OBEY (2013)
"Să permiţi
mecanismului de piaţă să devină singurul administrator al sorţii fiinţelor
umane şi al mediului natural, înseamnă, într-adevăr, fie şi restrâns numai la
uzul permis de puterea de cumpărare, să ajungi la distrugerea societăţii.
Fiindcă aşa-zisa marfă, 'forţa de muncă', nu poate fi folosită intensiv, fără
discriminare sau chiar să fie lăsată nefolosită, fără a afecta fiinţa umană
care se dovedeşte a fi 'agentul purtător' al acestei mărfi ciudate. Dacă s-ar
dispensa de 'forţa de muncă' a unui om, sistemul, implicit, s-ar dispensa şi de
entitatea fizică, psihologică şi morală numită 'om', ataşată acelei etichete.
Jefuit de protecţia oferită de instituţiile culturale, fiinţele umane ar pieri
datorită efectelor expunerii sociale; ar muri datorită unei dezorganizări
sociale acute, ca victime ale viciilor, perversiunilor, crimelor sau
înfometării. Natura ar fi redusă la elementele ei componente, aşezările şi
peisajele ar fi pângărite, râurile ar fi poluate, suveranitatea statală ar fi
pusă în pericol, capacitatea de a produce alimente şi materii prime ar fi
distrusă."
Karl
Polanyi (1886-1964), The
Great Transformation
Acest
foarte recent documentar, "Obey", lansat în februarie 2013, creaţia
regizorului britanic Temujin Doran, a fost realizat, în întregime, după metoda
deja cunoscută, din filmări existente pe internet şi se bazează pe cartea
"Death of the Liberal Class" a jurnalistului laureat Pulitzer, Chris
Hedges, "schiţând ascensiunea statului-corporatist şi examinând viitorul obedienţei
umane într-o lume a capitalismului neîngrădit, a globalizării, a inechităţilor
zguduitoare şi a schimbărilor climatice", potrivit propriilor spuse ale
autorului.
Temujin
Doran este un grafician şi regizor londonez şi singurul proiecţionist al unui
cinematograf de modă veche din Islington, care difuzează numai filme pe 35 de
milimetri.
Din
2002 şi până în prezent a primit peste 18 premii, a avut 5 expoziţii personale
de prestigiu şi se spune despre el că este fratele unui geniu, ceea ce
demonstrează, cu claritate, că genetic vorbind nu este o trăsătură moştenită în
familie, cel puţin nu în domeniul cinematografic.
Vizual
şi auditiv filmul este o catastrofă, la propriu, regizorul abuzând ca un
daltonist de procedee cum ar fi inversiunea alb-negru şi fragmentarea imaginii
în patru cadrane diferite, de parcă am fi muşte cu ochi caleidoscopici, iar
coloana sonoră o voi defini, moderat vorbind, ca fiind de-a dreptul imbecilă,
în mare parte din film.
De
aceea vă recomand să-l urmăriţi ca pe un film mut şi cu o faţă de pernă peste
partea superioară a ecranului, lăsând numai subtitrarea la vedere, fiindcă
efectiv nu aveţi ce vedea şi auzi, singurul motiv pentru care l-am tradus fiind
mesajul extrem de puternic, bazat în exclusivitate pe citate din George Orwell,
Chris Hedges şi chiar Pindar, care, aşa cum am şi încercat să sugerez prin
ghilimelele în care am încadrat titlul filmului, nu este un apel la adormirea
generală, ce ne caracterizează societatea actuală, ci, dimpotrivă, este un
îndemn cutezător şi chiar dur la o revoltă nonviolentă, avertizându-ne, fără
echivoc, de consecinţele perpetuării stării de inerţie, indiferenţă şi supunere
necondiţionată, în care ne complăcem actualmente.
Altfel
spus, în cazul în care nu m-am exprimat suficient de clar în paragraful anterior,
tot ceea ce vedeţi negativ în film ne va fi rezervat în viitorul deja prezent,
dacă nu ne vom trezi, în spiritul lui Max Igan şi nu vom urma exemplul
islandezilor sau chiar, de ce nu, al vecinilor noştri de la sud de Dunăre,
singurii pe care i-am auzit să demonstreze pentru unul dintre cele mai
importante şi realiste obiective posibile: desfiinţarea totală a partidelor
politice.
