecte. La scurtă vreme, într-unul dintre satele româneşti din zonă, la Scrobe, în amintirea vizitei regale, oamenii au pus, deasupra sărăcăciosului lor birt, o tăblie uriaşă pe care scria: «Acest loc e parte din România Mare!»".
Septembrie, 2014. Sunt pe malul mării, la Opatija, şi recitesc transcrierea entu­zias­tului reportaj apărut în revista italiană "Carroc­cio", din Roma, pe 19 ianua­rie 1910. Simt încă aspri­mea ziarului original, pe care l-am consultat în arhi­vele de la Trieste, simt miro­sul acela de autentic, pe care doar bibliotecile ţi-l mai dau azi, iar în faţa mea, pe promenada ce însoţeşte la pas ţărmul mării, se plimbă, la vremea apusului, fel şi fel de oameni, veniţi în vacanţă. Pensionari nostalgici, ce par să bată minutele cu compasul bas­toa­nelor, tineri în­dră­gostiţi, îmbătaţi de briza mării, şi copii neas­tâmpăraţi, alergând după pescăruşi: o lume pestriţă, precum cea pe care Regina Elisabeta o va fi contem­plat şi ea, ani la rând, până să audă, într-o zi, chiar aici, pe acest litoral, departe de casă, vorba dulce a vlahilor săi de la Adriatica. O întâlnire cu adevărat istorică, des­pre care nu se ştie nimic în România!
Mare a fost mirarea reginei să afle că acolo, la Abbazia, la 1.000 şi mai bine de kilometri de Regat, existau oameni care vorbeau aceeaşi limbă cu ro­mâ­nii şi care se trăgeau din acelaşi neam cu ei. Sur­priza eruditei regine era cu totul de înţeles, căci lu­mea românească de-abia aflase, la vremea aceea, prin doi învăţaţi de excepţie, totodată şi mari pa­trioţi, Ioan Maiorescu şi Teodor Burada, despre vechile urme ale păstorilor vlahi, porniţi cu turmele din Carpaţi până pe malurile Mă­rii Mediterane, în Dalmaţia şi Istria. Iar dacă ciribi­rii din Istria reuşi­seră, ca prin minune, să-şi păstreze limba vorbită în România, marea parte a vlahilor din jurul Abbaziei, care ocupau de sute de ani munţii din preajma ţăr­mului Adriaticii, de la Trieste în jos, până mai departe de Opatija, la Zadar şi Split, vlahii, mor­lacii, moro­vla­hii sau vlahii negri, cum erau ei numiţi încă din Evul Mediu, îşi pierduseră graiul, cotropiţi, cu totul, de slavi.

În căutarea unui popor dispărut din statistici

Vlahii de pe malul Adriaticii: Carmen Sylva, regina vlahilor
Doar 22 de oameni s-au de­clarat morlaci, la recen­sământul organizat de guvernul croat în 1991. După 10 ani, la recensă­mân­tul din 2001, nimeni nu avea să-şi mai amintească de originile sale morlace, după cum rezultă din statisticile oficiale ale auto­rităţilor de la Zagreb. Cel mai mândru şi mai nesupus popor de pe coasta dalmată a Mediteranei, un popor numeros, pre­zent în zonă încă din primele secole de după Hristos, a dispărut cu totul din statisticile oficiale croate! Un fapt care ne-a "întărâtat" şi mai mult, fă­cându-ne să ne întoarcem la "locul crimei", pe insu­lele dalmate, aflate azi în Croaţia. Ne-a dat încredere, poate, şi călă­toria făcută anul trecut prin Polonia, Ce­hia şi Slovacia, unde am găsit vlahi în carne şi oase, ciobani din tată în fiu, care îşi aminteau, ba chiar se mândreau, că sunt urmaşii păstorilor din Munţii Carpaţi, ajunşi acolo, într-o lungă călătorie de sute de ani, tot pe sus, pe cres­te, în căutare de păşuni pentru turmele lor. Ne-a im­pre­sionat şi ne-a surprins, deo­po­trivă, libertatea cu care istoriografia cehă vor­beşte des­pre vlahi şi des­pre originea lor din Carpaţii ro­mâneşti, în totală antiteză cu istorio­grafiile oficiale ale ţărilor balca­nice, care se stră­duiesc să le şteargă ur­mele, să nege adevărul că în toată zona dintre Carpaţi şi Alpi, ei au fost "băştinaşii", prezenţi cu mult îna­intea năvă­lirilor slave. Aşa că, sprijiniţi de documente şi de sfaturile unor specialişti, ne-am început aventura pe ur­mele morlacilor de pe ţăr­mul Adria­ticii, nu la Split, nu la Zadar, nu la Senj, ci la... Tries­te, în Italia. "La Trieste, acolo veţi găsi cele mai bune arhive veneţiene şi cele mai apli­cate scrieri despre isto­ria Dal­ma­ţiei, care vă intere­sea­ză pe voi", ne-a îndrumat, cu multă caldură, din micul său paradis de lângă Udine, dom­nul Er­vino Curtis, un italian îndră­gos­tit de România, pa­sionat cer­cetător al istoriei istro-ro­mânilor, din ultimele decenii. 

