„Scientismul dogmatic
Cercetătoarea
Beverly Rubik, PhD, directoarea Centrului pentru Ştiinţe de Frontieră al
Universităţii Temple din Philadelphia a scris:
Poate că cel mai mare obstacol pentru care oamenii de știință de frontieră sunt nepregătiți, dar cu care se confruntă în mod inevitabil, este obstacolul politic – tendința sistemelor umane de a rezista schimbării, de a rezista impactului noilor descoperiri, în special al celor care contestă status quo-ul instituțiilor științifice […] „Știința” a devenit instituționalizată și este în mare măsură reglementată de o comunitate oficială care se autoguvernează și se automenține … În ultima vreme a apărut o îngustare a perspectivelor, care a dus la un dogmatism tot mai mare, un scientism dogmatic. Există o aroganță vecină cu închinarea la conceptele și modelele științifice contemporane … acestea sunt predate în școlile noastre într-un mod distructiv care servește doar pentru a perpetua dogma …
În mod ciudat, instituțiile științifice contemporane au căpătat exact comportamentul unuia dintre opresorii săi de demult: biserica. Preoții în halate albe lucrează în laboratoarele din sticlă și oțel care seamănă cu nişte catedrale, sub conducerea „episcopilor” și „cardinalilor” care mențin ortodoxia prin recenziile de tip „peer review”.
Această situație nefericită în interiorul instituțiilor științifice, deși se agravează tot mai rapid, a fost dintotdeauna tipică. Ideile noi sunt respinse cu ușurință și ridiculizate, iar suporterii lor sunt persecutați și urmăriți penal. Totuși, numai prin introducerea de noi descoperiri putem evolua și progresa cu o mai bună înțelegere a naturii și a modului ei de funcționare. Ceea ce ne reține este o formă de „democrație” prin care majoritatea decide ceea ce este bine sau rău, adesea fără a dori să examineze dovezile prezentate. Argumentul principal este: „Nu poate fi corect pentru că nimeni nu a mai spus vreodată așa ceva!”
Ei bine, o mică excursie în trecut dezvăluie adesea că cineva undeva chiar a mai spus aşa ceva. Pentru a ilustra acest lucru, să luăm sub lupă teoria „germenilor”.
Secolul XIX – Pasteur sau Béchamp?
Deoarece
aceşti germeni erau găsiţi doar în țesuturi bolnave și nu în cele sănătoase,
s-a postulat că germenii ar fi invadat sistemul din afară. Stabilimentul
medical a acceptat acest lucru, a început să caute modalități de a „ucide”
acești invadatori și până în ziua de azi urmărește același scop, în cea mai
mare parte fără succes. Se spune că pe patul de deces Louis Pasteur ar fi
declarat, referindu-se la ideile unui fiziolog francez eminent, Claude Bernard:
„Bernard are dreptate … mediul este totul! Microbul nu este nimic!” Claude
Bernard susținuse ideea că în patologie mediul era mult mai semnificativ decât
germenii. Totul se baza pe opera unui contemporan al lui Pasteur, profesorul
Antoine Béchamp.
Béchamp
a lucrat mai întâi la Strasbourg ca profesor de fizică și toxicologie la Școala
Superioară de Farmacie, mai târziu ca profesor de chimie medicală la
Universitatea Montpellier și mai târziu ca profesor de biochimie și decan al
Facultății de Medicină de la Universitatea din Lille, toate în Franța.
În
timp ce experimenta cu fermentația – defalcarea moleculelor complexe în compuși
organici prin intermediul unui „ferment” – Béchamp părea să vadă la microscop o
serie de structuri minuscule în soluțiile sale de fermentare. Chiar înainte de
Béchamp, alți cercetători observaseră, dar calificaseră drept inexplicabil,
ceea ce numeau „corpusculi sclipitori” sau „granulații moleculare”. Béchamp a
fost cel care, observând reacții enzimatice puternice ale acelor structuri, a
creat un cuvânt nou pentru a le descrie: microzime sau „fermenţi minusculi”.