Christopher
Lynn "Chris" Hedges este un jurnalist american, specializat în
analize politice şi sociale şi autor al câtorva best-seller-uri: "War Is a
Force That Gives Us Meaning" (2002), "The End of Literacy and the
Triumph of Spectacle" (2009), "Death of the Liberal Class"
(2010) şi, cel mai recent, scris în comun cu caricaturistul Joe Sacco, "Days
of Destruction, Days of Revolt" (2012).
Vreme
de peste două decenii a fost corespondent străin în America Centrală, Orientul
Mijlociu, Africa şi Balcani, realizând reportaje în peste 50 de ţări, ultima
publicaţie celebră pentru care a lucrat, între 1990 şi 2005, fiind The New York
Times.
În
2002, Hedges a făcut parte din grupul de reporteri ai publicaţiei amintite care
au primit premiul Pulitzer, pentru reportaje dedicate terorismului global,
fireşte nu cel statal şi tot în acelaşi an a primit Amnesty International
Global Award pentru jurnalism dedicat drepturilor omului.
Continuă
şi astăzi să scrie editoriale săptămânale pentru The New York Times, adevărate
"chemări la arme", Hedges fiind, alături de Noam Chomsky, una dintre
vocile celebre ale mişcării Occupy Wall Street, iniţiată în 27 septembrie 2011
în Zuccotti Park, New York, care devenit mondială, între timp şi pe care nici
măcar slugarnica Wikipedia nu a îndrăznit să o declare ca terminată.
Vă
recomand, totuşi, aşa cum am făcut de fiecare dată, să-i analizaţi spusele cu
discernământ, fiindcă, deşi îi admir verticalitatea lui Chris Hedges, cu toate
acestea este, în prezent, consilier senior la The Nation Institute din New
York, administrat de cea mai veche revistă săptămânală americană, The Nation,
catalogată ca fiind de stânga, deoarece militează pentru pace, dezarmare,
mediu, anti corporatism ş.a.m.d.
Dar
bănuiesc că revista în cauză este tot un paravan publicistic, responsabil de
propaganda şi manipularea globală, fiindcă mă îndoiesc că e o întâmplare faptul
că editorul şef actual, Katrina vanden Heuvel, cu tot numele ei flamand, este,
aşa cum şi trebuie, chiar din partea mamei, niţeluş sionistă, ca nepoată a lui
Jules C. Stein (1896-1981), fondator al Music Corporation of America (MCA) şi,
culmea, mai este şi membră a uneia dintre cele mai abjecte şi funeste
organizaţii ale elitei, Council on Foreign Relations.
Poate
aşa se şi explică insistenţa cu care Chris Hedges pedalează, uneori, la fel ca
şi alţi activişti oneşti, în esenţă, pe ipoteza tembelă a încălzirii globale,
pe care nu o vede ca pe un pretext murdar pentru impozitarea la sânge a
populaţiei globului şi, conform lui Bill Gates sau Ted Turner, chiar pentru
masacrarea acesteia, până se va ajunge la cifra "optimă" de 500 de
milioane de locuitori ai planetei albastre.
Oricât
de informaţi sau bine intenţionaţi am fi, unele sloganuri propagandistice,
repetate la infinit vreme de zeci de ani, este posibil să fi erodat rezistenţa
noastră la manipulare şi să se manifeste prin prezenţa în vorbire a unor automatisme
verbale, aberante în fapt, deşi par a susţine cauze nobile.
Dar
să nu fiu mai catolic decât papa şi să revin la subiect, chiar dacă se pare că
nu mai avem papă, care cică ar fi demisionat, conform unei relatări a
cotidianului italian La Repubblica, in cauza unei reţele de clerici gay de la
Vatican, daţi în vileag, printre alţii, chiar de majordomul papei, Paolo
Gabriele, arestat acum un an pentru iniţierea unui "Vatileaks".