Vlahii din bibliotecă

Vlahii de pe malul Adriaticii: Harta Dalmaţiei, în momentul de maximă expansiune a morlacilor
Vlahii de pe malul Adriaticii: Morlaci, în stampe de epocă: Pârvan, ospitalierul voievod al morlacilor, şi două femei în costume populare
S-a scris destul de mult în ultimii ani despre istro-români, despre vlahi şi despre morlacii din Balcani. Controversele s-au mutat din cărţi şi din articolele ştiin­ţifice în texte de ziar şi, mai apoi, pe Internet, pe blo­­guri şi pe forumuri, care de care mai obscure. Ignoraţi vreme de secole de "istoria mare" a Europei şi, din păcate, şi de istoriografia noastră, morlacii din Dalmaţia apar în atenţia opiniei publice continentale, mai cu seamă în anii Iluminismului, după 1700. Lu­mea întreagă descoperea, sub pana strălucită a câtorva savanţi şi exploratori occidentali, un popor cu totul şi cu totul special, cu o altă limbă şi alte obiceiuri decât slavii, şi cu o încăpăţânare în a depinde doar de sine însuşi, cum nu se mai pomenise. Umblau fel şi fel de vor­be despre morlacii din Dalmaţia, că sunt cruzi şi iraţionali, că ar fi lipsiţi de orice urmă de umanitate şi că ar fi capabili de cele mai oribile crime şi stricăciuni, că sunt ultimii barbari ai Europei... Atât de înrădă­ci­nată era în conştiinţa occidentală reaua faimă a vla­hilor, că, de îndată ce ajunge în Morlaccia dalmată, abatele veneţian Alberto Fortis îi şi scrie protectorului său, contele John Stuart, ministru în Marea Britanie, să nu îşi imagineze că face pe aventurierul căutând urmele morlacilor, căci aceştia nu sunt deloc aşa cum se vorbeşte despre ei, ci, dimpotrivă, ajuns pe pămân­turile lor, se vede silit să scrie o veritabilă apologie la adresa acestor minunaţi oameni. Dacă abatele Fortis ne lasă, la 1774, o extraordinară monografie a popu­laţiei din Morlaccia, scriitorului italian Giuseppe Pra­ga, care a trăit în prima parte a secolului XX, îi dato­răm o amplă istorie a Dalmaţiei, plină de referinţe de cea mai mare însemnătate, legate de prezenţa şi de importanţa morlacilor de pe malul Adriaticii. Acestea sunt - împreună cu jurnalistul şi scriitorul italian con­temporan Paolo Rumiz, un mare specialist al istoriei recente a Bal­canilor - trei dintre numele adesea in­vo­cate când vine vorba despre morlaci. Doar că sunt ci­taţi cu fraze scoase din context şi, adesea, cu infor­maţii nu dintre cele mai relevante. Din acest motiv am fost la Trieste şi ne-am afundat în arhive ca să aflăm, de-adevăra­telea şi pe de-a-ntregul, povestea misterio­şilor morlaci din jurul Munţilor Velebit, zona alpină din nordul Adriaticii.