Una
din caracteristicile speciale ale acestor fermenţi era că microzimele erau
prezente din abundenţă în carbonatul natural de calciu, cunoscut sub denumirea
de cretă, în timp ce nu existau în carbonat de calciu chimic pur realizat în
laborator în condiții artificiale. Acesta este motivul pentru care creta putea
inverti soluțiile din zahăr de trestie, în timp ce carbonatul pur de calciu nu
reuşea. Cu alte cuvinte, deși din punct de vedere chimic carbonatul de calciu
artificial „pur” este exact același ca şi carbonatul natural de calciu, totuși
numai acesta din urmă este „viu”, lucru care îi permite să interacționeze cu
mediul. Ştiind aceste lucruri, devine ușor să ne explicăm de ce vitamina C
naturală are atât de multe proprietăți de stimulare a sănătății, pe care
cercetătorii nu le-au putut reproduce în experimentele lor deoarece ei foloseau
vitamină C creată artificial. Din nou, avem o indicație clară că „impuritățile”
din interiorul substanței sunt esențiale pentru funcționarea ei în natură.
Béchamp
a continuat să studieze microzimele din organismul animalelor și a ajuns la
concluzia uimitoare că acele structuri minuscule erau mai elementare pentru
viață decât celulele, considerate multă vreme ca fiind elementele de bază ale
întregii materii vii. Béchamp credea că microzimele sunt elemente fundamentale
responsabile de activitatea celulelor, a țesuturilor, a organelor, chiar a
întregului organism viu, de la bacterii la balene și de la ciocârlii la ființe
umane. El a găsit microzimele chiar și în embrioni, unde erau responsabile de
dezvoltarea ulterioară a embrionilor, modificându-se în mod semnificativ în
acelaşi timp cu aceştia.
Cel
mai incredibil pentru prof. Béchamp a fost faptul că atunci când avea loc un
eveniment suficient de grav care afecta întregul organism, tulburând echilibrul
natural, microzimele din organism începeau să dezintegreze organismul complet, transformându-se
în bacterii și alți microbi, în timp ce ele continuau să supraviețuiască. Ca
dovadă a acestei supraviețuiri, Béchamp le găsea în pământ, în mlaștini, în
funingine, praf de stradă, chiar în aer și în apă. Aceste elemente de bază,
aparent eterne, din care suntem alcătuiţi şi noi și animalele, supraviețuiesc
resturilor de celule vii din corpul nostru. Atât de indestructibile erau
microzimele, încât Béchamp le găsea chiar în calcar cu vechime de 60 de
milioane de ani. De aceea, aceste structuri trebuie considerate sâmburii
vieții.
Prof.
Béchamp a demonstrat în laboratorul său că, prin folosirea unor soluții de
cultură diferite, se dezvoltau seturi de „germeni” absolut diferiţi, în ciuda
faptului că toate soluțiile fuseseră păstrate în aceleași condiții sterile. El
era convins că germenii nu aveau cum să vină dintr-o sursă exterioară, ci
proveneau din interiorul fiecărei soluții. Microzimele, care sunt aceleași
structuri de bază pentru toată materia vie, se transformau -prin stimularea
diferitelor culturi în care trăiau- în forme de viață diferite (în aceste
experimente se transformau în germeni), toate fiind corespunzătoare
conținutului soluției de cultură.
De
asemenea, Béchamp a demonstrat clar că un tip de bacterii se va transforma
spontan într-un alt tip, dacă se schimbă condițiile de mediu. Astfel s-a
observat că bacteriile prezente la difterie se transformau în „coc” (din latină
coccus, vezi stafilococ/streptococ), ceea ce în bacteriologia lui Pasteur este
considerat imposibil!
Controversa
dintre cele două puncte de vedere științifice este ușor de rezolvat dacă
examinăm rapoartele transmise Academiei Franceze de Științe de către cei doi.
Putem trage trei concluzii incontestabile și izbitoare:
1.