Nu
văd care e drama, la drept vorbind, fiindcă, pe de o parte, o asemenea deviere
comportamentală este proslăvită de toate instituţiile fasciste, globaliste, gen
UE, de parcă asta ar fi metoda cea mai potrivită ca să scăpăm de avorturi, iar,
pe de altă parte, întotdeauna am susţinut că numai într-o mănăstire de taici
poţi învăţa cum să-ţi iubeşti corect aproapele.
"Death
of the Liberal Class" a fost publicată în octombrie 2010 de Nation Books,
o editură deţinută, pe atunci, de unul dintre cei mai puternici şi mai puţin
mediatizaţi avocaţi corporatişti şi, simultan, publicişti ai Americii,
actualmente decedat, care îmi aduce aminte de un vechi citat din Raymond
Chandler:
"Cu
mulţi bani poţi cumpăra foarte multă publicitate... dar şi extrem de multă
tăcere !"
Oricum,
potrivit lui Hedges, cartea este o cronică incisivă a distrugerii mişcărilor
populiste şi radicale, tendinţe manifestate în societatea americană, dar şi în
restul lumii.
Întrucât
tocmai aceste mişcări sunt principalele forţe care ar putea menţine deschiderea
spre adevăr a unei societăţi democratice, "Death of the Liberal
Class" argumentează că mişcările sociale, care au furnizat "întreaga
corectitudine a democraţiei americane", au fost subminate prin cooptarea
corporatistă a forţelor liberale tradiţionale, în principal a sindicatelor,
presei, cultelor religioase, universităţilor şi a Partidului Democrat.
Filmul
Lifting the Veil al regizorului amator Scott Noble, în care apare şi Chris
Hedges, nominaliza tocmai Partidul Democrat ca "cimitir al mişcărilor
sociale", o strategie corporatistă banalizată, de altfel, prin folosirea
ei continuă, chiar şi la noi, unde orice şansă a mişcării naţionaliste
autentice, post-decembriste, a fost sugrumată, în faşă, de absorbţia ei în
partidul fantomă al marionetei V.C. Tudor.
Hedges
susţine, pe drept, că orice deschidere reală şi iniţiativă corectă nu poate
pleca decât de la baza societăţii, fiindcă schimbările reale nu pornesc şi nu
pot porni de la vârful societăţii, din norii ultra rarefiaţi ai puterii
elitiste, un concept împrumutat de Chris de la C. Wright Mills (1916-1962), autorul
unei cărţi foarte edificatoare, "The Power Elite", pe care o recomand
tuturor cunoscătorilor limbii engleze, fiindcă nu ştiu să existe vreo versiune
de limbă română a acesteia.
Din
moment ce nu pot porni de la vârf, devine logic faptul că nici măcar cele mai
semnificative mişcări populiste şi sociale nu ajung vreodată să deţină puterea
reală, deşi pot influenţa climatul istoric, politic şi social.
Cartea
conţine şase capitole, ale căror titluri sunt mai mult decât elocvente, ca
descriere a etapelor pe care a trebuit să le parcurgă societatea umană: 1.
Rezistenţa; 2. Războiul permanent; 3. Dezmembrarea clasei liberale; 4. Politica
imaginată ca spectacol; 5. Dezertorii liberali; 6. Rebeliunea.
Îi
dau cuvântul lui Chris Hedges:
"Incapacitatea
clasei liberale (de mijloc) de a realiza confiscarea puterii, de către
corporaţii, din mâinile cetăţenilor, faptul că libertăţile personale şi chiar
garantul lor, constituţia, au devenit irelevante şi că expresia de 'guvernare
consimţită' este lipsită de sens, au îndrumat-o către un discurs şi o acţiune
care nu mai corespund realităţii. Şi-a împrumutat vocea actelor găunoase ale
teatrului politic şi amăgirii că dezbaterea democratică şi liberul arbitru
continuă să existe.