"Muntele Morlacilor" - Muntele Velebit
E toamnă capricioasă în Croaţia, cu un cer neho­tă­rât, încă, între seninul zilelor de august şi tumultul nos­talgic al lui septembrie. Norii par să împrumute ceva din unduirea neastâmpărată a apei, valsând, va­poros, ca nişte iele în voia vântului, dinspre ţărm până spre capătul orizontului, de unde, topindu-se în mare, revin spre faleză, mereu şi mereu. În dreapta e largul ne­sfârşit al mării, ca un deşert de perle scăpă­rând la fiecare ocheadă a soarelui, în stânga e muntele alb şi gol, ca un zeu de-abia ieşit din spuma valurilor. Un mun­te viguros şi sălbatic, croit parcă după chipul şi ase­mănarea celor care l-au locuit şi care i-au dat şi numele străvechi: "Montagna della Morlacca", Mun­tele Morlacilor. Aspru şi greu accesibil înspre mare, dar verde şi molcom pe versantul dinspre continent, Muntele Velebit, cum este el cunoscut azi, a fost, vre­me de mai bine de un mileniu, reduta rezistenţei păs­torilor vlahi, într-una dintre cele mai disputate zone ale Europei, Dalmaţia. Acolo unde cnejii croaţi, voie­vozii sârbi, papii Romei, sultanii oto­mani, ducii vene­ţieni, împăraţii Franţei sau Aus­triei au fost vremelnici stăpâni, morlacii au rămas veşnic ne­clin­tiţi, cu toiagul păstoresc de-a stânga şi cu sabia de-a dreapta, ca-n bla­zoanele medievale cele mai nobile pe care le-ar fi putut primi şi care li s-au şi oferit, nu o dată, pentru fap­tele lor de vitejie, dar care nu i-au interesat. De la Rijeka pe la Jablanac, Starigrad, Zadar, Sibenik şi Split, de-a lungul lanţului muntos, şi apoi încolo, până spre Bosnia-Herţegovina de azi, totul era în stăpânirea ciobanilor morlaci. Hărţile de Ev Mediu ne dove­desc asta fără urmă de dubiu! Ce blazoane, ce da­ruri, ce promisiuni şi ce facilităţi imperiale le puteau cumpăra morlacilor bucuria absolută a libertăţii, bucuria veş­ni­cei lor peregrinări sub cer albastru, pe vârfuri de munţi?
Cobor din maşină la marginea Rezervaţiei Mun­ţilor Velebit şi iau la picior una dintre crestele dinspre mare. Fusesem avertizat încă de jos, de la in­trare, că nu voi găsi nimic acolo sus, nimic decât sălbăticie. M-am încăpăţânat să urc, totuşi, piatră cu piatră, pe crusta de lavă ce parcă încă mai clocoteşte în adâncuri, printre nişte arbori pe cât de pitici, pe atât de săritori, gata să-ţi întindă o creangă, exact când eşti cât pe ce să o iei la vale pe prundişul sfărâmat. Totul e stâncă, totul e povârniş... Dar abia ajuns sus, pe creste, înţe­legi cu adevărat bucu­ria sălbăticiei şi încăpăţânarea vlahilor de a nu se da duşi de acolo. Doar de acolo, de sus, vezi în­treg şiragul de insule, ce se scurg de-a lun­gul ţărmului muntos, dând naştere binecunoscu­tului Canal al Morlacilor: Krk, Rab, Pag, Maun, Olib, insu­lele pe care cio­banii vlahi îşi duceau, de sus de pe munte, în transhumanţă, turmele la păscut peste iarnă. Munte, mare, insule: întreg universul morlac într-o singură imagine. Aici, în acest cadru, îi plasează istori­cul italian Giuseppe Praga, pe morlaci, în secolul XIII: "Sunt «pasto­res Romanorum», cum îi numesc documentele medie­vale; vorbesc o limbă neolatină, au religie greco-orto­doxă şi se mută cu turmele lor între munte şi câmpie, organizaţi într-un soi de triburi numite «catuni» (cătune), în fruntea cărora este un «cantunar». Conto­piţi total cu nomadismul lor (greu de înţeles pentru străini), nu se supun nici unei suve­ra­nităţi. Au un temperament gene­ros, dar războinic". În chiar primul paragraf în care vorbeşte despre ei, Giuseppe Praga vine cu trei argu­mente esenţiale ale apartenenţei morlacilor la spaţiul românesc: direcţia din care vin, faptul că vor­besc o limbă latină, spre deosebire de celelalte popu­laţii din zo­nă, şi faptul că, spre deosebire de ceilalţi lo­cuitori latini ai Dalmaţiei, sunt ortodocşi!
"Cei mai numeroşi locuitori"

