UTOPIA TRĂITĂ - Revoluţia anarhistă spaniolă şi războiul civil din Spania (28.01.2015)

11:30 Posted In , , Edit This 2 Comments »
VIVIR LA UTOPIA  (2013)
LIVING UTOPIA

Vă prezentăm astăzi un documentar deosebit despre mişcarea anrhistă din Spania şi războiul civil spaniol din anii 30. Este o cercetare foarte aprofundată şi foarte inspiraţională fiind considerată de mulţi istorici şi rebeli, în sufletul lor, o bijuterie. A fost cea mai mare mişcare anarhistă din toate timpurile, în care milioane de ţărani şi muncitori de la oraşe au instaurat cu succes o societate bazată pe egalitate. ajutor mutual, democratie participativă şi auto-organizare - totul fără un stat central sau guvernare. Acest fascinant, dar în mare măsură, necunoscut, experiment social a fost într-un final distrus de forţe din interiorul dar şi din exteriorul ţării. 
Mai jos găsiţi un articol care descrie pe larg ce s-a întâmplat atunci:


"Articolul istoric al lui Tom Wetzel şi analiza Războiului Civil din Spania şi a Revoluţiei, şi în particular a activităţilor anarhiştilor spanioli revoluţionari. În text şi format PDF, aici. (în engleză)
 În alegerile naţionale din Spania, din februarie 1936, un guvern represiv de dreapta a fost alungat de la putere şi înlocuit de o coaliţie formată din liberali şi socialişti. Profitând de un mediu mai puţin represiv, muncitorii spanioli au organizat cel mai mare val de greve din istoria Spaniei, cu zeci de greve generale care cuprindeau toate oraşele, şi sute de greve parţiale. Spre sfârşitul lui iunie, un milion de muncitori erau în grevă.
La nici o lună de la alegeri, Federaţia Lucrătorilor Agricoli a condus 80.000 de lucrători agricoli, care nu aveau pământ, să confişte 3.000 de ferme din „Siberia Spaniei” – Estremadura, regiunea cea mai lovită de sărăcie. (1)
Cum ţara era cuprinsă într-o dezbatere tensionată despre viitorul ei, polarizarea politică a fost marcată de ucideri din răzbunare între activiştii de stânga şi de dreapta. După ce politicienii de dreapta au cerut, în mod public şi direct, armatei să preia conducerea ţării, lovitura de stat militară, la care se aştepta deja toată lumea, a fost declanşată în Spania pe 19 iulie.
Pentru prima dată în istoria Spaniei, poporul, în mod energic şi agresiv, a rezistat loviturii de stat armate. Armata a fost înfrântă în două treimi din suprafaţa Spaniei. Sindicatele au trecut la confiscarea vastelor proprietăţi capitaliste, şi au pus cea mai mare parte a economiei Spaniei sub controlul şi gestionarea muncitorilor. Sindicatele şi-au construit propria lor armată formată din muncitori, pentru a se lupta cu armata fascistă spaniolă. Încercarea armatei de a zdrobi mişcarea muncitorească a Spaniei a impulsionat clasa muncitoare să facă revoluţia de care elita spaniolă se temea de multă vreme. Războiul civil în sine a fost o luptă de clasă în forma sa extremă.
Doi dintre actorii cheie în această dramă au fost principalele federaţii sindicale ale muncitorilor. CNT, Confederaţia Naţională a Muncii (Confederación Nacional del Trabajo – CNT) avea 1,6 milioane de suporteri la începutul lui 1936 (potrivit statisticilor guvernamentale). CNT a fost rezultatul a aproape șapte decenii de activitate anarhistă pentru organizarea muncitorilor din Spania. Din 1919, CNT s-a bazat pe politica sindicato unico (”un singur sindicat”) – sindicate industriale autonome și independente. În Barcelona, în 1936, sindicatele autonome și independente ale muncitorilor din construcții și metalurgie ale CNT aveau mai mult de 30.000 de membri.
Nici un sindicato unico din CNT nu avea nici un oficial pe fluturaşii de salarii. Muncitorii erau foarte ataşaţi de ideea anarhistă că lupta comună nu trebuia să devină o trambulină pentru carierismul politic. Anarhiştii credeau că dacă ar fi plătit oficiali i-ar fi încurajat pe muncitori să se aştepte ca aceşti oficiali să le rezolve problemele, şi ar fi făcut ca sindicatul să fie dominat de şefi. În 1936 existau doar câţiva oficiali plătiţi de federaţia CNT – care lucrau în secretariatul naţional, secretariatul regional din Catalonia, şi în secretariatul sindicatului industrial naţional din industria de pescuit comercial. Aceşti oficiali, şi personalul de la ziarele CNT din Madrid şi Barcelona erau plătiți la nivelul unui muncitor obişnuit. Oficialii plătiţi erau schimbaţi din funcţie, prin rotaţie, după un an, nu rămâneau în funcţie mai mult de un an.
În timp ce organizau luptele pentru problemele urgente, imediate, anarhiştii din CNT încurajau şi dezbaterile despre viziunea unei societăţi dincolo de capitalism, după capitalism, fără structuri de opresiune şi exploatare. „Apoliticismul” CNT însemna că se opunea unei strategii parlamentare sau electorale pentru a produce schimbarea socială. Scopul militanţilor CNT era de a elibera clasa muncitoare de opresiune prin acţiuni de masă întreprinse chiar de muncitori înşişi.