Clasa
liberală refuză să recunoască realitatea evidentă, fiindcă nu vrea să-şi piardă
poziţiile confortabile şi, adesea, bine plătite. [...] Mass media, biserica,
universităţile, Partidul Democrat, artele şi sindicatele, stâlpii clasei
liberale, au fost cumpăraţi cu banii corporaţiilor şi cu promisiunea
firimiturilor aruncate lor de către cercul îngust al puterii. Jurnaliştii, care
preţuiesc accesul la putere mai mult decât preţuiesc adevărul, promovează
minciuni şi propagandă pentru a ne propulsa în războiul cu Irakul. Mulţi dintre
aceeaşi jurnalişti ne asigură că este prudent să ne încredinţăm economiile de o
viaţă unui sistem financiar condus de speculanţi şi hoţi. Acele economii s-au
evaporat. Mass media, aservită reclamei corporatiste şi sponsorilor, în acelaşi
timp, face invizibilă o mare parte a populaţiei, a cărei suferinţă, sărăcie şi
nemulţumire ar trebui să fie subiectul central al jurnalismului.
În
numele toleranţei - un cuvânt pe care Rev. Dr. Martin Luther King Jr. nu l-a
folosit niciodată - cultele liberale refuză să denunţe ereticii care au
profanat religia creştină cu cele mai rele aspecte ale consumerismului,
şovinismului, lăcomiei, orgoliului imperial, violenţei şi bigotismului.. Aceste
instituţii acceptă globalizarea şi capitalismul neîngrădit ca pe legi ale
naturii.
Universităţile
nu mai pregătesc studenţi care să gândească critic, examinând şi criticând
sistemele ipotezelor culturale, politice sau ale puterii, punând întrebări
profunde despre ţelurile şi moralitatea care susţineau cândva omenirea. [...]
Printr-un târg faustian cu puterea corporatistă, multe asemenea universităţi
[...], în schimb, nu numai că păstrează tăcerea privind puterea corporatistă,
dar îi condamnă, ca fiind 'politici', pe toţi cei din interiorul zidurilor lor
care pun sub semnul întrebării abuzurile corporatiste şi excesele
capitalismului neîngrădit.
Sindicatele,
organizaţii cufundate anterior în doctrina luptei de clasă şi pline de membri
care solicitau ample drepturi sociale şi politice pentru clasa muncitoare, au
fost transformate în negociatorii domesticiţi al clasei capitaliste."
Desigur
că retorica lui Hedges este mult mai amplă, din moment ce se întinde pe
paginile unei întregi cărţi, dar, fiindcă suntem nu numai visători, ci şi
oameni ai faptelor - sau cel puţin aşa ar trebui să fim - nu vă voi mai
plictisi cu cifre, personaje şi statistici care ne etichetează clar ca pe o
lume condusă haotic şi, mai ales, dezastruos şi fac un ultim apel la acţiuni
care să dea sens acestei lumi, în care am ajuns să nu ne mai dorim să trăim şi
să ne unim eforturile întru împlinirea unei viziuni comune.
Cu
alte cuvinte, în concluzie, îmi permit să vă atrag atenţia asupra necesităţii
stringente de a pune în aplicare a şasea etapă şi ultima, menţionată de Hedges,
dacă dorim să scăpăm din marasmul societăţii corporatist-sclavagiste actuale,
evadare care nu se va produce prin "revoluţiile cosmetizante", prin
intermediul cărora ne-au păcălit elitele vreme de mii de ani, ci printr-o
rebeliune paşnică, prin nesupunere civică, aşa cum o menţionam retoric în postarea
anterioară, referindu-mă însă, premonitoriu, numai la domeniul fals ştiinţific
contemporan.
"Una
dintre puţinele atitudini filozofice, coerente, este ca atare revolta. Este
confruntarea constantă dintre om şi anonimatul său. [...] Nu înseamnă
aspiraţie, fiindcă este lipsită de speranţă. Revolta înseamnă certitudinea unei
sorţi zdrobitoare, lipsită însă de resemnarea care ar trebui să o
însoţească."
Albert
Camus (1913-1960),
"An
Absurd Reasoning"
Mi-a placut subiectul filmului,insa,imaginea este groaznica.
RăspundețiȘtergere