Vlahii de pe malul Adriaticii:
Promenada de pe malul mării, pe care Carmen Sylva a întâlnit, în 1910, câţiva ţărani vlahi
Vlahii de pe malul Adriaticii:
Cetatea Senj, fosta capitală a morlacilor din vremea Dalmaţiei
Giuseppe Praga, autorul unei "Istorii a Dalmaţiei", vorbeşte despre morlaci în ne­nu­­mărate rânduri, de-a lungul celor 250 de pagini ale cărţii sale. O face pe documente, iar cel mai adesea, acestea vorbesc fie des­pre războaie sau conflicte teritoriale, fie des­pre aranjamente comerciale la care iau parte şi morlacii. Prezenţa vlăhească în Dalmaţia e cu siguranţă ante­rioară celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIII-lea, câtă vreme Praga însuşi scrie despre o mare bătălie care ar fi avut loc la 1280 pe "Il Canale della Mor­­lacca", Canalul Morlacilor. Or, e evi­dent, Canalul Morlacilor nu putea deveni de­numire geografică în numai câteva zeci de ani...
Relatările lui Praga, mai cu seamă cele de după 1600, ne dau imaginea unui popor de o vigoare cu totul şi cu totul ieşită din co­mun. Nu există război în care morlacii să nu se facă remarcaţi, nu există armis­tiţiu la care să nu fie parte, nu există perioadă de pace în care ei să nu fie cordonul de încredere între părţile aflate în conflict. Ei sunt cei care îşi asumă riscul cărăuşiei între Veneţia, Split şi Zadar, ei sunt comer­cian­ţii care aprovi­zio­nează marile oraşe medievale dalmate cu car­ne, cu brânză, cu ceară şi cu alte lucruri tre­buincioase, ei sunt puşi să apere, în mo­men­tele de restrişte ale Republicii Vene­ţiene, posesiunile stra­tegice ale acesteia în Dalmaţia. Morlacii sunt puter­nici, sunt curajoşi, sunt neîndură­tori cu cei care îi nedreptăţesc - iar turcii au simţit asta pe propria piele, de atâtea ori în istoria Dalmaţiei - şi, ne spune Praga, citând surse demne de încredere, morlacii sunt, secole la rând, cei mai numeroşi lo­cuitori ai ţărmului Adria­ticii din dreptul Munţilor Velebit. Când croaţii sau veneţienii erau doar câteva mii prin oraşe, morlacii erau cu zecile de mii, chiar 50.000 pe la 1700, prin munţii din jur. De aici forţa lor şi de aici importanţa lor în Dalmaţia.
"În ciuda sistemului administrativ perfect al Veneţiei, morlacii rămân deasupra tuturor legilor, dis­paraţi, mereu înarmaţi, fiecare pe terenul lui, în jurul propriei stâni, în adăposturi primordiale, re­frac­­tari la orice formă de convieţuire socială. Lungă şi răbdătoare, câteodată energică a fost acţiunea Re­publicii de a-i constrânge să se constituie în colec­ti­vi­tăţi şi zone locuite, unde să poată fi învăţaţi să res­pecte legile statului", se minunează istoricul ita­lian. Veneţia le-a oferit pământuri şi multe alte faci­lităţi, dar morlacii au rămas, secole la rând, fideli mo­dului lor de viaţă. La fel ca în Moravia cehească sau în Polonia goralilor, la fel ca în Serbia, morlacii, vla­hii din Dalmaţia, şi-au impus, indiferent de marele stă­pânitor al ţinuturilor în care ei locuiau, "Legea valahă". Din Mo­ravia până în Istria, trecând prin arcul Car­pa­tic şi prin Balcani, marea migraţie a cio­ba­ni­lor vlahi a cuprins, în sute de ani, ca într-o uriaşă îmbră­ţişare, întreaga Europă! Iar "lex valachorum", perma­nenţa acestui mod de ne­gociere a propriei auto­nomii, de-a lun­gul a mii şi mii de kilometri, e încă o dovadă a apartenenţei acestor comunităţi, atât de risi­pite, la aceeaşi familie... Dar dacă, în alte părţi, despre "Dreptul Valah" avem doar de­talii disipate, arhivele dalmate au păstrat un astfel de document, datând din 1435, în toată splendoarea sa. Morlacilor de pe Valea Ceti­nei, din Dalmaţia, "nu li se poate impune cu forţa un cneaz. Dacă un cneaz nu e dorit, trebuie să existe consultări pentru a avea per­misiunea de a-l schim­ba". "Nu poate fi deasupra voievodului lor niciun croat, doar unul dintre ei trebuie să fie voievod, care va da ordine şi se va consilia cu cneazul nos­tru". "Ju­decata trebuie făcută pentru ei la Senj, iar la judecata lor nu poate participa niciun croat, doar cneazul şi juzii lor". "Nu poa­te fi spânzurat niciunul dintre ei, indi­ferent ce faptă a comis". "Croaţii nu pot să-i angajeze pe valahi decât ca păstori". Fanatici ai tradiţiilor lor păstoreşti şi fanatici ai libertăţii lor: aşa ni-i prezintă Giuseppe Praga, aşa ni-i dezvăluie pe morlaci şi "Drep­tul Valah" de pe Valea Cetinei...