Fiecare sindicato unico avea „secţiuni” care îşi ţineau propriile lor adunări şi îşi alegeau proprii lor delegaţi în atelierele de muncă (dele-gados). În industria manufacturieră, cum ar fi industria textilă sau metalurgie, exista „o secţiune” în fiecare fabrică sau uzină. În industria de construcţii, „secţiunile” corespundeau diferitelor meserii. Toate sindicatele industriale autonome dintr-un oraş sau dintr-o provincie (comarca) erau grupate împreună într-un consiliu local al muncii (o federaţie locală, „federación local”).
Sindicatele făceau parte dintr-un context mai larg al unei mişcări instituţionale. Stânga libertară din Spania a organizat, de asemenea, şi şcoli şi reţele răspândite de ateneos – centre comunitare stradale. Aceste ateneos erau centre pentru dezbateri, evenimente culturale, ore de alfabetizare (între 30 şi 50 la sută din populaţia Spaniei era analfabetă în anii `30) şi alte activităţi comunitare. O caracteristică a anarhismului spaniol era emanciparea oamenilor obişnuiţi, pentru a-i pregăti să participe ei direct la lupta pentru transformarea socială.
Sindicalismul libertar al CNT era o formă de politică „prefigurativă”. În dezvoltarea unui sindicat, bazat pe participarea la luarea deciziilor prin adunări şi prin alegerea unor delegaţi neplătiţi, militanţii CNT credeau că practicau o formă de organizare care avea să fie forma incipientă a unei societăţi în care muncitorii conduceau industria şi în care societatea se auto-administra prin adunări ale democraţiei participative.
A doua mare organizație sindicală din Spania era UGT, Sindicatul General al Muncitorilor (Union General de Trabajadores – UGT), care avea 1,4 milioane de membri la începutul lui 1936. UGT era afiliat la Partidul Socialist al Muncitorilor din Spania (Partido Socialista Obrero Español – PSOE), deşi Partidul Comunist era şi el activ în interiorul sindicatului. UGT era organizaţia sindicală majoritară în regiunea  Castilia din Spania, incluzând Madridul, și regiunile miniere ale Asturiei de pe coasta Atlanticului, din nord. FNTT,  Federația UGT a Lucrătorilor Pământului (Federación Nacional de Trabajadores de la Tierra – FNTT) avea o jumătate de milion de membri în primăvara lui 1936. Cu campania sa pentru reforma agricolă, prin confiscarea pământurilor, FNTT a fost o mișcare revoluționară de masă în regiunile agricole ale Spaniei.
Explozia Economică şi Patrulele Morţii
Mobilizările de masă și polarizarea socială care au condus la războiul civil au reprezentat punctul culminant al unei crize sociale care mocnea în Spania de decenii. Criza a început să se manifeste în timpul primului Război Mondial. Spania a fost neutră în timpul războiului și a fost capabilă să ducă tratative cu ambele tabere. O masivă industrializare și o explozie a urbanizării au început să se dezvolte în Catalonia. Această dezvoltare va continua și în timpul boom-lui global din anii 1920. Barcelona era orașul cu cea mai rapidă extindere din Europa occidentală în acea perioadă. Suburbiile industriale s-au răspândit rapid în jurul noilor fabrici. Barcelona era un centru comercial important în Mediterană încă din evul mediu, și era capitala clasei afaceriștilor.
Explozia economică din timpul primului război mondial a dus și la dezvoltarea în Spania a celor două importante organizații sindicale. Revoluţia rusă din februarie 1917 a încurajat şi ea această tendinţă radicală.
Punctul culminant al luptei de clasă în timpul războiului a fost greva generală naţională din 1917, sprijinită atât de UGT cât şi de CNT. În Barcelona, CNT a reuşit să obţină controlul asupra oraşului şi a controlat oraşul până când armata a fost trimisă să suprime greva. (Romanul lui Victor Serge, „Naşterea Puterii Noastre”, e o relatare impresionantă a grevei generale din 1917 din Barcelona).
Pentru a face faţă ameninţării din ce în ce mai mari pe care o reprezenta CNT în Catalonia, şeful poliţiei, Severiano Martinez Anido, a început să recruteze asasini plătiţi pentru a-i ucide pe oficialii CNT şi pe activiştii CNT, la comanda şi cu ajutorul poliţiei.
Patronii şi capii Bisericii Romano-Catolice au sponsorizat şi au oferit finanţare pentru Patrulele Morţii. În această perioadă, au avut loc 440 de tentative de asasinare asupra muncitorilor din Catalonia. (2)
Muncitorii erau forţaţi să intre în sindicatele „galbene”, Sindicatos Libres (“Sindicatele Libere”), cu pistolul la tâmplă. Sindicatele Libere au fost formate de un nucleu mic de muncitori religioşi, Carliştii. Carlismul era o formă a politicii de dreapta, catolică, din Spania. În replică, unii anarhişti tineri au format grupuri armate, care au răspuns opresiunii asupra muncitorilor prin asasinarea unor patroni şi capi ai bisericii, despre care aflaseră că finanţaseră Patrulele Morţii.
