ORTHODOXY (2011)

From Empire To Empire 

"Cu circa o lună în urmă, BBC difuza acest episod, Orthodoxy - From Empire to Empire, al unui serial mai amplu, A History of Christianity, realizat de profesorul de istoria religiei, Diarmaid MacCulloch, de la Universitatea Oxford, care expune curajos şi onest odiseea seculară a Ortodoxiei şi parte din cauzele ce au condus la Marea Schismă a creştinismului din 1054, ale cărei efecte unii doresc să fie stinse prin mişcarea ecumenică, respinsă în bloc de preoţi de renume ai Ortodoxiei noastre, în pofida iniţiativei politice globaliste a patriarhului Teoctist şi a papei Ioan Paul al II-lea.

Creştinismului ortodox îşi are originile în secolul I al erei noastre, când apostolii călătoreau intensiv prin teritoriile Imperiului Roman, înfiinţând comunităţi creştine în oraşele şi regiunile importante, primele dintre acestea apărând în Ierusalim şi apoi Antiohia, Alexandria şi altele şi, desigur, în cele două centre politice principale ale antichităţii, Roma şi Bizanţ.

Până în secolul al V-lea, puterea ecleziastică a evoluat în una ierarhică, a "Pentarhiei" sau un sistem de cinci patriarhii, cu o ordine de prioritate stabilită, iar Roma, ca centru vechi şi cel mai mare oraş al imperiului, şi-a acordat singură primatul de onoare în cadrul Pentarhiei, în care creştinismul era acum împărţit (episcopul Bisericii Romei era considerat "primul între egali" - elastică noţiune ecleziastică de egalitate).

În mod clar, acest sistem al patriarhilor şi mitropoliţilor a fost exclusiv rezultatul legislaţiei ecleziastice, nefiind nimic inerent divin în originea sa, fiind fixat în timp prin trei sinoade ecumenice: al II-lea (de la Constantinopol), din 381 e.n., al IV-lea de la Calcedon, din 451 e.n şi al VI-lea (tot de la Constantinopol), din 680-681 e.n., după cum urmează:

     * Roma (Sf. Petru şi Pavel) - Papa, pentarh numai în Imperiul Roman de Apus;

     * Constantinopol (Sf. Andrei), în prezent în Turcia;

     * Alexandria (Sf. Marcu), în prezent, în Egipt;

     * Antiohia (Sf. Petru), în prezent în Turcia;

     * Ierusalim (Sf. Iacov), în prezent în Israel.

După cucerirea arabă din secolul al VII-lea şi după ce bizantinii pierd coridorul Roma-Ravenna, Patriarhia de Constantinopol este singura care rămâne în siguranţă, în capitala Imperiului Roman de Răsărit; papa de la Roma era independent, Ierusalimul şi Alexandria se găseau sub stăpânire arabă, iar Antiohia a rămas timp de sute de ani un teritoriu de graniţă, victimă a războaielor permanente dintre Imperiul Bizantin şi Califatul arab.

Ca atare, singurele patriarhate rămase în cursă, din cele cinci iniţiale, rămân cele ale Romei şi Constantinopolului, deşi au avut grijă să-şi mascheze setea de putere sub diverse argumente ecleziastice ipocrite.

Contrar credinţei comune a unei unice schisme la 1054, istoria zbuciumată a creştinismului înregistrează mai multe rupturi între cele două biserici, cea menţionată fiind doar cea mai gravă dintre ele, ale cărei consecinţe se resimt şi în epoca modernă, deşi a fost privită în Orient, la început, doar ca o rupere de raporturi oficiale obişnuite, precedată de o serie de cauze de natură politică şi religioasă, ce au condus la învrăjbirea reciprocă.

Apusul are fireşte o opinie total opusă: deşi îi recunoaşte complexitatea şi cauzele vechi, este considerată o simplă rebeliune unilaterală grecească împotriva autorităţii Bisericii autocefale de la Roma, un simplu act de sectarism de care se fac vinovaţi doar grecii, în persoana celor doi patriarhi, Fotie şi Mihail.

Să menţionăm, pe scurt, câteva cauze reale care au condus la situaţia de fapt şi mă refer în principal la cele politice, fiindcă cele religioase n-au făcut decât să creeze o glazură justificatoare ecleziastică, conflictului politic care s-a accentuat gradual în decursul primului mileniu.

1. Cauze politice:

- O primă disensiune s-a manifestat prin divizarea imperiului, prin decizia lui Diocleţian din 286, în Imperiul de Răsărit, cu capitala la Nicomidia şi Imperiul de Apus, cu capitala la Roma, deşi se pare că a fost bine intenţionat, înţelegând existenţa unor concepţii şi mentalităţi diferite în Orient şi Occident.

- Constantin cel Mare (306-337), care se pare că era de origine dacă, agravează conflictul mutând capitala imperială de la Roma la Constantinopol, în 330, cetăţii eterne fiindu-i rezervat un rol secund, foarte greu de acceptat.