"Discovery" Morlaccia

Vlahii de pe malul Adriaticii:
Castelul care îi găzduia, la Abbazia, pe malul Mării Adriatice pe Regele Carol I şi pe Regina Elisabeta
Cobor din Rezervaţia Munţilor Velebit şi, cu muntele de-acum de-a dreapta, pe direcţia Senj, caut un sătuc în care să aflu ce se mai ştie azi des­pre morlacii dispăruţi din scrip­tele croate, între 1991 şi 2001. Frână bruscă şi viraj la dreapta! Toc­mai am dat peste o tă­bliţă pe care scrie, mare, Vlaka! O iau uşor pe uliţe, curţile sunt toate pustii, până când dau de un grup de liceeni tocmai întorşi de la şcoală cu un microbuz. "Sunteţi din Vla­ka?". "Da, din Vlaka!". "Şi ştiţi de unde vine nu­mele de Vla­ka?". Ochi dilataţi de uimire, umeri ridi­caţi a stân­găcie. "Dar des­pre vlahi, despre morlaci, aţi auzit? Acum câteva sute de ani ei stă­pâneau munţii aceş­tia... Aţi învăţat, aţi citit ceva despre ei la şcoa­lă?". "Nu, n-am citit nicio­dată...", răs­pund. Un grup de studenţi ruşi, care căuta pe cineva să întrebe despre un loc bun de luat au­tostopul spre Split, asistă mut la toată dis­cuţia. La final, după ce ne-am lămurit cu ele­vii croaţi, ruşii intră, curioşi, în vorbă cu noi. "Sunteţi jurnalişti?". "Da", le-am răspuns. "Aha, păi atunci, da­că mergeţi, aşa, pe ur­mele unor vechi popoare, în­seamnă că lu­craţi la Discovery, nu-i aşa?". Ne amuzăm, le spu­nem ce cău­tăm noi, repor­teri români, în Croaţia, iar ei se mi­nunează îndelung, apoi ne urea­ză succes. Le urăm şi noi drum bun spre Split şi con­ti­nuăm spre Senj, scau­nul de judecată al morlacilor de odinioară.