De ani, Spania încerca să-şi păstreze ultima rămăşiţă a imperiului ei în Maroc. În 1923, o campanie militară în Maroc, susţinută de Regele Alfonso, a eşuat într-un dezastru în care au fost ucişi 10.000 de soldaţi spanioli. Armata a prins Spania în cleştii unei dictaturi militare, care a fost condusă de generalul Miguel Primo de Rivera, în parte şi ca un mijloc de a suprima furia populară provocată de acest dezastru. CNT a fost interzis în toată ţara. Primo de Rivera a elaborat un plan de a asimila sindicatele în cadrul Statului prin Arbitration Boards (Consilii de Mediere); el a încurajat participarea din partea UGT ca o alternativă „responsabilă” la CNT. „Sindicatele Libere” Catolice, care predicau armonia dintre muncă şi capital şi o formă proletară de fascism catolic, au intrat în competiţie cu UGT pentru a obţine controlul asupra componenţei Consiliilor de Mediere. Cu sprijinul Statului şi al patronilor, „Sindicatele Libere” au format o organizaţie naţională în 1925, FNSL, Federaţia Naţională a Sindicatelor Libere (Federación Nacional de Sindicatos Libres – FNSL) care avea 200.000 de membri (3), și era aproape la fel de răspândită ca UGT.
Greva de Masă a Chiriașilor
În 1930 regele a fugit din țară, moment în care dictatura s-a prăbușit. Alegerile au adus la putere o coaliție formată din liberali și socialiști, pentru a guverna noua Republică. Sindicatele CNT au reprimit dreptul legal de a se organiza.
Confruntate cu șomajul din ce în ce mai mare, și din dorința de a-și reconstrui organizația, sindicato unico al muncitorilor din construcții al CNT din Barcelona a început o campanie de a lua cu asalt șantierele pentru a-i face pe muncitori să li se alăture și pentru a cere contractorilor să angajeze cu 15 la sută mai mulți muncitori. Sindicatele din construcții au susținut că sectorul locuințelor din Catalonia făcuse profituri uriașe în timpul boom-ului economic din anii ’20 – iar profiturile au fost aruncate în investiții neprofitabile. Un număr din ce în ce mai mare de oameni angajați în industrie ar fi pus mai mulți bani în circulație, și ar fi ajutat la cotracararea crizei economice. Cum muncitorii intrau în valuri în sindicato unico al CNT, sindicatele catolice FNSL din construcții s-au prăbușit.
La sfârșitul anilor ’20s, o mare dezbatere a început în CNT cu privire la direcțiile viitoare de acțiune ale sindicatelor. Un aspect al acestei dezbateri a fost propunerea de a grupa sindicatele locale în sindicate industriale naționale pentru a le coordona acțiunile împotriva angajatorilor din industrie de pe curprinsul întregii țări. Joan Peiró – un autodidact, muncitor în sticlărie și un teoretician sindicalist cu mare influență – a reușit să convingă congresul CNT să permită sindicatele industriale naționale în 1931. Însă, unii anarhiști s-au opus acestei propuneri pentru că ar fi dus la dezvoltarea unei birocrații formată din oficiali plătiți care ar fi scăpat controlului sindicatelor locale. Din cauza opoziției anarhiștilor, sindicatele industriale naționale au putut fi create numai în câteva industrii din CNT înainte de 1936. Un sindicat național industrial a fost creat printre muncitorii de la Compania Națională de Telefonie din Spania. În 1931, CNT a lansat o grevă națională împotriva companiei de telefonie. Această grevă a fost începutul luptei sindicale pentru forța de muncă majoritar formată din femei, care lucrau ca operatoare de telefonie.
Un alt aspect al dezbaterii din CNT a fost cum să iasă din cușca luptei industriale care se concentra numai asupra chestiunilor legate de salarii și de condițiile de muncă. În rândurile CNT era răspândit sentimentul că CNT avea nevoie să își extindă influența dincolo de contextul legat de muncă spre alte aspecte care țineau de societate. Joan Peiró a pledat pentru înfiinţarea comitetelor formate din localnici pentru a-i organiza şi pe ei în privinţa chestiunilor mai largi care priveau clasa muncitoare, nu doar în privinţa chestiunilor  legate de muncă.
În timpul boom-ului economic din anii ’20, chiriile au crescut cu 150 la sută în Barcelona.
Proprietarii fără scrupule construiau barăci înghesuite, fără necesităţile de bază, cum ar fi apa curentă. La începutul lui 1931, activiştii din CNT au început să discute posibilitatea începerii unei bătălii legată de chirii, iar articole de presă legate de criza locativă au început să fie publicate în ziarul CNT din Barcelona, Solidaridad Obrera.
Lupta pentru chirii a început cu o adunare de masă a sindicatului CNT din construcţii în aprilie 1931. La acea adunare, Arturo Parera și Santiago Bilbao au propus formarea unei Comisii de Apărare Economică, cu participarea și a altor sindicate. Parera și Bilbao erau amândoi membri proeminenți ai FAI, Federația Anarhistă Iberică (Federación Anarquista Iberica – FAI). FAI era un amestec neomogen de grupuri anarhiste care operau în special ca grupuri de presiune în interiorul sindicatelor CNT.
