Cine suntem noi cu adevarat?

Suntem prizonierii unei realităţi prefabricate pe care am moştenit-o şi ne-am asumat-o fără să o simţim 

„Transformarea interioară care se petrece cu noi, transformarea de conştiinţă, este o transformare a identităţii noastre. Atunci când fiinţele inefabile care suntem au început să-şi asume jocul coborârii în densitate, în materie, în trupuri umane, atunci a intervenit acel soi de amnezie a adevăratei noastre identităţi. Am uitat cine suntem. Nu, nu a fost o condamnare la uitare, nimeni nu a făcut asta în locul nostru. Ba, dimpotrivă, noi am ştiut de la bun început faptul că odata coborâţi pe tabla de joc, va interveni uitarea.       

Identificarea cu nivelurile dense ale propriei noastre creaţii devenea, astfel, perfectă. Important aici este faptul că ne-am asumat această pierdere temporară a identităţii noastre. Ce poate fi mai teribil pentru o fiinţă conştientă decât să-şi piardă identitatea, conexiunea cu propria ei esenţă, să uite cine este, să-şi piardă astfel puterea de a crea în mod conştient?

Am acceptat această fracţionare a întregului care eram. Partea noastră cea mai subtilă, cea pe care acum o numim Sufletul nostru, partea care nu putea suporta învelişul de carne şi sânge a rămas, undeva, în aşteptare. Energiile ei erau prea înalte pentru a cobori în materie.

Partea mai densă a propriei noastre fiinţe, pachetul de energii mai joase, au trecut printr-un lung proces de adaptare la capătul căruia au apărut fiinţele omeneşti aşa cum le cunoaştem astăzi. Este partea din noi care şi-a asumat identificarea cu materia. Niciun moment nu am fost condamnaţi la acest joc. Nimeni nu ne-a obligat să facem acest lucru.

Există miriade de fiinţe în întrega creaţie care nu au avut niciodată curajul de a cobori în teribilul joc al încarnării. Noi, cei care urma să devenim umanitatea, am avut curajul s-o facem, neştiind când sau cum se va termina acest extraordinar experiment. Uitarea nu a fost un tabu, o regulă arbitrară, ci o chestiune de fizică spirituală, de fizică a energiilor subtile. Densitatea enormă a materiei a făcut ca acele straturi ale propriei noastre fiinţe, în care era păstrată memoria sufletului, să devină inaccesibile. Astfel ne-am pierdut identitatea de fiinţe inefabile.

A-ţi trăi propria creaţie

De ce era nevoie de acest «joc cosmic», aşa cum îl numeşte Stanislav Grof? Nu putem cunoaşte cu adevărat decât ceea ce trăim. Trebuie să devenim una cu obiectul cunoaşterii noastre, să trăim starea de a fi acel «lucru», pentru a-l cunoaşte cu adevărat. Nu e vorba aici despre cunoaşterea omenească, prin minte, prin evaluare, ci cunoaştere prin experienţă. Nu poţi «cunoaşte» iubirea, sau adevărul, sau libertatea. Le poţi doar trăi.

Experienţă

Trebuia să coborâm în densitate, în materie, pentru a o trăi noi înşine. Trebuia să ne experimentăm propria noastră creaţie, pentru ca expansiunea creaţiei să poată continua. Este ca şi cum un pictor ar cobori în propria operă, ar deveni una cu personajele pe care le pictează, le-ar trăi vieţile în aceeaşi clipă în care pensula sa le-ar zugrăvi. Sau, un muzician care-şi trăieşte opera în timp ce o compune. În acelaşi fel, creatorii care suntem îşi trăiesc propria creaţie în materie. În ultimă instanţă, este o chestiune de expansiune a acestei creaţii, căci dimensiunea materială, densă, este cu adevărat vârful de expansiune al creaţiei. Creatorul se experimentează pe Sine. Nu este suficientă «ideea» (gândită) a perfecţiunii. Este nevoie de experimentarea perfecţiunii. Aceasta este Creaţia!

Treptele identificării

Corpul

Coborând în zonele dense ale acestei creaţii, în materie, în corp fizic, în prima fază ne-am identificat  cu acesta. Am trăit iluzia completă. Am crezut că suntem corpurile noastre şi doar atât. Identitatea noastră de fiinţe spirituale a fost înlocuită cu o nouă identitate. A fost o identitate parţială. Conştiinţa întregului a fost înlocuită cu o conştiinţă limitată la corp. Experimentam atunci identificarea completă cu această parte a propriei noastre fiinţe. Am devenit una cu corpul nostru. Trăiam iluzia morţii, a dispariţiei. Crezând că suntem doar corpul nostru, am crezut că putem, pur şi simplu, dispărea. Am trăit frica de anihilare fizică, iar această frică ne-a însoţit pe parcursul întregului nostru drum, până la revelaţia enormă a adevăratei noastre identităţi, ce urma să se petreacă eoni de timp mai târziu. Dar, pentru această treaptă, ne-am asumat identitatea trupului.

Rolurile

Apoi am început să ne întrebăm cine suntem noi. De unde venim. A fost o nouă treaptă a identificării. Este etapa în care ne-am asumat, timp de mii de vieţi, mii de roluri, în încercarea superbă de a ne afla identitatea. Fiecare rol pe care ni l-am asumat a fost o creaţie în sine, trăită până la capăt. Identitatea noastră a trecut prin mii de transformări. Am fost copii şi mame, eroi şi laşi, învingători şi învinşi. Am fost totul, în căutarea unei identităţi. Unele roluri ne-au plăcut, altele nu şi, astfel, în acelaşi fel în care conştiinţa noastră întreagă se scindase în două, o parte inefabilă şi o parte  care a coborat în materie, în acelaşi fel întreaga noastră realitate umană am scindat-o în perechi de contrarii aflate într-un etern dans al polarităţilor: bine-rău, întuneric-lumină etc. Criteriul acestei dihotomii a fost frica generată de instrumentul gândirii. Lucrurile care nu ne plăceau şi pe care le-am numit «întuneric, rău» etc., le-am respins, le-am îngropat. Frica de unele zone ale conştiinţei se născuse deja şi se adăuga fricii primordiale a primului nivel, frica de moarte, de dispariţie.