Scaunul de judecată

Vlahii de pe malul Adriaticii:
Senjul, pe vremea când morlacii făceau legea în Dalmaţia
Decăzut azi, Senj-ul mai păstrează, pe ici, pe colo, în cetatea veche, alura oraşului medieval în care juzii morlacilor împărţeau dreptatea, fără vreun amestec din partea croaţilor. Clădiri de-un stat de om, străzi înguste, pieţe cândva cochete, dăltuite în piatră moa­le, ce ţi se sfarmă sub fiecare pas. E o după-amiază amor­ţită de tot la Senj. Un motan gras leneveşte pe treptele muzeului oraşului, ce pare închis de cel puţin 10 ani. Coafezele din centru stau la cafele, ospătarii îşi aşteaptă clienţii rezemaţi de balcoanele teraselor, iar doi copii bat mingea într-un loc interzis pentru fot­bal. Încerc să călătoresc prin tunelul timpului, în urmă cu sute de ani. Ce forfotă era în vechea cetate, pe tim­pul morlacilor! Oraşul întreg ieşea în ferestre sau pe străzi, copiii şi femeile stăteau pe lângă ziduri, în faţa ca­selor, pentru a vedea spectacolul unic al jude­căţii vlahilor. Se auzeau dis-de-dimineaţă, venind de sus, pe crestele munţilor ce co­boa­ră abrupt chiar pe zidul cetăţii, cântecele lor ciu­date, îngânate de tălăn­gile oilor. Cete-cete, bărbaţii intrau până în piaţa în care se ţinea judecata, cu cioa­recii lor strânşi pe pulpane, cu chimire late şi cu cuşmele lor ciobăneşti. Aspri, hotă­râţi, cu frumuseţea aceea pe care ţi-o dă sălbă­ticia, mor­la­cii i-au im­presionat pe cei care i-au cu­noscut. "Înalţi, ner­voşi, cu mersul lor incon­fun­dabil, ge­nul acela de oa­meni pe care toţi tind să-i iden­tifice drept chintesenţă a «rasei slave», tocmai aceia erau, de fapt, cei mai puţin slavi dintre toţi! Vin de de­parte şi au lăsat urmele tre­ce­rii lor peste tot, de la gra­ni­ţele Bulgariei până în Alpii Di­narici: Vlasic, Vladovina, Vlahina, Vlaska, nume de lo­calităţi disparate, mici şi în­depărtate. Le­genda spune că se trag din daci, din oamenii-lup...", îi descrie Paolo Ru­miz, jurnalist şi scriitor de lim­bă ita­liană, cel mai bun cu­noscător al Balcanilor con­tem­­po­rani. Tăcere mare se lăsa peste Senj când venea mo­mentul judecăţii. Oraşului i se tăia respiraţia, iar stri­gă­tele apăsate ale juzilor tunau precum clopotele în zi de sărbătoare. Alegerea unui nou voievod era o altă mare întâlnire a vlahilor, prilej de sărbătoare în Senj, căci morlacii erau temuţi şi respectaţi, deopo­trivă...