După o serie de întâlniri în cadrul comunităților de localnici, campania pentru chirii a fost stabilită să înceapă cu cererea de reducere a chiriilor cu 40 la sută, la o adunare de masă care a avut loc la Palatul Artelor pe 5 iulie. Adunarea a stabilit că avansurile plătite de chiriași ar trebui folosite pentru a plăti chiria lunii următoare și după aceea chiriașii să refuze să plătească chiria dacă proprietarii nu erau de acord să o scadă. Camera Proprietarilor Urbani – organizația proprietarilor – a denunțat campania ca fiind o încălcare criminală a drepturilor lor. Proprietarii au cerut poliției să intervină pentru a suprima campania pentru reducerea chiriilor. La sfârșitul lui august, Comisia de Apărare Economică a anunțat că 100.000 de mii de oameni nu își mai plăteau chiriile.
Puterea luptei pentru chirii de a ajunge şi la oamenii care nu făceau parte din sindicatul CNT a fost ilustrată de numărul mare de femei care au participat activ la această luptă. Într-un caz, un grup de atacatori (Patrule de Asalt – o forță de poliție națională paramilitară creată de politicienii republicani la începutul anilor ’30) a fost trimis să evacueze un chiriaș blocat în casă, dar a fost oprit de o mulțime de femei și copii.
Din cauza faptului că angajații primăriei care erau trimiși să-i evacueze pe oameni erau ori intimidați de mulțimile de oameni, ori sprijineau greva chiriașilor, proprietarii au început să-și recruteze propria lor miliție pentru a efectua evacuările.
Organizația proprietarilor a făcut apel la guvernul naţional să intervină pentru a suprima greva chiriaşilor. Largo Caballero, secretarul executiv al UGT și lider al PSOE, era membru în cabinetul format din coaliția de guvernare formată din socialiști și liberali. Caballero nu susținea greva chiriașilor, spunând că era ”absurdă”. În acea vreme, sindicatul UGT al lui Caballero punea la dispoziție scabi (muncitori care se duceau să facă munca altor muncitori aflați în grevă, sau care fuseseră concediaţi ca urmare a faptului că intraseră în grevă) pentru a sparge greva lucrătorilor din telefonie care era în desfășurare în Madrid.
În toiul grevei chiriașilor din Barcelona, a avut loc o uriașă explozie. Nu a fost nimeni rănit, dar au fost produse câteva pagube la echipamentul de telefonie. Deși nu a existat nici o legătură între acest incident și greva chiriașilor, guvernul a folosit acest pretext pentru a interzice adunările Comisiei de Apărare Economică. Guvernul a interzis și întâlnirile sindicatului CNT din telefonie.
Guvernul național a numit un avocat conservator ca guvernator civil al Cataloniei și acesta a anunțat că pur și simplu nu va mai permite ca greva chiriașilor să continue. Autoritățile i-au arestat preventiv pe Santiago Bilbao și pe 52 de activiști CNT. Arestarea preventivă însemna că o persoană putea fi închisă oricât, fără să i se aducă vreo acuzație. Aceasta era una dintre cele mai detestate practici din timpul dictaturii militare. Oamenii crezuseră că în noua Republică aceste metode vor rămâne în trecut și că nu vor mai fi folosite.
În cele din urmă, poliția a reușit să suprime greva chiriașilor, arestând chiriașii care au fost ajutați de vecinii lor să intre înapoi în case, după ce fuseseră evacuați. Cu toate acestea, în multe zone ale orașului, proprietarii au început, individual, discuțiile cu chiriașii pentru a le reduce chiriile. Mulți chiriași au crezut atunci că au câștigat ceva. Pentru generația mai tânără a activiștilor CNT, aceasta a fost prima dată când ei au fost implicați într-o campanie de acțiune directă, în masă. Pentru participanții din clasa muncitoare, a fost o lecție directă despre cum să organizeze grupuri mari de oameni, și un indiciu despre cât de departe vor merge și cum vor răspunde împotriva lor, pe viitor, proprietarii, poliția și politicienii. (4)
Pământul și Biserica
În anii ’30, Spania era o țară cu o dezvoltare economică foarte inegală. Prospera, industrializata Catalonie ar fi putut să pară ca alte zone dezvoltate din Europa occidentală, dar în alte regiuni din Spania situația era cu totul diferită. Spania era încă o țară predominant agrară: 45,5 la sută din ”populația activă” trăia doar din agricultură. Într-o țară agricolă, o mare parte a bogăției e legată de cine deține pământul. Sudul regiunii muntoase Guadarrama era zona latifundias, regiunea care fusese cucerită de la mauri de către armata castiliană în evul mediu. Investitorii capitaliști au cumpărat latifundias – terenuri imense – după ce restricţiile feudale în privinţa vânzării pământului au fost îndepărtate în secolul 19. În această regiune, 2000 de familii deţineau 90 la sută din tot pământul. Asta, în timp ce 750.000 de lucrători agricoli lipsiți de pământ munceau pe salarii atât de mici, încât mureau de foame.
În nordul regiunii Guadarramas se aflau campesinos, ţăranii care aveau ferme mici și mijlocii. În unele zone din nord, loturile de pământ erau mult prea mici pentru a putea întreține o familie. Campesinos erau nevoiți să se angajeze pentru a câștiga salarii, sau pentru a munci pământul în sistemul cotă-parte.