Rapoartele
lui Pasteur privind experimentele și deducţiile ulterioare au apărut toate după
lucrările profesorului Béchamp, unele chiar la câțiva ani distanţă. Când
Pasteur a proclamat că găsise răspunsul la o chestiune urgentă, a reieşit că
Béchamp răspunsese deja în mod clar la acea întrebare.
2.
Experimentele
lui Pasteur nu au fost controlate în mod ştiinţific, lucru care este invariabil
complet ignorat chiar și atunci când este subliniat de colegii săi. În schimb,
Béchamp pare să fi avut o abordare mai rigidă și mai structurată a
experimentelor sale, ceea ce i-a permis să răspundă mai clar contemporanilor
săi.
3. Concluziile trase de Pasteur în urma experimentelor sale erau deseori dincolo de scopul experimentului și s-au dovedit a fi mai mult speculaţii decât știință. Astfel, Pasteur a fost prins în mai multe rânduri schimbându-și interpretarea și declarațiile după cum avea interes. Prof. Béchamp nu a fost niciodată auzit făcând vreo afirmaţie pe care nu o susținuse cu o dovadă științifică solidă.
Motivul
pentru care profesorul Béchamp a fost ignorat, iar chimistul Pasteur a ajuns la
statutul de erou, se regăsește în personalitățile diferite ale celor doi și în
momeala succesului comercial. Acelaşi lucru se întâmplă şi în prezent:
continuăm să ignorăm faptele și cifrele și căutăm tot „invadatorul exterior” pe
care să-l acuzăm că ar cauza boli. Nu numai că omenirea a avut ocazia chiar la
apariția acestei dogme să o respingă pentru totdeauna, dar încă de atunci toate
experiențele personale, precum și faptele și statisticile privind efectele
tratamentelor bazate pe această dogmă, au arătat mereu şi mereu că acest sistem
este greşit. Totuși, împinși de recompensele comerciale și sociale, continuăm
să ignorăm realitatea și refuzăm să punem la îndoială în termeni științifici
reali fundamentele pe care se bazează viziunea noastră asupra bolii.
Postulatele Henle-Koch
În
general, a fost acceptat chiar din timpul lui Pasteur că, pentru ca un anumit
microorganism să fie făcut responsabil pentru o anumită boală, trebuie
îndeplinite următoarele condiții:
·
Organismul
menționat trebuie să fie găsit în fiecare caz al bolii.
·
Organismul
menționat nu trebuie găsit la nicio altă boală sau în absența bolii.
·
Organismul
menționat trebuie izolat din țesutul bolnav în cultură pură.
·
Injectat
într-un organism sănătos, organismul crescut în cultură trebuie să producă din
nou aceeaşi boală.
Este
evident că aceste condiții nu au fost niciodată îndeplinite, în absolut nicio
boală „infecțioasă” cunoscută! Nici acum și nici în zilele lui Pasteur, așa cum
atestă multe plângeri și controverse ale lui Pasteur cu colegii săi întru
știință.
Și
mai sunt multe de spus!
Microscopul universal
În
februarie 1944, Institutul Franklin din Philadelphia (SUA) a publicat un
articol intitulat „Noile microscoape”, în revista sa prestigioasă dedicată
științei aplicate. Articolul conținea o dizertație lungă despre „microscopul
universal”, creat de un autodidact din San Diego, Royal Raymond Rife. Acest
microscop, dezvoltat în anii 1920, a biruit cel mai mare dezavantaj al
microscopului electronic, care tocmai fusese introdus pe piață de către Radio
Corporation of America. Întrucât în microscopul electronic microorganismele vii
sunt puse în vid și sunt supuse unor modificări protoplasmice induse de o
grindină virtuală de electroni (ceea ce le transformă în artefacte de
laborator!), microscopul electronic nu este capabil să prezinte
(micro)organismele în starea lor naturală de viață.
Microscopul
Rife are mai multe caracteristici frapante, dintre care cele mai importante
sunt cuarţul de cristal, din care sunt realizate întregul sistem optic și
unitatea de iluminare, și de asemenea rezoluția extraordinară la care ajunge.