Ţepuşe pentru strigoi

Vlahii de pe malul Adriaticii: Morlacchia, pe o hartă din sec. XVII
Mă pun pe un ponton, la malul mării. E vre­mea amiezii, iar bărcile din port se leagănă pe ritmul me­lancolic al unei balade nostalgice. Deschid notiţele după "Călătoria în Dalmaţia" a abatelui veneţian Alberto Fortis şi, imediat, munţii golaşi ai Velebitului se umplu de viaţă...
"Morlacul e ospitalier şi generos, deschide mo­desta lui casă celui pe care îl întâlneşte pe drum: face tot ce poate pentru a-l servi bine, fără să cea­ră nicio­dată, iar adesea refuzând cu obstinaţie, ori­ce mulţu­mire. Mi s-a întâmplat de multe ori să primesc prân­zul de la ci­neva cu care nu m-am văzut niciodată şi nici nu m-aş putea gândi să mă văd vreodată", se miră abatele, de un obicei pe care occidentalii îl uita­seră deja pe la 1700. Colo­sală e, însă, uluirea aba­telui, când vorbeşte despre superstiţiile morla­cilor! "Mor­la­cii cred în strigoi, în spiriduşi, în incan­taţii, în apa­riţii nocturne şi în farmece, cu atâta îndâr­jire, de par­că ar fi văzut pu­terea tuturor acestor lu­cruri, aievea, de mii de ori. Cred, de asemenea, în exis­tenţa vampi­rilor, cărora le atribuie, ca şi vlahii din Transilvania, faptul că sug sângele copiilor. A­tunci când moare un om suspect să devină vampir, un «vukodlak», cum îi spun ei, folosesc ţepuşe pentru a împunge «vampi­rul». Se întâmplă chiar ca unii mor­laci, înainte de a muri, să le ceară rudelor lor să îi trateze ca pe nişte vampiri şi să îi împungă înainte de a-i pune în sicriu, pen­tru a fi siguri că nu vor prin­de sete de sânge după moarte". "Chiar şi cei mai te­merari haiduci morlaci ar fugi mân­când pământul, dacă ar vedea vreo arăta­re, vreun spi­rit, vreo fan­tas­mă sau nişte iele, apariţii care nu lipsesc deloc din ima­ginaţia acestor oameni. Desi­gur, femeile morlace sunt de o sută de ori mai fricoase şi mai vizionare, iar unele chiar se cred stri­goi", scrie, cu vădită pa­ti­mă, aba­tele, încântat de exo­tis­­mul desco­peri­rilor sale. "Multe far­mece ştiu face strigoii în Mor­laccia, iar una dintre cele mai obiş­nuite este fu­ratul laptelui de la vacile vecini­lor. Bise­ricile or­todoxe ale mor­la­cilor sunt să­race, dar preoţii lor au o mare pu­tere asu­pra oa­me­nilor. Am vă­zut cu ochii mei într-o piaţă, cum o femeie i se des­tăinuia preo­tului stând în ge­nunchi", mai scrie Alberto For­tis. Uimirile abatelui Fortis sunt şi ui­mirile mele. Des­crierile sale se suprapun la perfecţie peste descrierile occidentale des­pre satul ro­mânesc de la fi­nele seco­lului al XVIII-lea, pe care le găsim, bunăoară, adap­tate literar, în "Castelul din Carpaţi" al lui Jules Vernes!

Crudul adevăr: cum au dispărut morlacii

Vlahii de pe malul Adriaticii: Poglizzia (încercuită), republica independentă a vlahilor
Ciobanii morlaci trăiesc în case cu cuptorul în mijloc. Toată familia mă­nâncă în jurul acestui cuptor, pe care unii, apoi, se întind să doarmă. Bărbaţii poartă "opanke" din piele dură de bou. Răchia e primul me­dicament al morla­cului. Febra şi-o tratează cu ardei iuţi puşi în vin. Beau oţet ca să le revină pofta de mân­ca­re, după câte o boa­lă grea, şi ştiu să pună oasele la loc, fără să fi studiat medicină vreodată. Jelesc mortul înainte de groapă, fac pomeni grozave, iar băr­baţii îşi lasă barba lungă o vreme. Femeile se îmbracă în negru, ascun­zând roşul costumelor. Merg adesea la morminte cu flori frumos mirositoare, iar când nu pot merge la mort, se scuză, vorbind cu el ca şi cum ar fi fost viu...
Ce lume fabuloasă a dispărut odată cu recen­sământul croat din 2001! Cum a fost posibil aşa ceva? Cum se poate ca un astfel de popor - pentru care, as­tăzi, cehii organizează spectacole şi monumentale mu­zee în aer liber, afirmând că au învăţat de la ei "ci­vi­­lizaţia muntelui" - să dispară aşa, pur şi sim­plu, nu doar din datele birocratice croate, ci şi din memoria colectivă a locului? În "Istoria" Dal­maţiei, Giuseppe Praga ne dă câteva indicii. Au fost, mai întâi, efortu­rile uriaşe ale Veneţiei de a-i "disci­plina", de fapt, de a-i organiza în comunităţi stabile pe mor­laci, pentru a opri, cumva, caracterul lor nomad. Mai cu frumosul, mai cu forţa, Veneţia va fi făcut câţiva paşi în acest sens, iar documentele ne arată că, pe la 1700, mulţi morlaci au fost împroprietăriţi de Repu­blică. Apoi, din­colo de asaltul administrativ, mor­­lacii ortodocşi au fost supuşi, vreme de secole, unui asalt al catolicis­mu­lui. Praga vorbeşte despre conflicte dure între au­to­rităţile ecleziastice catolice şi preoţii ortodocşi. Pes­te toate acestea se suprapune, după 1800, un asalt al iredentismului slav, împotriva ori­cărei urme de latini­tate din Dalmaţia. Comunitatea ita­liană din Dalmaţia e supusă unui atac feroce, insti­tuţional şi personal, deo­potrivă. E uşor de imaginat că dacă o comunitate precum cea italiană nu a putut să reziste, cu tot ajuto­rul din exterior, cu atât mai puţin ar fi putut să o facă cea morlacă! În fine, urmea­ză războaiele mondiale, ofensiva panslavismului, Iu­goslavia lui Tito şi apoi, cu o forţă şi mai dură, răfu­ielile ex-iugoslave de după 1990 şi noul val de ire­dentism ce i-a urmat, despre care scrie, dramatic, Paolo Rumiz, în re­por­tajele şi în cărţile sale. A venit 1991 şi mai erau 22 de mor­laci. Apoi a venit 2001 şi nu mai era niciun morlac...
S-a întâmplat, nu o dată, ca în timpul unei com­plicate documen­tări pe teren, să apa­ră, de nicăieri, un "în­ger" care să-mi arate drumul cel mai potrivit. Mi s-a întâmplat şi la Trieste, în timp ce bâjbâ­iam, în criză de timp, prin diverse biblioteci şi arhi­ve, în cău­tarea unor docu­men­te de care aveam ne­apă­rată ne­voie. Mă sfă­tuiam cu un portar, la in­trarea într-o fa­cultate, când un profesor, auzind din mers că sunt din Ro­mâ­nia, a venit la mine şi s-a oferit să mă ducă el.”
SURSA: http://www.formula-as.ro