Baza socială principală a partidelor de dreapta era formată din religioșii proprietari de pământ din regiunile din nord, cum ar fi Vechea Castilie și Navarre, și din clasa de mijloc religioasă – proprietarii de afaceri mici, avocați, angajați ai statului etc – din orașele provinciale. În marile orașe de-a lungul coastelor Atlanticului și Mediteranei, aceste clase de mijloc formau baza socială a partidelor liberale republicane.
Clasa elitelor din Spania privea Biserica Romano Catolică Spaniolă ca un stâlp ideologic esențial pentru păstrarea ordinii sociale. Dar biserica era detestată puternic de clasa muncitorilor pentru că predica acceptarea sărăciei în timp ce strângea averi uriașe și îi slujea pe cei mai puternici din societate. În 1930, în Spania existau mai mulți preoți decât în oricare altă țară, cu excepția Italiei. Erau 35.000 de preoți și 80.000 de călugări și călugărițe. Și totuși, oamenii nu se mai duceau la slujbe. În sudul Guadarramas, se mai duceau la slujbe doar 5 la sută din populație. (5)
Opoziția bisericii față de știință a făcut ca mulți profesori și doctori să fie anti-biserică. Anti-clericalismul era larg răspândit printre stânga spaniolă, de la anarhiștii din clasa muncitoare până la republicanii liberali din clasa de mijloc.
Primul guvern liberal-socialist republican din 1931 a atacat puterea bisericii, interzicând preoţilor să mai aibă un rol în educaţie, cu exepţia orelor religioase. Puternicul ordin Iesuit a fost dizolvat. Căsătoria civilă şi divorţul au fost legalizate.
Răscoalele şi Luptele de Clasă facţionale
Coaliţia socialist-liberală s-a implicat în mai multe acte de represiune împotriva sindicatelor CNT. Caballero dorea să profite de pe urma represiunii asupra CNT pentru a construi sindicatele UGT pe spatele distrugerii CNT. În acest mediu opresiv, care a forţat CNT să intre în confruntări directe cu autorităţile, un număr de grupări anarhiste din CNT au îndemnat sindicatul să încerce greve revoluţionare generale şi aventuri insurecţionale.
Scenariul tipic era acesta: un grup de anarhişti prelua controlul asupra primăriei unui oraş, afişa steagul roşu şi negru, dădea foc dosarelor primăriei şi declara „comunismul libertar” în acel oraş.
Susţinătorii acestei metode o numeau „gimnastică revoluţionară”.
Aceste încercări de insurecţii erau o întoarcere la conceptul anarhist din secolul 19 al „propagandei prin faptă”— ideea că o acţiune ca exemplu, dusă de un grup mic de revoluţionari, poate declanşa o răscoală populară spontană. Într-una dintre cele mai infame astfel de încercări – o grevă naţională eşuată din ianuarie 1933 – grupuri de asalt paramilitare au comis masacrul din satul Casas Viejas din Andalusia. O întreagă familie a fost arsă de vie într-un şopron, iar poliţia a împuşcat oamenii care au înconjurat locul.
Cele mai mari temeri ale sindicaliştilor s-au adeverit în timpul răscoalei din 1933: „confederaţiile naţionale şi regionale au fost manipulate de un grup mic de militanţi care au angajat întregul sindicat în acţiuni precipitate şi periculoase”, scria Jerome Mintz. „Membrii sindicatului au fost atraşi în lupte de stradă, liderii au fost arestaţi şi bătuţi, iar sindicatul a fost interzis”. (6)
Din punctul de vedere sindicalist, transformarea socială avea nevoie de o organizare anterioară bine pusă la punct şi de educarea clasei muncitoare, astfel încât aceasta să prindă încredere să acţioneze singură, şi de elaborarea unei strategii revoluţionare coerente, şi în nici un caz să lase lucrurile la voia întâmplării şi să se bazeze pe „spontaneitate” pură. Joan Peiró, în cartea sa „Sindicalismo” din 1933, a explicat lucrurile astfel:
„Pentru noi, revoluţia socială nu e doar  o chestiune de răscoală violentă împotriva forţelor organizate ale Statului… Revoluţia socială constă în preluarea fabricilor şi a minelor, a pământurilor şi a căilor ferate. Nu e suficient să preiei bogăţia socială, e necesar să ştii cum să o foloseşti – şi cum să o foloseşti imediat, fără nici o discontinuitate.” (7)
„Continuitatea” ar fi fost asigurată de faptul că transformarea socială urma să fie făcută de înşişi muncitori, care aveau îndemânarea necesară pentru a administra pe mai departe industria.
Lupta facţională din interiorul CNT de la începutul anilor ’30 a devenit foarte aprigă, după ce un grup de 30 de oficiali ai sindicatului şi de activişti au trimis presei capitaliste un document în care criticau presupusa dictatură asupra CNT exercitată de FAI. Aceşti 30 de activişti şi susţinătorii lor aveau să fie cunoscuţi mai târziu ca gruparea treintista (“treizeciştii”). Nu erau doar treintistas care se opuneau aventurilor insurecţionale puse la cale de grupările FAI în Catalonia. Grupările FAI din afara Cataloniei erau şi ele critice faţă de aceste acţiuni. Pe măsură ce Republica progresa, unul dintre aceşti treintistas – Angel Pestaña – a început să susţină formarea unui partid politic al muncii, şi a creat curând Partidul Sindicalist (Partido Sindicalista) pentru a participa în alegerile parlamentare. Deşi cei mai mulţi treintistas nu l-au urmat pe Pestaña în campania electorală, mai mulţi anarhişti s-au temut că aceasta era direcţia spre care se îndreptau treintistas.