Am început să ne temem de toate lucrurile pe care mintea omenească, cu care eram din ce în ce mai identificaţi, nu le înţelegea. Şi erau destule, căci creaţia infinită şi multidimensională nu poate fi adminstrată cu instrumentul liniar al minţii omeneşti. Cea mai mare parte a fiinţei noastre a ajuns să fie înstrăinată complet, considerată ceva exterior. Acest «ceva» a fost şi el împărţit în două: o parte luminoasă, eterică, a fost numită Dumnezeu, Suflet, Sine Superior, sau i s-au dat identităţi divine: zeii tuturor mitologiilor; si o parte întunecată, densă, a fost numita diavol, sau altfel. Astfel, umanitatea, aflată în plin joc al identităţilor, al rolurilor pe care şi le asuma viaţă după viaţă, aducea cu sine acest mod de a privi creaţia, împărţind-o în polarităţi fundamentale.

Emoţiile

Călătoria umanităţii în materie adăugase astfel identităţii primare aceea a trupului fizic, identităţile succesive ale diferitelor roluri pe care le jucase în decursul vieţilor încarnate. Identificarea cu aceste roluri a adus cu sine drama, emoţia. Fiecare rol pe care noi l-am jucat vreodată în vieţile noastre ne-a făcut să trăim întregul spectru al emoţiilor omeneşti. Am trăit prin emoţie, identificaţi complet cu rolurile noastre omeneşti. Instrumentul minţii nu era încă primordial în această etapă. Nu puteam stăpâni fluxurile uriaşe de energie emoţională care se năşteau din dramele noastre. Au fost timpurile furiei oarbe, dar şi ale bucuriei dezlănţuite, timpurile fricii îngrozitoare de a pierde ceea ce credeam că avem şi ale bucuriei de a câştiga ceea ce credeam că putem deţine. Timpurile curajului, ale eroismului, ale dedicaţiei, dar şi ale trădării, urii şi geloziei, ale posesiunii şi ale crimei. Ceea ce trăiam era mult mai mult decât identificarea cu corpul şi mult mai mult decât identificarea cu rolurile noastre. Cotinuam să jucăm roluri, dar trăiam la nivelul emoţiilor fundamentale.

Mintea

Mai era un pas până la timpurile în care o nouă treaptă a identităţii, încă şi mai subtile decât cea emoţională, avea să ne absoarbă. Identificarea cu propria noastră minte. Cu capacitatea de a analiza, de a cunoaşte, de a clasifica. Era cea mai avansată etapă a identităţii parţiale a fiinţei inefabile coborâte în încarnare. Dar şi cea mai primejdioasă! Reuşeam acum să controlăm cu ajutorul minţii, al raţiunii, emoţiile violente. Ele au rămas acolo, în adâncuri, la fel ca şi celelalte identificări, cu rolurile noastre şi cu corpul nostru. Frica de dispariţie fizică şi frica de a pierde ceea ce avem sau ceea ce iubim ne-a însoţit dintotdeauna, dar ele au ajuns să fie stăpânite cu ajutorul minţii. N-au dispărut, doar au fost mai adânc îngropate, de-obicei în jumătatea întunecată a fiinţei, în ceea ce psihologia numeşte inconştient. Jocul coborârii umanităţii în materie atinsese punctul în care transformarea era posibilă. Cele mai iluminate minţi ale umanităţii au înţeles că dincolo de spaţiul mental mai este ceva. Misterul creaţiei nu putea fi cuprins cu ajutorul minţii. Este marele prag, marea transformare a umanităţii şi descoperirea a ceea misticii au numit dintotdeauna «iubire». Părea că mintea şi iubirea vor fi mereu într-un veşnic antagonism, dar iată că umanitatea descoperea, dincolo de identificarea cu mintea sa, o dimensiune a inimii, în care creaţia putea fi mai curând simţită decât gândită, în care cunoaşterea devenea intrinsecă, prin experienţă, nu dedusă pe cale secvenţială, printr-un proces de gândire. Misticii din toate timpurile ştiuseră acest lucru, dar la nivel de masă această conştientizare nu a devenit posibilă decât în timpurile noastre.

Aspectele Adevărului

Adevărul primordial al unei fiinţe umane, acela al identificării cu corpul, este un adevăr parţial. Fiinţa inefabilă, conştientă de sine, odată coborâtă în dimensiunea densă a existenţei, odată ce vălul uitării o cuprinde, are acces la un adevăr trunchiat. De la marele adevăr transcendent, trece la un adevăr al corpului, al densităţii. Identificarea cu corpul nu înseamnă că acel lucru nu este real. Materia este o realitate în aceeaşi măsură ca şi lumile inefabile. Dar a crede că eşti doar materie, aceasta este un adevăr trunchiat, incomplet, parţial. Odată cu o identitate parţială, trăieşti un adevăr parţial. Din acest adevăr parţial se naşte frica de dispariţie fizică. Da, corpul dispare, poate fi ucis. Dacă identitatea mea este limitată la corp, atunci acesta este adevărul meu. Pot dispărea. Aceasta generează o frică la fel de reală precum identitatea pe care mi-am asumat-o şi adevărul parţial în care cred. Realitatea mea nu este una falsă, ci doar parţială. Ea se modifică, creşte, se lărgeşte odată cu noile descoperiri. Odată ce identitatea mea se mută la nivelul rolurilor, adevărul meu se lărgeşte. Sunt mai mult decât doar corpul meu, sunt războinicul şi eroul, victima şi călăul, cel ucis şi cel care ucide, copilul şi mama lui. Adevărul meu se lărgeşte odată cu ceea ce cred că sunt.