Cu o putere de rezoluţie de 31.000 de diametre – spre deosebire de 2.500 ale
microscoapelor utilizate în acel moment și cel puțin dublul măririi disponibile
cu soluțiile optice utilizate în prezent – dispozitivul Rife putea să se
concentreze pe cinci linii ale unei rețele standardizate, în timp ce un
microscop obișnuit nu poate examina decât cincizeci de linii, iar asta cu o
aberație considerabilă.
Rife
a susținut că ar selecta o anumită frecvență sau frecvențe de lumină care se
coordonau și rezonau cu constituenții chimici ai specimenului, astfel încât un
specimen anume emitea o lumină proprie, de culoare specifică și unică. Astfel,
specimenele puteau fi identificate cu ușurință.
Cu
invenția sa, Rife putea să examineze organismele vii. Ceea ce a văzut l-a
convins că:
·
germenii
nu puteau fi cauza, ci doar urmarea bolii;
·
în
funcție de starea sa de sănătate, corpul putea transforma o bacterie inofensivă
într-un „agent patogen” letal;
·
un
astfel de „agent patogen” ar putea fi distrus instantaneu, fiecare cu o anumită
frecvență de lumină;
·
celulele,
considerate cărămizile de bază ale materiei vii, sunt de fapt compuse din
structuri mai mici, ele însele constituite din structuri chiar mai mici, acest
proces continuând cu o mărire mai mare și mai mare în șaisprezece etape, o
călătorie pas cu pas în lumea microscopică de dincolo.
Mii
de fotografii și sute de metri de filme au fost făcute pentru a dezvălui aceste
fapte.
Încă
o dată, ca și în cazul profesorului Béchamp, folosirea unui echipament mai bun
și acceptarea imaginilor observate, în ciuda faptului că erau opuse
cunoștințelor științifice oficiale, au dus la o descoperire semnificativă. Nu
numai că Rife a descris ceea ce a văzut, spre deosebire de ceilalţi oameni de ştiinţă
care făceau presupuneri despre ceea ce credeau ei că este adevărul, dar el a
documentat fiecare pas al descoperirii sale cu fotografii și filme.
Contemporanii săi au decis că era imposibil să „vadă” aceste organisme
minuscule, deoarece ei nu aveau tehnologia, iar rezultatul final este că
aproape nimeni dintre noi nu a auzit vreodată de Rife și de microscopul lui.
Mai mult decât atât, se pare că microscopul său – împreună cu majoritatea
publicaţiilor și dovezilor științifice ale lui Rife – a fost distrus. Recent,
unele dintre ele au fost recuperate, dar, din păcate, într-o stare deplorabilă.
Până în prezent, nimeni nu a reușit să reconstruiască exact microscopul Rife,
deoarece detaliile specifice nu au fost găsite niciodată.
Consecința
descoperirii lui Rife este că celulele nu sunt elementele de bază ale vieții,
așa cum crede profesia medicală, iar bacteriile provin din interiorul țesutului
bolnav și nu invadează corpul din afară, cum crede medicina.
Gaston Naessens
Acest
biolog născut în Franța, care a trăit timp de mulți ani în Quebec (Canada), a
inventat un microscop în anii 1950, neștiind de invenția și munca lui Rife, un
microscop capabil să examineze entități vii mult mai mici decât pot fi văzute
în microscoapele optice existente.
Cu
ajutorul instrumentului său excepțional, Naessens a descoperit în sângele
animalelor și oamenilor, precum și în seva plantelor, o formă ultramicroscopică
subcelulară necunoscută, vie, care se înmulţea, pe care a botezat-o somatidă. Această
particulă putea fi cultivată – crescută – în afara corpurilor gazdei sale. Și,
destul de ciudat, putea fi văzută cum se dezvoltă într-un ciclu „de schimbare a
formei”. Primele trei etape – somatide, spori și spori dubli – sunt perfect
normale la organismele sănătoase, de fapt sunt esențiale pentru existența lor.