Grupările FAI din Catalonia erau de asemenea îngrijorate şi din cauza unui grup leninist care se formase în interiorul sindicatelor CNT. În 1930 Federaţia Muncitorilor din Catalonia şi din Insulele Baleare a fuzionat cu o majoritate din Partidul Comunist Catalan (Partit Comunista Catala – PCC) pentru a forma Blocul Muncitorilor şi Ţăranilor (Bloc Obrer i Camperol – BOC). BOC era un grup anti-Stalinist care se identifica însă cu modelul leninist al „partidului de avangardă”. BOC era în special puternic în regiunea Lleida. O figură centrală din CNT din regiunea Lleida era Joaquin Maurin, un profesor foarte popular. Maurin era liderul BOC.
BOC a încercat să obţină controlul şi asupra adunărilor libertare din Catalonia. Principalul mecanism de luare a deciziilor într-o adunare (ateneo) era convocarea periodică a adunării pentru a alege comitetul administrativ al ateneo. BOC apărea în forță la aceste adunări pentru a obține controlul asupra comitetului administrativ.
În 1932, FAI câștigase destulă influenţă în interiorul CNT pentru a putea convinge sindicatul să înlăture din rândurile sale sindicatele controlate de treintiști şi de BOC. Prin urmare, CNT a pierdut cea mai mare parte a organizării sale sindicale din Lleida. În 1934, sindicatele controlate de BOC au format o nouă federație a muncii, Federația Unită Sindicatelor Muncitorilor (Federación Obrera de Unidad Sindical – FOUS). În 1935, BOC a fuzionat cu un grup leninist mai mic și și-a schimbat numele în Partidul Marxist al Unificării Muncitorilor (Partido Obrero de Unificación Marxista – POUM) (8).
În 1933, partidele de dreapta au câștigat alegerile, iar Spania a intrat într-o perioadă de guvernare represivă, cunoscută ca biennio negro (“cei doi ani negri”). În acest timp, Largo Caballero şi o mare parte a Partidului Socialist au început să se mişte spre stânga. Caballero a început să vorbească despre nevoia unei „revoluţii proletare” şi „a unui guvern al muncitorilor”.
Mai multe evenimente au determinat virajul spre stânga al PSOE: ajungerea la putere a lui Hitler în Germania, şi a partidului clerical fascist, Partidul Social Creştin, în Austria, şomajul extrem de ridicat, furia publică faţă de masacrul din Casas Viejas, intransigenţa patronilor spanioli. Sumele mici de bani alocate de către guvern pentru a asigura pământ pentru lucrătorii agricoli lipsiţi de pământ erau total nepotrivite pentru a face faţă dimensiunii reformei agricole care era necesară. PSOE reuşise să facă foarte puţin în urma participării sale alături de liberali în coaliţia republicană dintre anii 1931 și 1933.
Un semn al virajului Socialiștilor la stânga a fost încercarea de a declanșa o grevă generală în octombrie 1934. Relațiile cu CNT nu erau încă refăcute, iar coordonarea slabă a făcut ca greva să eșueze în cea mai mare parte a Spaniei. Situația a fost cu totul alta în Asturias unde UGT și CNT lucrau deja de câteva luni împreună pentru a forma o ”Alianță a Muncitorilor”. Astfel, în octombrie, cele două sindicate au preluat controlul asupra regiunii timp de două săptămâni, într-o răscoală pe care au coordonat-o împreună. Dar au fost izolați. Când armata a fost trimisă să zdrobească rebeliunea, mii au fost uciși și mii aruncaţi în închisoare. Soţiile şi fiicele rebelilor au fost violate şi mutilate de Legiunea Străină – o unitate armată formată din tâlhari şi criminali adunaţi din mai multe ţări. Răscoala a înspăimântat clasa elitelor, în timp ce violenta înăbuşire a ei a îndepărtat clasa muncitoare.
Viziunea Stângii Libertare
La începutul lui 1936, numărul celor care făceau parte din organizaţiile sindicale ale UGT şi CNT era mai mare ca oricând. Ţara era prinsă într-o dezbatere aprinsă despre viitorul ei, un val de greve s-a răspândit în toată Spania, incluzând numeroase greve generale la care participau comunităţi întregi. Odată cu victoria coaliţiei socialist-liberale în alegerile din februarie, muncitorii au putut anticipa că vor avea la dispoziţie o perioadă de respiro în care puteau organiza greve şi puteau lupta pentru schimbarea socială. Sindicatele lucrătorilor din fermele agricole duceau la îndeplinire reforma agricolă prin preluarea masivă a pământurilor.
Teoreticianul treintista Joan Peiró i-a spus unui jurnalist în mai: “Aceste mase se îndreaptă către o revoluţie.”