BONUS
ROMÂNII UITAȚI DIN SERBIA DE PE VALEA TIMOCULUI 

Post Comment

POSTARE IMPORTANTĂ

Calogero Grifasi - Noi informatii uluitoare (9.09.2016)

Fiecare hipnoza realizata de Calogero Grifasi este pentru noi o aventura a cunoasterii obtinuta prin intermediul unor povesti fascinan...

ALTE FILME INTERESANTE

CREZI CĂ ACEST BLOG TE AJUTĂ PE TINE ŞI/SAU LUMEA ÎN CARE TRĂIEŞTI?
Daca da, sprijina munca celor care aduc aceste informatii la lumina, printr-o DONAŢIE. Este cea mai concreta recunostinta! CLICK AICI pentru a DONA prin PAYPAL sau DONAŢI ANONIM prin BITCOIN la adresa
1AgtwQF2ETidVoP9tqFnpqFMwz86FUejug. Altă formă de plată găsiţi AICI.

DE AJUTOR

Dacă ești pentru prima dată pe acest blog, îți urăm bun venit! Poți căuta orice subiect care te interesează cercetând CUPRINSUL din meniul de pe stânga (odată ajunşi în cuprins apăsaţi CTRL + F + cuvânt cheie pentru găsire rapidă), dar şi ARHIVA şi CATEGORIILE de pe coloana din stânga și nu în ultimul rând caseta "CĂUTAŢI PE BLOG" de pe coloana din dreapta (sus). Sunt peste 1050 de articole publicate în clipa asta, majoritatea însoţite de filme şi clipuri traduse sau emisiuni tv, deci ai ce răsfoi şi crede-ne se merită efortul. Poți de asemenea primi direct pe email articolele care apar dacă te abonezi cu adresa de mail în căsuţa de ABONARE din dreapta, de sub VIZITE (pentru abonare primeşti gratuit toată colecţia Corrado Malanga - cărţi, articole, filme traduse, de pe blogul nostru). De asemenea ne poţi urmări activitatea pe FaceBook, dând LIKE (APRECIEZ) în zona centrală de sus. Mulţumim pentru vizită şi te mai așteptăm pe aici!

Pentru cei care au nelamuriri in ceea ce priveste prezenta reclamelor pe blogul nostru, le recomandam sa citeasca articolul DESPRE RECLAME.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...