Chiar
mai ciudat, s-a descoperit de-a lungul anilor că somatidele sunt practic
indestructibile! Ele rezistă expunerii la temperaturi de peste 200°C și mai
mult, supravieţuiesc expunerilor la 50.000 de rems de radiaţii nucleare, mult
mai mult decât este suficient pentru a ucide orice vieţuitoare. Somatidele nu
sunt afectate de niciun acid. Scoase din reziduurile de centrifugă, nu au putut
fi tăiate cu un cuțit diamantat.
Implicația misterioasă este că noile forme de viață minuscule sunt absolut nepieritoare. La moartea gazdelor lor, cum suntem de exemplu noi, somatidele se întorc la pământul în care trăiesc.
Naessens a mai descoperit faptul că, dacă și când sistemul imunitar al unui animal sau al unei ființe umane devine slăbit sau destabilizat, ciclul normal de trei etape trece într-un stadiu de treisprezece etape de creștere succesivă, pentru a forma un total de șaisprezece forme separate, fiecare evoluând în următoarea. Toate acestea au fost clar dezvăluite în detaliu prin înregistrări video și fotografii cu stop cadru. Din stadiul de spori dubli, menționat mai sus ca a treia etapă în ciclul normal, somatida se poate transforma într-o formă bacteriană (4) care include formele „virale”, apoi o formă bacteriană dublă (5), apoi o formă de tijă (6), o formă bacteriană cu spori dubli (7), o formă bacteriană cu spori dubli granulați (8), iar (9) și (10) sunt forme globulare microbiene. La etapa (11), această formă „explodează” și se transformă într-o formă de drojdie (12), apoi o formă de ascospor (13), iar formele (14) și (15) sunt forme miceliene. În acest ciclu se află baza tuturor „germenilor” cunoscuți, care au evoluat dintr-o etapă anterioară mai puțin dezvoltată, în circumstanțe de mediu adecvate.
Într-un
mediu tisular bogat și curat, forma (15) va „exploda” și va elibera somatide în
mediul înconjurător, în timp ce membranele exterioare vor rămâne ca un talus
fibros (țesut cicatricial). Aceste somatide vor relua apoi ciclul normal de
trei etape. În termeni simpli, țesutul bolnav dezvoltă din interiorul său un
microorganism care va descompune materia vătămată și care va dispărea odată cu
încheierea procesului de descompunere, lăsând țesutul sănătos și curat din nou,
cu aceleași calități vitale pe care le avea înainte de a se îmbolnăvi.
Prin
studierea acestui ciclu, așa cum a fost el observat cu ajutorul somatoscopului
în sângele oamenilor care sufereau de diverse boli degenerative, cum ar fi
artrita reumatoidă, scleroza multiplă, lupusul, dar în special cancerul,
Naessens a putut să stabilească o legătură între dezvoltarea formelor în ciclul
patologic al celor 16 etape şi toate aceste boli. Mai important, el a fost
capabil să prezică eventualul debut al acestor boli cu mult înainte de apariţia
semnelor clinice. Și, cel mai important, a reuşit să demonstreze că astfel de
afecțiuni au un principiu funcțional comun, o bază comună, prin urmare nu
trebuie considerate fenomene separate şi fără legătură, așa cum se procedează
în medicina alopată.
Naessens
a concluzionat că somatida nu este nimic altceva decât o concretizare a
energiei. Această particulă, care s-a materializat în procesul vieții, posedă
proprietăți genetice transmisibile organismelor vii, animale sau vegetale,
deoarece în absența ciclului normal de trei etape nu poate avea loc nicio
diviziune celulară. De ce? Pentru că acest ciclu normal produce un hormon de
creștere special, care permite o astfel de diviziune. Somatidele sunt pur și
simplu precursori ai ADN-ului. Această descoperire este revoluţionară!
Naessens
nu numai că a demonstrat (şi el!) că „germenii sunt doar rezultatul, nu cauza
bolii”, dar el a arătat de asemenea că ADN-ul nu este „sâmburele independent”
al vieții așa cum a fost prezentat de către autoritățile medicale. ADN-ul este
construit din structurile care se nasc înaintea lui și, în mod special, acele
structuri corespund direct stării energetice vibraţionale a mediului.