Cum activiştii partidelor de dreapta cereau armatei să preia puterea în Stat, mulţi oameni se aşteptau să urmeze o lovitură de stat militară. În această atmosferă de mobilizare şi de criză, CNT a ţinut un congres naţional la Zaragoza. Deja în 1935 grupurile de anarhişti catalane renunţaseră la metodele lor insurecţionale şi încercau să ajungă la o reconciliere cu treintistas. Pentru a obţine maxima unitate de care era nevoie pentru luptele ce urmau, FAI i-a invitat pe treintistas înapoi în CNT.
Chestiunea ridicată la acest congres a fost şi viziunea CNT asupra societăţii pe care dorea să o formeze, şi căreia îi spunea „comunism libertar”. Documentul care explica această viziune, adoptat la congresul de la Zaragoza, a încercat să sintetizeze influenţele anarho-comunaliste şi libertar-sindicaliste ale gândirii Stângii Libertare spaniole în privinţa unei societăţi post-capitaliste.
O structură duală de guvernare pentru societate era avută în vedere, bazată pe adunări ale muncitorilor la locul de muncă şi pe adunări ale locuitorilor din sate şi din comunităţile de la oraşe. Adunările de la locurile de muncă urmau să aleagă consilii ale întreprinderilor şi să fie conectate la federaţii naţionale industriale, pentru a putea administra împreună diferitele industrii.
Un accent puternic a fost pus pe „administrarea liberă a oraşelor” şi pe autonomia acestora, ceea ce reflecta influenţa anarho-comunalistă. Această administrare urma să funcţioneze sub forma de adunări ale locuitorilor din sate şi din comunităţile de la oraşe. În oraşe mari, cum ar fi Barcelona, adunările urmau să aleagă un Consiliu Municipal. Cei care făceau parte din acest Consiliu urmau să aibă slujbe obişnuite în producţia socială, iar chestiunile importante urmau să fie decise de adunările de masă, care erau convocate.
În versiunea planificării sociale propusă de Diego Abad de Santillan (9), diferitele federaţii naţionale industriale auto-administrate urmau să fie conectate la un Consiliu Economic, care ar fi urmat să fie un organism de coordonare şi nimic mai mult. Dar, planurile de acţiune urmau să fie elaborate de congresele regionale şi naţionale ale delegaţilor din diferitele federaţii industriale, cu ajutorul unui personal de asistenţă. Aceasta, de fapt, este versiunea sindicalistă a planificării centrale.
Documentul de viziune, adoptat de Congresul de la Zaragoza, e diferit de propunerea lui Abad de Santillan, prin aceea că adaugă o structură de adunări a locuitorilor şi a federaţiilor geografice ale acestora, ca expresie a auto-conducerii politice, dar şi ca un canal pentru aprovizionarea consumatorilor, cu responsabilitatea de a articula propuneri pentru serviciile publice, cum ar fi sănătatea, media, întreţinerea oraşului, şi asigurarea şi întreţinerea locuinţelor.
Dar exact cum urma să fie conectat aportul consumatorilor la sistemul planificării sociale? De fapt, documentul de la Zaragoza nu spune nimic despre asta. Anarhismului tradițional i-a lipsit conceptul de participare la planificare (10) – dezvoltarea interactivă a unui plan social prin negocierea și înțelegerea dintre consumator și muncitor.
Documentul de la Zaragoza a oferit conectarea muncipalităților libere la congresele regionale și naționale ale poporului. În practică, acestea ar fi urmat să fie legislative locale, regionale și naționale. Acest document are în vedere și o ”Miliție a Poporului” – cu alte cuvinte, o armată – ca mijloc de apărare a noii ordini sociale. (11)
O structură care poate face regulile într-o societate şi poate să îşi apere autoritatea de a face aceste reguli cu ajutorul unei forţe militare este de fapt o formă de organizare politică, o formă de guvernare. Dacă o formă de guvernare a Stângii Libertare nu e un Stat, atunci e nevoie să facem o distincţie între o formă de guvernare (sau o structură de guvernare) şi un Stat. Scrierile anarhiştilor tradiţionali asupra acestui subiect nu sunt foarte clare.
Încercarea lui Peter Kropotkin de a face această distincţie duce către accentuarea autonomiei locale şi descentralizarea caracteristică anarhismului comunalist spaniol: Pentru că „Statul a fost stabilit pentru scopul precis de a impune regula” din partea clasei dominante, trecerea către socializarea economiei şi către „eliberarea forţei de muncă” necesită „o nouă formă de organizare politică” care e „mai populară, mai descentralizată, şi mai aproape de nevoia de auto-adminsitrare a oamenilor” decât „guvernul reprezentativ”, tipul de Stat caracteristic capitalismului”, aşa cum îl vedea Kropotkin(12).
Deşi Congresul de la Zaragoza a adoptat propunerea pentru formarea „alianţei revoluţionare a muncitorilor” cu federaţia sindicală UGT, Congresul a nu a reuşit să discute o strategie de fapt sau un program pentru situaţia urgentă cu care se confrunta CNT. Prin urmare, CNT a fost nevoit să „improvizeze într-o incoerenţă totală” (în cuvintele lui Cesar M. Lorenzo) (13) două luni mai târziu, după ce lovitura de stat militară a avut loc.
[...]"