Mai departe voi trăi realitatea identităţii cu emoţiile mele, iar adevărul meu despre mine şi despre intreaga lume înconjurătoare va căpăta un nou grad de rafinament. Este, în mod evident o evoluţie, o expansiune a identităţii şi a adevărului personal care vine, mereu, din experienţă. Experimentez niveluri noi ale creaţiei, mă identific cu ele şi descopăr cine sunt. Adevărul meu devine mai cuprinzător.

Expansiunea adevărului personal, aşa cum îl experimentează umanitatea, atinge apoi pragul semnificativ al identificării cu mintea. Este punctul în care umanitatea crede că mintea este cheia întregii realităţi. Este nivelul tuturor filosofiilor, al civilizaţiei tehnologice şi al ştiinţei care, în cele din urmă, îşi descoperă singură limitările. Este umanitatea aşa cum o cunoaştem în zilele noastre, care a creat o lume pe măsura adevărului său raţional şi care începe să intuiască faptul că mentalul, ca orice etapă a identităţii şi a adevărului, are propriile sale limite care pot fi depăşite. Sunt momente de ezitare şi de căutare, uneori umanitatea se întoarce cu faţa către vechi adevăruri parţiale, vechi abordări, vechi identificări. Nu funcţionează, căci noi nu mai suntem cei de acum trei mii de ani. Dar redescoperă adevărul, până acum neînţeles decât de câţiva mistici, că în spaţiul sacru al inimii, în noi înşine adică, există o poartă, dincolo de care putem experimenta o nouă dimensiune a fiinţei. Purtăm cu noi încă toate identificările vechi, cu trupul nostru, cu aspectele, cu emoţiile şi cu fricile noastre, avem capacitatea de a administra realitatea densă, până la un punct, cu ajutorul raţiunii, al filosofiei şi al tehnologiei, dar suntem pregătiţi pentru o nouă etapă a expansiunii adevărului nostru personal şi al identităţii. Nu mai este vorba despre câte un mistic singuratic ascuns într-o peşteră sau într-un deşert, ci despre mulţi oameni care trec în acelaşi timp prin această criză de identitate şi de adevăr personal care conduce către o nouă treaptă de evoluţie interioară. Lumea şi noi înşine ne schimbăm, pentru a cât-a oară în istoria umanităţii?!

«Cunoaşte-te pe tine însuţi», spune o inscripţie pe templul din Delfi, unde se oficiau ceremoniile misterelor lui Appolo, zeul cuvântului solar.

În interior se află adevărul. «Împărăţia cerurilor se află în voi», spunea Cristos, având acelaşi subtext. Întregul Adevăr se află ascuns în interiorul fiinţei omeneşti, disimulat sub forma unor adevăruri parţiale, aflate în expansiune. Evoluţie înseamnă de fapt descoperire de sine şi mereu un alt răspuns la întrebarea «cine sunt eu?». Care este pragul ultim al descoperirii de sine? Nu există un prag ultim, pentru că, în ultimă instanţă, ceea ce se petrece în noi este jocul divinităţii care se descoperă pe ea însăşi, experimentându-şi creaţia.

Dar pragul pe care noi îl trecem acum este descoperirea a ceea ce se află dincolo de această identificare cu cel mai subtil şi cel mai greu de depăşit prag, cel al minţii. Mintea este instrumentul care ne-a însoţit de la începuturile coborârii noastre în densitate. A evoluat odată cu noi, a crescut odată cu noi până la atingerea pragului de transformare. Mintea nu dispare odată cu această nouă etapă a descoperirii de sine, ci se transformă. Merge cu noi în dimensiunea următoare. La nivelul inimii, acolo unde este centrul de inteferenţă între aspectele noastre umane şi cele subtile, spirituale, acolo putem alege modul în care mergem mai departe: continuăm să judecăm realitatea, adică s-o evaluăm permanent în polarităţi dinamice, sau încetăm să judecăm realitatea, alegând să simţim această realitate, redându-i unitatea primordială. De aceea pragul acesta al inimii este punctul de cotitură al tuturor misticilor, dar mai ales al celui pe care-l numim Isus Cristos. Dincolo de minte se află Iubirea.

Poarta sacră

De câte ori nu am auzit sintagma «Dumnezeu este iubire»? Sau «noi suntem iubire»! Câţi dintre noi nu ne-am pus întrebări de genul, «dacă Dumnezeu este iubire şi noi suntem iubire, atunci cum este posibil să existe această realitate, în acest fel?». De fapt, iubirea despre care vorbesc misticii în scrierile lor, nu numai sfinţii creştini, dar, înaintea lui Cristos, Budha, Zoroastru sau Osiris, nu este iubirea aşa cum o concep aspectele noastre umane. Acela care a făcut cunoscut acest lucru, pentru întâia dată în istoria umanităţii încarnate, a fost Cristos. Abia odată cu el umanitatea a început să perceapă dincolo de iubirea parţială, trunchiată, omenească. În vechile mistere ale zeilor solari, rezervate doar unei elite spirituale iniţiate, adevărul iubirii divine, complete, integrale, era experimentat. Trăit! Umanitatea de rând nu avea acces şi nu era pregătită, poate, pentru acest aspect al Adevărului. În templele Egiptului antic şi în cele ale Orientului Mijlociu, în întreaga Europă veche, la Delfi şi Eleusis, dar şi in templele Hiperboreei zalmoxiene, iniţiaţii trăiau revelaţia că dimeniunile umane sunt doar aspecte ale adevăratei noastre identităţi. Experimentau dezidentificarea de aceste aspecte, de dimensiunea corporală, de dimensiunea energetică a rolurilor asumate, de dimensiunea emoţiilor şi a minţii, pentru a transcende „dincolo”, în spaţiile vaste ale fiinţei. Ei descopereau, de fapt, prin trăire directă, contactul cu Zeul, cu divinitatea. Nu exista încă înţelegerea faptului că acea dimensiune este una a propriei fiinţe. Zeul era încă o dată o fiinţă străină, exterioară. Poporul nu putea concepe încă nici măcar acest lucru, rătăcit în visul trairii materiei. Adevărul despre porţile fiinţei a fost păstrat în interiorul acestor şcoli de mistere, ale iniţiaţilor. Încă nu venise timpul pentru acest nivel al Adevărului.