- Teodosie cel Mare pune sare pe rană, în 395, când împarte imperiul între cei doi fii ai săi, Arcadiu primind Orientul, iar Honoriu, Occidentul. Are loc ulterior o reunificare a imperiului sub Iustinian cel Mare (527-565), care nu a rezistat însă după dispariţia sa, episcopii Romei începând să se alieze militar cu popoarele occidentale.

- De parcă nu era de ajuns, împăratul Leon al III-lea Sirianul (promotorul iconoclasmului), decide transferul provinciilor Calabria, Sicilia şi Creta sub jurisdicţia patriarhului de Constantinopol, plus veniturile corespunzătoare, care dispar din buzunarele largi ale papei.

- Începând cu încoronarea lui Carol cel Mare, din anul 800, ambele imperii intră într-o concurenţă acerbă privind convertirea popoarelor migratoare aflate la graniţele lor.

În plus, începând cu secolul al VII-lea, au loc două procese separate de distrugere a unităţii lingvistice a celor două imperii, fiindcă Răsăritul se elinizează treptat, în timp ce Apusul se latinizează, resentimentele fiind acum dublate şi de o dificultate de comunicare.

2. Cauze religioase:

- Ca urmare a publicării Henotikonului (Edictul de unire), în anul 482, de către împăratul bizantin Zenon, apare prima schismă religioasă, după aproape cinci secole de uniune, schismă care poartă numele patriarhului Acachie al Constantinopolului.

- Un nou motiv de discordie se dovedeşte a fi titlul de patriarh ecumenic adoptat de Ioan al IV-lea Postitorul, în sinodul local de la Constantinopol, din anul 588, fapt care-l irită substanţial pe papa Grigorie I cel Mare. Suplimentar, catolicii sunt acuzaţi de celibat, de consum de animale sugrumate şi sânge, de postire în zi de sâmbătă ş.a.m.d.

- Primelor acuzaţii li se adaugă cele ale lui Fotie, de la 867, ajungându-se la cifra de 28, cea mai importantă fiind adoptarea "filioque", deşi papa Leon al III-lea se declarase împotriva acestui adaos netradiţional.

- Până la 1054, Roma continuă să se abată de la tradiţie, acuzaţiile ridicându-se acum la 80, una dintre cele mai grave fiind simonia, traficul cu bunuri spirituale.

În concluzie, cauzele schismei trebuie căutate în concepţiile diferite privitoare la fiinţa şi unitatea bisericii şi, mai ales, în încercările neobosite ale papalităţii de a-şi asigura supremaţia, prezentându-şi pretenţiile transparente sub formă de dogme religioase, acesta fiind motivul pentru care Biserica Ortodoxă luptă, de fapt, cu dogmatizarea excesivă a puterii papale, aşa-zis universală.

Ca o paranteză, în timpul lui Flavius Claudius Iulianus (331-363), cunoscut ca Iulian Apostatul, mai precis în 362, papa Liberius aruncă anatema peste teritoriile răsăritene ocupate de traci (daci), din cauza "încăpăţânării" acestora de a nu accepta autoritatea Romei şi abandonul legăturilor tradiţionale cu Constantinopolul, interdicţia incluzând pronunţarea  numelor de "dac" şi "trac" şi, desigur, distrugerea sau confiscarea izvoarelor istorice care le menţionau prezenţa, aceasta fiind poate explicaţia pentru dispariţia selectivă a aproape 300 de lucrări istorice, ample, consacrate populaţiei traco-dacice.

Mânăstirea Sf. Ecaterina din Sinai, cea care este prezentată în film ca deţinătoare a celei mai vechi colecţii de icoane ortodoxe, se află de secole sub paza unui trib de aşa-zişi beduini, Djebalieh, despre care C.S. Javis, guvernatorul englez al Peninsulei Sinai, scria în 1931 (la fel ca şi un alt englez J.L. Burckardt,  în 1822) că sunt urmaşii robilor valahi de la sud de Dunăre, aduşi aici de împăratul Iustinian în secolul VI.

O primă schismă efectivă are loc în urma sinoadelor de la Roma, din 861 şi 863, când papa Nicolae I îl excomunică pe patriarhul Fotie, care n-a răspuns pe loc provocărilor papale, ci abia în vara lui 867, în sinodul de la Constantinopol, îl excomunică pe papă, condamnând inovaţiile religioase apusene.

Papa Leon al IX-lea îşi exprimă deschis şi arogant concepţiile, în scrierile sale:

"Dacă cineva se desparte de Biserica Romană, acela nu mai formează o Biserică, ci un conciliabul de eretici, o adunare de schismatici, o sinagogă a satanei. Să ştie patriarhul că, fără aprobarea papei, nici nu are drept să existe, căci aşa cum Constantin cel Mare a predat papilor puterea să conducă pe principii pământeşti, tot aşa răspunde şi de Biserică[...] Apostolul Petru şi urmaşii săi pot judeca toată Biserica, dar pe ei nu-i judecă nimeni. Împăratul, însuşi, trebuie să fie un fiu ce se întoarce umilit la maica sa.",

contrazicându-se flagrant, prin justificarea puterii papale prin acordul dat de un împărat mirean, creştinat doar pe patul de moarte, Constantin cel Mare, a cărui autoritate este negată, ulterior, prin ultima frază.