SURSA SI RESTUL ARTICOLULUI: https://revolutianarhista.wordpress.com

VEDEŢI FILMUL TRADUS, AICI - link 1 sau AICI - link 2

Utopia traita by FYMaaa

In completare studiati categoria ANARHISM (pe care o puteti explora mai usor in CUPRINS).
De asemenea vizioati si documentarul THE TAKE (Preluarea) unde ni se prezinta o alta initiativa anarhist - sindicalista de preluare a puterii, de dupa Colapsul economic al Argentinei din 2001.  Deci se poate si altfel.

Post Comment

2 comentarii:

Anonim spunea...

Ma adresez administratorilor acestui site: in ultima vreme site-ul este infectat cu link-uri spre diverse reclame de tip spam aduse probabil odata cu link-urile create spre site-urile unde se pot viziona filmele. Multumesc.

FreeYourMind spunea...

Nu stim la ce va referiti ... Daca serverele unde am pus filmele deschid niste ferestre pop up cu reclame asta nu e de la noi ci de la ei. Nu dati curs acelor reclame , ci inchideti paginile deschise ...

POSTARE IMPORTANTĂ

Calogero Grifasi - Noi informatii uluitoare (9.09.2016)

Fiecare hipnoza realizata de Calogero Grifasi este pentru noi o aventura a cunoasterii obtinuta prin intermediul unor povesti fascinan...

ALTE FILME INTERESANTE

CREZI CĂ ACEST BLOG TE AJUTĂ PE TINE ŞI/SAU LUMEA ÎN CARE TRĂIEŞTI?
Daca da, sprijina munca celor care aduc aceste informatii la lumina, printr-o DONAŢIE. Este cea mai concreta recunostinta! CLICK AICI pentru a DONA prin PAYPAL sau DONAŢI ANONIM prin BITCOIN la adresa
1AgtwQF2ETidVoP9tqFnpqFMwz86FUejug. Altă formă de plată găsiţi AICI.

DE AJUTOR

Dacă ești pentru prima dată pe acest blog, îți urăm bun venit! Poți căuta orice subiect care te interesează cercetând CUPRINSUL din meniul de pe stânga (odată ajunşi în cuprins apăsaţi CTRL + F + cuvânt cheie pentru găsire rapidă), dar şi ARHIVA şi CATEGORIILE de pe coloana din stânga și nu în ultimul rând caseta "CĂUTAŢI PE BLOG" de pe coloana din dreapta (sus). Sunt peste 1050 de articole publicate în clipa asta, majoritatea însoţite de filme şi clipuri traduse sau emisiuni tv, deci ai ce răsfoi şi crede-ne se merită efortul. Poți de asemenea primi direct pe email articolele care apar dacă te abonezi cu adresa de mail în căsuţa de ABONARE din dreapta, de sub VIZITE (pentru abonare primeşti gratuit toată colecţia Corrado Malanga - cărţi, articole, filme traduse, de pe blogul nostru). De asemenea ne poţi urmări activitatea pe FaceBook, dând LIKE (APRECIEZ) în zona centrală de sus. Mulţumim pentru vizită şi te mai așteptăm pe aici!

Pentru cei care au nelamuriri in ceea ce priveste prezenta reclamelor pe blogul nostru, le recomandam sa citeasca articolul DESPRE RECLAME.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...