Cel care a mişcat ceva aici a fost Isus Cristos. El a adus aceste niveluri ale Adevărului, tot prin experienţă directă, trăindu-l, în spaţiul profan. El nu s-a închis într-un templu. Templul său a fost întreaga umanitate. Prin el, trăirea acelor niveluri de conştiinţă a devenit accesibilă tuturor, căci conştiinţa are darul de a fi inductivă. Spaţiul sacru al inimii nu a mai fost doar o poartă iluzorie, o abstracţie a cărei trăire să fie accesibilă doar iniţiaţilor, ci a devenit o posibilitate pentru mase. El a fost acela care a făcut posibilă transformarea pe care o trăim acum. Iubirea, la adevăratele sale dimensiuni, în adevărata sa natură, completă, a fost trăită în corp omenesc. Poarta a fost deschisă.

Ceea ce s-a petrecut mai târziu, când trairea lui Isus a fost transformată într-o dogmă, şi din experienţa iubirii integrale nu a mai rămas decât un concept uscat, o poruncă de neînţeles, nu a fost vina nimănui. Umanitatea a luat atât cât a putut în acel moment al evoluţiei sale. Biserica oficială a fost reflexia conştiinţei umanităţii în acel moment.

Dar acum, acum lucrurile s-au schimbat. Umanitatea s-a copt. Adevărul integral şi iubirea integrală pot fi trăite, căci mulţi oameni sunt în plin proces de transformare interioară, iar poarta sacră a inimii poate fi trecută.

Aspectele Iubirii

Aşa cum, atunci când coborâm în densitate ajungem să trăim o identitate parţială şi un anume aspect limitat al adevărului, tot aşa ajungem să trăim aspecte parţiale ale iubirii. Identificaţi complet cu trupul nostru, cotropiţi de frica morţii fizice, crezând că suntem doar carne şi sânge, iubirea are un aspect strict corporal. Este forma minimă a iubirii, în care tot ceea ce contează este să rămânem în viaţă.

 Supravieţuirea 

În zilele noastre, cu greu mai poate fi numită iubire această dorinţă irezistibilă (instinct) de a supravieţui. Şi totuşi este o formă primară de iubire! Uitarea a cine suntem cu adevărat este totală. Nu mai ştim că nu putem muri. Credem că odată cu trupul totul se sfârşeşte şi urmează neantul. Toate dimensiunile fiinţei transcendente – iubirea care impregnează întreaga creaţie este uitată. Identitatea parţială, care generează un adevăr parţial, conduce la trăirea unei forme parţiale de iubire.

Călătoria inimii a început!

Nu iubim încă pe nimeni, căci iubirea nu poate fi recunoscută. Nici pe altcineva, nici pe noi înşine! Ne urâm trupul, de fapt, pentru că el este semnul sfârşitului. De aceea putem foarte uşor să ucidem, pentru hrană, pentru perpetuarea speciei, pentru orice. Semnul acestei identificări este sexualitatea primară, animalică, şi ea, desigur, un aspect parţial al iubirii. Singura provocare este a rămâne în viaţă. Suntem doar un corp din carne şi sânge şi nimic mai mult. Una cu densitatea! Suntem identificaţi cu aspectul nostru cel mai limitat.

La nivelul identificării cu rolurile noastre, după ce prioritatea supravieţuirii a fost cumva asigurată, iubirea capătă un aspect mai complex. Odată cu nenumăratele răspunsuri la întrebarea «cine sunt eu», umanitatea trăieşte nenumărate forme parţiale ale iubirii.  La baza tuturor acestor forme stă polaritatea fundamentală masculin-feminin. Trăim toate rolurile, masculin şi feminin, în mii de forme. Ne iubim soţiile şi copii, prietenii şi «ceea ce este al nostru», ca şi cum am fi noi înşine. Este, de fapt, o extensie a identităţii personale, de la aspectul strict corporal, la lucrurile şi fiinţele pe care le percepem mai mult sau mai puţin ca fiind «ale noastre». Este o expansiune a adevărului personal. Trăim direct faptul că ne pasă de altcineva, decât de propria nostră supravieţuire, la fel de mult. Începem să umplem sentimentul golului interior cu iubirea pentru perechea noastră. Credem că iubirea pentru celălalt va umple acest gol. Şi, într-un fel este adevărat, căci sentimentul rupturii primordiale pare a se atenua în clipele de iubire. Şi nu doar atunci când este vorba despre iubirea într-un cuplu, ci şi în cazul iubirii pentru un copil sau altcineva apropiat. Trecem deci prin mii de roluri, şi fiecare înseamnă trăirea a mii de forme ale identităţii, adevărului personal şi iubirii. Dar la baza acestei experienţe stă polaritatea fundamentală masculin-feminin şi căutarea întregirii în celălalt. Este etapa în care transformarea începe să aibă loc în cadrul relaţiei cu celălalt.

Foarte interesant este faptul că aceast aspect al iubirii îmbracă de multe ori forma dependenţei. Depindem de ceea ce ne este sau nu dăruit de către celălalt. Iubirea aceasta este de fapt un schimb energetic. Căutăm înafara noastră ceea ce nu ne putem încă dărui singuri. Credem că suntem incompleţi, că ne lipseşte ceva, căci păstrăm în adâncurile noastre sentimentul nedesluşit că am fost, cândva, cumva, compleţi.

Paradisul pierdut!