Interesant este faptul că schisma de la 1054 nu se datorează papei, care a şi murit în luna aprilie, ci zelului secretarului de stat al papei, cardinalul Humbert - ce conducea delegaţia din care făceau parte cancelarul Frederick şi arhiepiscopul Petru de Amalfi - care pe 16 iulie, fără a avea autoritatea necesară, compune actul de excomunicare depus pe altarul Sfintei Sofii, prin care anatemiza în bloc, pe patriarhul Mihail Cerularie şi pe clericii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe.

În sinodul ţinut opt zile mai târziu, patriarhul se dovedeşte a fi mult mai ponderat, hotărând să fie anatemizaţi doar cei care au blasfemiat credinţa ortodoxă, adică numai legaţii papali.

Principala consecinţă a schismei, subliniată şi în film, a fost situaţia disperată a Imperiului Bizantin, aflat sub atacurile otomane, fiindcă orice ajutor militar apusean era condiţionat, în prealabil, de acceptarea primatului Romei.

Trupele Cruciadei a IV-a, iniţiată de papa Inocenţiu al III-lea, constând din circa 35.000 de luptători, 60 de galere de război şi aproximativ 300 de maşinării de asediu, atacau în iulie 1203 oraşul Constantinopol, care era apărat de o garnizoană de numai 15.000 de luptători şi o flotă de 20 de galere.

În data de 13 aprilie 1204 cuceresc oraşul, urmând "tradiţionalele" trei zile de asasinate în masă şi jaf, în care distrug biblioteca oraşului, spoliază de odoare şi documente toate bisericile, dovedind o cruzime de neimaginat, instaurând aşa-zisul "Imperiu Latin", până la 1261.

Indignarea ipocrită, de moment, a papei este amuţită de partea din pradă pe care o primeşte din partea "cruciaţilor", ridicându-se întrebarea legitimă dacă nu cumva aceştia au acţionat, încă de la început, cu binecuvântarea sa, separarea celor două Biserici creştine devenind astfel ireversibilă.

Deşi "Imperiul Latin" a sucombat după numai 57 de ani, sub atacurile concertate ale dinastiei Asanizilor (aşa cum specificam şi în alt articol postat pe blog) şi aliaţilor ei, statele greco-bizantine ale Niceei şi Epirului, lovitura dată Imperiului Bizantin a condus la decăderea accentuată a acestuia, până la ocuparea Constantinopolului de către trupele lui Mehmet al II-lea, în data de 29 mai 1453.

Prin mişcările ecumenice, iniţiate în secolul trecut, s-a ridicat problema refacerii unităţii dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, Roma părând a fi dispusă să renunţe la unele dintre dogmele prin care şi-a justificat, în timp, pofta de putere, mişcare pe care eu personal o consider ca fiind parte a strategiei masonice globaliste de impunere a unei religii unice - aşa cum se specifică în Protocolul nr. XIV al Înţelepţilor Sionului - care nu are nimic de-a face cu creştinismul şi cu Dumnezeu.

"Ecumenismul nu are nici o bază în tradiţia şi istoria Bisericii Ortodoxe: nici un sfânt ortodox nu a fost vreodată ecumenist, nu a participat la întâlniri cu ereticii, ca să facă schimb de experienţă, nu s-a rugat împreună cu ereticii. Ba din contră, falsele 'uniri' care s-au realizat în Istoria Ortodoxiei au fost anatemizate şi cei care s-au opus trădării au fost trecuţi în rândul sfinţilor şi cinstiţi de poporul drept-credincios, care nu s-a unit cu minciuna şi a apărat dreapta şi sfânta credinţă ortodoxă, cu preţul sângelui. [...]Prin urmare, de la bunul lui început şi până în ziua de astăzi, aşa-numitul "Conciliu Mondial al Bisericilor", ca vehicul (purtător) al ecumenismului protestant, este, într-un adevărat sens ecleziologic, un "Conciliu Mondial al ereziilor şi schismelor."

Din concluziile conferinţei teologice inter-ortodoxe:

"Ecumenismul: Origini. Aşteptări. Demistificare - 2004"

Postarea şi filmul reprezintă cadoul meu de Crăciun pentru toţi românii şi mai ales pentru cititorii fideli ai acestui blog.

Sărbători fericite !

Descărcare rapidă + subtitrare"

SURSA: Blogul Dezvăluiri! http://antiiluzii.blogspot.com/

Multumim Marian pentru inca un documentar tradus , ca de obicei foarte profesionist.
Multumim Universului ca existi!

VEDEŢI DOCUMENTARUL TRADUS, AICI:

Orthodoxy - From Empire to Empire Link 1

  ... link2  

... link3