Hipocrate și, cu mult înainte de timpul său, evreii și egiptenii atribuiau
majoritatea patologiilor unui dezechilibru al umorilor din organism. Prin
„umori” înțelegem fluidele extra-celulare ale organismului. În știința modernă,
putem demonstra acum existența inhibitorilor în mediul intercelular care țin
sub control acel hormon de creștere special foarte puternic și care opresc
ciclul somatid la etapa a treia (normal). Prima etapă a unei boli iminente se
prezintă ca un nivel scăzut al acelor inhibitori, ceea ce permite evoluției
naturale să treacă mai departe la apariția diverselor forme de germeni, care
provin din însuși mediul tisular. Aceasta se întâmplă atunci când sistemul
(organismul) este supus oricărui tip de stres; cu cât stresul este mai
prelungit, cu atât mai mare și mai durabil este efectul. Boala se instalează.
Concluzii
Germenii
sunt produşi de organismul nostru într-un efort de a curăţa un mediu vătămat.
Odată ce acest lucru a fost realizat, germenii dispar automat. Acest lucru a
fost dovedit de mai multe ori în ultimii 150 de ani și încă nu a fost acceptat
în lumea noastră.
Aceste
lucruri nu au nimic de-a face cu vaccinurile și toate substanțele folosite
pentru distrugerea germenilor, precum și cu afacerile financiare foarte
lucrative de a produce și de a vinde aceste substanţe; ca să nu mai vorbim de
respectul de care se bucură cei cu halatele albe și de locurile lor de muncă
excelent remunerate…
Vă
simțiţi rău? – Vreţi să știţi ce este de făcut? – Răspuns: curățaţi-vă
organismul!
Dr. Patrick Quanten – ianuarie 2003 (tradus/adaptat de
Feli Popescu)
Surse:
1. “Béchamp or Pasteur?”, by E. Douglas Hume
2. “The Cancer Cure that worked”, by Barry Lynes (Rife’s saga)
3. “The Life and Trials of Gaston Naessens”, by Christopher Bird
4. “Rational Bacteriology”, by J.R. Verner, C.W. Weiant and R.J. Watkins
Dr. Patrick Quanten a fost medic de familie timp de 18 ani, încetând de bunăvoie să mai practice medicina alopată în 2001, deoarece se convinsese că acest tip de medicină nu numai că nu ajută la vindecarea nimănui, dar contribuie decisiv la îmbolnăvirea oamenilor. Actualmente, el lucrează cu terapii complementare, medicină ayurvedică, homeopatie etc.” SURSA
Accesul la filmul tradus este oferit doar urmăritorilor implicați, activi
(donatorii sau cei care demonstrează că au distribuit, comentat și apreciat orice conținut al blogului prin diverse locuri în internet)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mă văd nevoit să fac unele precizări pentru cei care nu înțeleg subtilitatea noțiunii de moderare online. Mai bine zis, fiindcă este un site personal, nu poate exista nici dreptul la replică, nici cel de a comenta pe site-ul meu. Ambele sunt simple privilegii, acordate, temporar, celor care apreciază faptul că primesc, pe gratis, ceva foarte muncit și, mai ales, celor care nu folosesc un limbaj agresiv sau suburban sau care nu bat câmpii pe lângă subiect, fără a fi în temă cu postările anterioare ale site-ului.
Iar comentariu înseamnă câteva fraze, nu o altă postare.
De asemenea, nici comentariile la comentariul altui comentariu nu vor fi acceptate. Polemizați unde doriți, dar nu aici.
Apoi referiți-vă pe cât posibil doar la subiectul postării. Folosiți un limbaj decent. Dacă intrați în clinciuri cu alți comentatori, folosiți argumente, nu injurii.
Comentariile care nu respectă aceste cerințe vor fi respinse fara discuții.
Vă mulțumesc pentru înțelegere!