Devenim căutătorii iubirii într-un partener, într-un copil, într-un prieten, într-un animal, din pricina acestui sentiment de incompletitudine. Adevărul nostru parţial despre noi înşine, identitatea noastră parţială, ne împiedică să trăim iubirea completă în interior. Astfel că proiectăm înafară ceea ce ni se pare că lipseşte. Sigur că iubirea pe care o găsim înafară este şi ea incompletă. Astfel că ne întoarcem de mii de ori pentru a juca alte roluri alături de sufletele apropiate nouă. Unii altora ne suntem copii şi amanţi, mame şi fraţi, prieteni şi duşmani de moarte, în vieţi succesive. Dansul identităţilor succesive se împleteşte astfel cu dansul emoţiilor din ce în ce mai complexe.

Uneori revenim în roluri asemănatoare de multe ori, atunci când credem că avem ceva de rezolvat într-o relaţie, atunci când suntem purtătorii unei vinovăţii, a unei datorii, a unei răzbunări, a unei iubiri neîmplinite. Sau atunci când credem că putem ajuta pe cineva. Aceasta este karma.

Nu suntem condamnaţi la karma, ci ne-o alegem singuri în funcţie de felul în care ne judecăm pe noi înşine şi viaţa în care am fost. Dar ceea ce contează aici este faptul că trăim un nou aspect, mai larg, al iubirii. O nouă formă. Cu cât identitatea şi adevărul nostru devin mai largi, cu atît forma iubirii trăite aste mai largă. Iubirea, în care sunt parte corpul, energiile noastre corporale şi emoţiile noastre, ne conduce într-o zonă a experienţei în care umanitatea a stat mii şi mii de ani. Pendularea între iubire şi frică – frica nu este decât absenţa iubirii – este semnul acestei etape a experienţei noastre umane. Tot ce nu iubim, respingem. Iar ceea ce respingem şi considerăm străin de noi, ne înspăimântă. De aici la a considera o ameninţare aceste lucruri nu mai este decât un pas.

Această treaptă a identificării, extraordinar de complexă, ar merita o analiză largă, căci înlăuntru este toată diversitatea inimaginabilă a vieţii. Credem că suntem una nu numai cu trupul nostru, cu aspectele noastre care sunt infinite, dar şi cu emoţiile generate de aceste roluri. Devenim apărătorii nu numai ai iubitei, familiei, copiilor noştri, dar ai ţării noastre, rasei noastre, culturii, religiei, istoriei, a tot ceea ce ni se pare că ne reprezintă, că seamănă cu noi, şi duşmanii neînduplecaţi a tot ceea ce pare că ni se opune. Este mereu o chestiune de identitate şi adevăr asumat, reflectate în ceea ce iubim sau nu. Limitele pe care ni le stabilim sunt acelea izvorâte din ceea ce ne place sau nu, din ceea ce percepem ca făcând parte din noi sau nu.

Acelaşi lucru se petrece cu emoţiile noastre, pe care le împărţim în plăcute şi neplăcute. Dar, în mod paradoxal, cu cât respingem mai mult din experienţă, cu atât mai multe sunt emoţiile având culorile fricii şi anxietăţii. Cu cât plasăm mai mult înafara noastră, cu atât frica este mai mare.

Apoi urmează nivelul cel mai interesant, cel al spaţiului mental. Căci mintea este instrumentul fabulos de articulare a realităţii dense de când ne încarnăm pe această planetă. Mintea a crescut odată cu noi, ne-a însoţit în toate procesele noastre. Cu ajutorul mintii am operat în interiorul dualităţii. Eu – celălalt, înăuntru-înafară, cerul-pământul, spirit-materie. Atât de mult am lucrat cu acest instrument destinat iniţial supravieţuirii fizice, încât am ajuns să credem că noi suntem chiar procesele noastre mentale. Iluzia este perfectă. Sentimentul adânc al «lumii de dincolo» ne însoţeşte mereu, dar sub forma unei frici, căci mintea se teme de tot ceea ce nu poate administra. Partea din noi pe care am uitat-o e mai străină ca niciodată. Atât de strâină încât am ajuns uneori să o negăm complet. Ateismul e forma supremă a negaţiei de sine.

Pe această treaptă a evoluţiei noastre ne identificăm, pe lângă corporalitate, sexualitate, roluri şi emoţii, cu sisteme de gândire. Înglobăm în identitatea şi adevărul nostru în expansiune ceea ce credem despre noi înşine şi despre întreaga realitate. Ne definim prin modul nostru de gândire, prin realitatea noastră culturală şi ideologică. Este timpul identificării cu filosofii, sisteme de credinţă, concepte despre fiinţă şi univers, cu dogme religioase, politice şi militare, identitatea noastră înglobează acum idei despre cine şi ce este, construim întregi ierarhii de valori morale şi de orice fel. Este nivelul ştiinţei care se luptă pe viaţă şi pe moarte cu misticismul, al religiilor care ucid în numele credinţei, al fanatismului în numele căruia se poartă războaie. Este timpul umanităţii care se teme de extratereştri – străinii, necunoscuţii, umbrele – asta după ce am purtat bătălii intense în toată istoria. Mintea, care orchestrează tot acest spectacol interior al conştiinţei, devine stăpâna absolută a jocului. Iubirea pare să fi dispărut cumva în faţa acestei avalanşe a raţionamentului rece. Dar nu este aşa, căci minţile cele mai strălucite descoperă singure propriile limitări ale acestui mod de a percepe, de a evalua existenţa.

Ele, minţile cele mai strălucite, descoperă cumva algoritmul straniu al experienţei omeneşti şi percep felul în care identificările noastre succesive creează marele joc. Este punctul în care devine posibilă alegerea între a judeca realitatea şi a o accepta, şi a o simţi. Este punctul în care devine posibilă acceptarea revelaţiei că dincolo de toate rolurile pe care le-am jucat vreodată, dincolo de corpuri şi de emoţiile noastre, dincolo de ceea ce gândim, există o realitate mai largă pe care o putem trăi. Este marea transformare pe care o trăim. Este recuperarea unui nivel al iubirii care nu a mai fost disponibil pentru umanitate de când a început jocul cosmic al încarnărilor.

În clipa în care reuşim să facem schimbarea de la a gândi realitatea la a simţi realitatea «cu inima», descoperim, dincolo de orice teorie sau dogmă, din propria experienţă, că noi am fost mai mult decât rolurile noastre, am fost actorii. Şi, mai mult decât emoţiile noastre, am fost creatorii lor. Mai mult decât gandurile noastre, am fost întotdeauna stăpânii spaţiului nostru interior. Doar că uitasem acest lucru, cuprinşi în vârtejul identificărilor noastre cu diferitele noastre aspecte.

Descoperim, deasemeni, adevăratele dimensiuni ale iubirii, în cuplu şi în orice relaţie, căci putem simţi, în spatele rolului, sufletul celui pe care-l iubim. Intervine nevoia disperată de adevăr complet, de sinceritate, de contact total cu celălalt, dincolo de toate măştile pe care le-am purtat vreodată.

Descoperim că «iubita mea», «copilul meu», «tatăl meu» sunt de fapt suflete ca şi noi, complet libere, aflate în propria lor experienţă, mai mult sau mai puţin conştientă, care nu ne aparţin în nici un fel, care nu ne datorează nimic şi cărora nu le datorăm nimic, pentru că totul a făcut parte din jocul acestor roluri pe care le-am jucat cu toţii. 

Descoperirea că nimeni nu e vinovat cu nimic, că nimeni nu a fost ucis vreodată, căci moartea e o iluzie ce vine din identificarea cu corpurile, că nu există vinovaţi şi vinovăţii, că nu e nimic de salvat, de ajutat, aceasta descoperire aduce cu sine acest nou nivel al iubirii faţă de sine şi faţă de ceilalţi.

Iubirea nu mai este un troc, pentru că nu mai e nimic de câştigat şi nimic de pierdut, nimic de aşteptat în schimbul iubirii. Este faimoasa iubire care nu cere nimic în schimb şi care poate veni numai din trăirea directă a Adevărului, a cine suntem cu adevărat, din descoperirea adevăratei noastre identităţi de fiinţe inefabile care participă la jocul cosmic al încarnării. Dincolo de acest nivel al inimii, pe care îl putem numi şi nivelul lui Cristos, sau nivelul de conştiinţă cristică, se află eliberarea adevăratelor noastre puteri de creaţie liberă. Descoperirea Creatorului din noi care se experimentează pe sine în deplină conştienţă şi libertate!

Aspectele libertăţii

Aşa cum adevărul despre noi înşine vine înaintea iubirii, adică nu putem trăi adevărata, completa iubire fără să trăim adevărul despre noi înşine, tot aşa, iubirea vine înaintea libertăţii. Adică nu putem trăi libertatea, în absenţa adevărului şi a iubirii. «Adevărul vă va face liberi». Da, căci adevărul despre noi înşine şi despre adevărata natură a fiinţei conduce la trăirea iubirii, iar iubirea adevărată este aceea care aduce libertatea completă.

Ce înseamnă libertate? Libertate faţă de ce? Suntem obişnuiţi, după lunga noastră călătorie în densitate, în care ne-am raportat mereu la «exterior», să ne definim libertatea ca pe o independenţă faţă de acest exterior. Este un fals. Căci acest exterior este  ceea ce am exclus din noi înşine. Cu cât identitatea noastră a fost mai îngustă şi identificările noastre mai strâmte, cu atât am exclus mai multe din noi înşine, iar noi am fost mai puţin liberi. Dar am crescut, ne-am expansionat. Aspectele cu care ne-am identificat de-a lungul erelor au devenit din ce în ce mai largi. Am descoperit faptul că toate limitările, la corp, la rolurile, emoţiile şi gândurile noastre nu erau decât autolimitări. Graniţe arbitrare între noi înşine şi marele rest, stabilite în funcţie de cât anume percepeam din ceea ce suntem. Libertatea noastră nu era îngrădită decât de propriile noastre aspecte.

Adevărata libertate este o libertate interioară, în care ne dezidentificăm de propriile noastre aspecte. Pe măsură ce descoperim că suntem mai mult decât corpurile, emoţiile, gândurile noastre, ne recuperăm libertatea de fiinţe complete. E ca şi cum ne-am trezi dintr-un vis al densităţii pentru a ne redescoperi pe noi înşine.

Faptul că suntem mai mult decât corpurile noastre a fost mereu mai curând o intuiţie care nu a avut nevoie de prea multe dovezi, a fost simţită. Dar în ce priveşte eliberarea de rolurile noastre, emoţiile noastre şi gândurile noastre, lucrurile sunt mai dificile pentru că sunt niveluri mai subtile, iar gradul lor de seducţie este mai mare. Corpul l-am considerat, mai ales în căutarea noastră spirituală, mai curând un obstacol, decît altceva. Nu l-am iubit cu adevărat decât în timpurile din urmă, în care am descoperit că spirit înseamnă totul, întreaga realitate, inclusiv corpul. Dar până atunci nu. A fost mai uşor să privim dincolo de el. Dar rolurile noastre care ne-au intrat în sânge?

Libertatea faţă de aspecte

Adevărul nostru au fost rolurile pe care le-am jucat, iar gradul de iubire pe care l-am trăit a fost pe măsura acestor roluri. La fel şi libertatea noastră. Am fost înlănţuiţi de credinţele noastre despre ceea ce suntem. Un exemplu simplu: cândva am crezut că misiunea mea era aceea de a salva pe alţii. Mă identificam cu rolul salvatorului. Confundam iubirea cu salvarea celui pe care îl iubeam. Era, desigur, o formă parţială de iubire, dar nu Iubirea. Încercasem să o « salvez » pe mama mea, pe sora mea şi, desigur, încercasem să o salvez pe cea care era perechea mea. Nu era decât un rol pe care-l jucam şi care o condamna întotdeauna pe femeia de lângă mine, fie ea mamă, soră sau iubită, să joace rolul victimei. O neînţelegere profundă! Eram eu liber? Erau ele libere? Nu, căci adevărata natură a fiinţei noastre nu era aceea a rolului pe care îl jucam! Ne auto-limitam. Trăiam o parte de adevăr, o parte de iubire, o parte de libertate. Eliberarea de rol a fost dificilă şi nu a venit decât printr-o « criză » majoră, semnul transformării.

Toţi trăim roluri, modele de comportament cu care ne identificăm şi care nu sunt decât limitări. Mulţi poartă toată viaţa modele moştenite de la părinţi, modele energetice care vin de pe linii familiale şi karmice, loialităţi fanatice faţă de modelele altora, pe care şi le-au însuşit, prin care se definesc, şi care, la fel, nu sunt decât identificări cu roluri. Toate sunt străbătute de polaritatea fundamentală masculin – feminin şi de frica de moarte, care sunt identificările noastre fundamentale atunci când venim în încarnare. De aceea, orice adevărată vindecare, pe orice nivel al fiinţei, include dezidentificarea de aceste aspecte ale fiinţei, şi nu exisită vindecare completă fără eliberarea de acestea.

Eliberarea de emoţii

Dar emoţiile generate de aceste roluri, care au devenit un mod de a trăi, mod de a aduce energie în această dimensiune densă a încarnării, asta e altceva. « Emoţiile mele, frica mea, entuziasmul meu, depresia mea, tristeţea mea, disperarea mea, bucuria mea ». Abia acum descoperim că emoţiile sunt doar stări energetice ale fiinţei, feluri în care modulăm noi energia. Şi, cu toate acestea, e foarte dificil să ne dezidentificăm de ele. Atât de mult timp am crezut că suntem emoţiile noastre, încât acum e foarte greu. Dar merită efortul de a căuta prezenţa şi conştienţa totală, merită efortul de a rămâne atenţi la toate mişcările şi transformările energiilor interioare, căci în spatele acestor procese se află nu numai niveluri noi ale iubirii, dar şi niveluri noi ale libertăţii interioare.

Cum aduce starea de prezenţă şi de conştienţă faţă de sine eliberarea de sub imperiul emoţiei?

Atunci când suntem prezenţi în noi înşine, conştienţi de apariţia oricărei emoţii, a oricărui gând, abia atunci putem alege dacă ne vom identifica cu acea emoţie sau nu. Dacă o vom trăi ca şi cum am fi una cu ea, sau doar o vom observa până la dizolvare. Aceasta este una dintre cele mai importante forme ale eliberării interioare. Eliberarea de emoţie!

În multe cazuri înseamnă, pur şi simplu, o nouă viaţă şi descoperirea unor capacităţi pe care nu ni le-am imaginat nicicând.

Odată eliberaţi de sub dictatura emoţiilor care ne-au creat realitatea interioară şi, prin reflexie, pe cea exterioară, abia atunci descoperim starea de bucurie pură a fiinţei. Emoţiile devin doar valuri care vin şi trec, care se nasc în noi şi care dispar, în vreme ce noi experimentăm starea aceluia care rămâne martor la aceste fenomene interioare. O libertate nouă se naşte, interioară şi exterioară, căci nu mai acţionăm sub imperiul fricii, al mâniei, al disperării etc., nu ne mai temem de ceea ce vor spune sau crede ceilalţi despre noi, ci vom deveni mai autentici şi mai curajoşi în a ne afirma propriul adevăr. Validarea acestui adevăr interior ne va conduce rapid la acceptarea adevărului interior al altora, oricare ar fi. Nu ne vom mai petrece viaţa încercând să corectăm «erorile» lumii exterioare în funcţie de propriile noastre norme. Calea spre marea deschidere a inimii devine largă în faţa noastră.

Eliberarea de identificarea cu mintea

Cel mai important lucru pe care-l dobândim este naşterea încrederii în noi înşine, în capacitatea noastră de a administa spaţiul interior. Începem să ne descoperim adevărata noastră natură de creatori conştienţi.

Descoperim repede, deasemeni, legătura indestructubilă între procesele mentale şi cele emoţionale. Gandul declanşează emoţia, care nu este decât un transmiţător al energiei în domeniile energiilor coporale. Facem, astfel, primul pas către eliberarea conştientă de dictatura modelelor de gândire.

La fel ca şi modelele de comportament care au fost asociate anumitor roluri, la fel ca şi modelele de reacţie emoţională la realitatea exterioară, există modele de gândire. Aceste modele de gândire rareori sunt ale noastre personal. Suntem învăţaţi cum să gândim, cum să concepem realitatea şi pe noi înşine, de famile, de catre şcoală, biserică, societate, ştiinţă, tradiţie, cultură etc., etc. Rămâne prea puţin loc pentru a simţi noi înşine realitatea, pentru a avea propriile opinii despre aceasta. Suntem prizonieri în sisteme de convingeri pe care ni le asumăm ca fiind «ale noastre» şi pe care apoi le apărăm ca şi cum ar fi o chestiune de viaţă şi de moarte. Pentru că ne identificăm cu ele.

Suntem prizonieri, deşi ne credem nişte fiinţe inteligente, raţionale şi puternice. Suntem prizonierii unei realităţi prefabricate pe care am moştenit-o şi ne-am asumat-o fără să o simţim. Este capcana judecăţii asupra realităţii. Realitatea este înlocuită cu clişee prefabricate.

Credem că ştim cine este celălalt, pentru că ştim cum îl cheamă şi unde lucrează, dar habar n-avem ce simte celălalt. E o prăpastie între noi şi realitate. Privim un copac prin prisma etichetelor din cărţi, dar habar nu avem despre adevărata natură a acelui copac, care nu poate fi decât simţită.

Trăim astfel într-o colivie conceptuală, arogantă, articulată pe logică şi pe deducţie, pe cauzalitate, fără să mai percepem nimic înafara dimensiunii liniare a realităţii oferite de minte. Privim doar umbrele pe un perete, în loc să simţim adâncimea inimaginabilă a fiecărei clipe. Dacă adăugăm acest tip de prizonierat interior, la acela al rolurilor şi al emoţiilor şi la înstrăinarea de natura profundă a realităţii, putem să avem o imagine asupra superficialităţii libertăţii noastre. Sistemul în care trăim este generat de această privire asupra lucrurilor. De aceea sistemul menţine acest tip de paradigmă, care este una a prizonieratului interior. Suntem, de fapt, sclavii inconştienţi ai sistemului, cât timp nu recuperăm adevărul despre noi înşine şi propria conştienţă.

Adevăr şi libertate

Întotdeauna au existat oameni care au cunoscut adevărul sau oameni care nu s-au mulţumit cu adevărul oficial. Întotdeauna au fost oameni care au folosit adevărul pentru a acumula putere asupra celor care nu îl cunoşteau şi oameni care au găsit singuri adevărul, în ciuda celui oficial, controlat de sistem. Nu, sistemul nu este «de vină», căci nu există opresor fără victimă. Noi  am creat sistemul, căci noi am jucat toate rolurile. A fost convenabil pentru unii dintre noi să ronţăim doar firimituri din adevăr sau un adevăr parţial, mestecat déjà de ceilalţi, sub forma adevărului oficial. De aceea ne-am mulţumit cu o libertate parţială.

Libertatea nu este despre drepturile omului, drepturi politice, drepturi sociale, drepturi economice etc. Acele drepturi se referă la aspectele noastre, la corpurile noastre, la rolurile noastre. Adevărata libertate se referă la libertatea interioară, la ieşirea de sub identificarea cu sistemele noastre de convingeri, cu credinţele noastre, cu dogmele pe care le-am validat. Libertatea este, în ultimă instanţă, o chestiune de experimentare directă a propriei fiinţe, de cunoaştere directă a ceea ce suntem.

Atunci când ştim ceea ce suntem, nu din cărţi şi din doctrine, ci din propria noastră experienţă, nu mai putem fi controlaţi, nici manipulaţi prin intermediul emoţiilor noastre, al fricilor, al credinţelor noastre.

Nu mai putem fi păcăliţi cu rolurile pe care le-am jucat, căci ştim că sunt doar adevăruri parţiale, iar adevărata noastră natură nu poate fi îngrădită. Structurile de putere cărora ne-am supus nu mai au nicio importanţă, căci descoperim că şi puterea este o iluzie.

Ceea ce suntem cu adevărat nu poate fi supus, ucis, atacat, poluat, închis, nu poate fi posedat şi nici manipulat, nici parazitat. Doar aspectele noastre pot fi. Daca ne credem doar trupuri, atunci, da, putem fi închişi, ucişi etc., căci realitatea noastră este cea a trupului.

Dacă noi credem că suntem doar rolurile noastre, putem fi manipulaţi şi supţi de energie prin intermediul acestor roluri, familiale, sociale, economice etc. Dar odată trăită libertatea interioară a fiinţei, aceste roluri se destramă, ne detaşăm de ele.

Dacă noi credem că suntem gândurile noastre şi sistemele noastre de credinţe, da, putem fi manipulaţi în numele unor false idealuri colective, în detrimentul propriei fiinţe, şi în numele unor sisteme de convingeri care ne vor crea realitatea trăită. Dar dincolo de aceste sisteme de convingeri şi credinţe se află libertatea fiinţei care-şi descoperă adevăratele dimensiuni, Identitatea, Adevărul, Iubirea şi Libertatea Creatorului.

Un fel de epilog

Toate acestea merg împreună şi fac parte din marele joc cosmic al fiinţei care experimentează dimensiunea densă a creaţiei. Noi, adică! Pe măsură ce vălul uitării se ridică, pe măsură ce experimentarea nivelurilor succesive ale fiinţei ne fac să redescoperim cine suntem, revenim la atributele primordiale ale fiinţei. Dar, de fapt, nu vom mai fi niciodată cum am fost atunci când am coborât pentru întâia dată în materie. Căci această călătorie ne-a transformat. Am devenit mai mult decât am fost atunci. Eram doar nişte fiinţe inefabile, subţiri. Materia era pentru noi o aventură inimaginabilă, în care urma să uităm cine suntem şi care nu se ştia cât anume avea să dureze. Depindea numai de noi să străbatem vălurile succesive ale uitării.

Ne-a trebuit mult curaj să ne asumăm această extraordinară misiune în dimensiunile cele mai dense ale creaţiei. Dar am făcut-o, alături de alţii asemenea nouă, alături de care am suferit şi am iubit, am murit de o mie de ori, am luptat, ne-am sacrificat, alături de care am fost ticăloşi uneori, dar am fost şi eroi, şi, mai presus de toate, am descoperit dimensiuni noi ale propriei noastre fiinţe. Nu vom mai fi niciodată ce am fost, ci mult mai mult decât atât, căci am învăţat să aducem divinitatea noastră inefabilă în mijlocul materiei celei mai dense.  

Am devenit îngerii care pot trăi în materie şi astfel am deschis calea şi pentru alţii. Căci, la aceste niveluri, orice experienţă personală schimbă experienţa întregii creaţii. Această superbă specie spirituală care suntem şi care-şi asumă călătoria în materie poartă numele de Umanitate. Noi Suntem Aceia!!!

Horia Turcanu

Sursa: www.calatoriainimii.net

Mai jos puteti vedea si un filmulet care surprinde pe scurt cateva din aspectele discutate in articol