PROJECT AVALON
BILL RYAN talk with Inelia Benz about his mission (2011) -
Part I
Va prezentam astazi o prima parte a unui interviu cu unul dintre fondatorii PROIECTULUI CAMELOT, care acum are proiectul lui personal intitulat PROIECTUL AVALON. Noi am grupat toate filmele facute atat de Bill cat si de Bill impreuna cu Kerry Cassidy sau de Kerry singura, in Categoria PROIECTUL CAMELOT. Intre timp cei doi s-au separat si fiecare e pe drumul lui (despre neintelegerea lor puteti citi mai multe aici). Interviul de astazi este unul foarte de bun simt si inglobeaza in el, la modul esential, tot ceea ce am dorit sa transmitem si noi pe acest blog. Rezonam complet cu cele spuse de Bill si ne bucuram ca si noi am ajuns la aceleasi concluzii de bun simt, in cautarea noastra.
.
Mai jos va prezentam transcriptul intergal al acestui interviu:
”Inelia Benz (IB): Suntem în 20 aprilie 2011. Mă aflu aici,
împreună cu Bill Ryan de la Proiectul Avalon, pentru a face un interviu
despre viaţa sa, ţelurile sale şi viziunea sa pentru planetă. Deci,
Bill, poţi să ne povesteşti ceva despre primii tăi ani de viaţă?
Bill Ryan (BR): Primii mei ani… OK. Am să-ţi dau
versiunea comprimată. Sunt britanic. Sunt născut la Londra. Am fost dus,
bebeluş, de către părinţii mei în vestul Africii. Şi am avut o creştere
minunată, exotică, tropicală până pe la vârsta de 8 ani, unde, când
mergeam prin pădurea tropială pe locul din spate al Landrover-ului
tatălui meu, privind maimuţele care săreau prin copaci, credeam că aşa e
normal să fie. Şi acel fel de spirit de aventură, dragostea pentru
viaţa în aer liber, dragostea pentru pădure, dragostea pentru animale,
dragostea pentru locuri exotice şi dragostea pentru Africa, nu m-au
părăsit niciodată. A fost o experienţă formatoare.
Şi… Am mers înapoi în Anglia când aveam 8 ani, ca să fiu dat
la şcoală, pentru că, până atunci nu făcusem nimic. Am mers la şcoală în
câteva locuri micuţe. Nu prea m-am omorât cu învăţatul. Citeam mult,
dar n-am primit “educaţie şcolară”.
Deci, educaţia mea a început în Anglia la vârsta de 8 ani. De
atunci, mi-a plăcut să mă reîntorc în Africa pentru orice motiv sau
fără niciun motiv. Aceia dintre voi care au fost acolo pot înţelege
asta. Ce-ai mai vrea să ştii? Va trebui să mă călăuzeşti. Altfel, aş
vorbi ore în şir despre copilăria mea.
IB: [râde] Ai dreptate. Păi, aş vrea să ştiu la ce
vârstă sau cine te-a influenţat să priveşti dincolo de ceea ce oamenii
considerau că e real în mediul cultural în care trăim, să priveşti
dincolo [de aparen ţe] şi să vezi contextul mai larg.
BR: OK. Răspunsul simplu la întrebare este “Nu ştiu, dar a fost întotdeauna cu mine.” Întotdeauna mi-am pus întrebări, întotdeauna
am fost curios – chiar şi ca băieţel – de poveşti interesante, poveşti
inexplicabile. Eram foarte receptiv la orice. Îmi aduc aminte că, pe la
vârsta de 5 ani, mă căţăram într-un copac din grădina noastră din Ghana
şi spuneam că e nava mea spaţială. Iar la vârsta de 8 ani – asta chiar e
o povestioară nostimă – când aveam 8 ani şi am mers la şcoală în
Anglia, învăţătoarea ne-a dat să scriem o compunere şi toţi copiii au
scris compuneri despre căţeluşul lor sau despre ziua lor la plajă. Iar
tânărul Bill Ryan, în vârstă de 8 ani, a vrut să scrie despre fantome şi
farfurii zburătoare. Iar învăţătoarea nu m-a lăsat.
IB: [râde]
BR: Şi astfel, aia a fost prima mea experienţă de “acoperire” [muşamalizare]
IB: Corect.
BR: A fost destul de interesant. Habar n-am ce voiam
să scriu despre fantome şi farfurii zburătoare la vârsta de 8 ani. Nu
ştiu ce ştiam. Probabil că nu ştiam nimic, dar ştiu că eram înflăcărat.
Voiam să scriu cu adevărat ceva. Copilul acela voia să comunice
cu lumea. Iar învăţătoarea m-a împiedicat. Dar asta nu mi-a curmat
interesul, pentru că, în toată… [copilăria] mea…
Când aveam 8, 9, 10 ani, în adolescenţă, devoram cărţile despre paranormal. Le împrumutam de la bibliotecă, iar banii de buzunar îi păstram pentru cărţi de genul “Carele zeilor”,
de Erich von Däniken. Mulţi dintre voi, care priviţi acum, poate că vă
identificaţi cu asta, dacă asta a fost una din primele cărţi pe care
le-aţi citit, pentru a arăta faptul că există unele lucruri foarte
ciudate care s-au întâmplat pe Planeta Pământ şi care au fost şterse din
mijlocele de informare oficiale.
Desigur, la vârsta adolescenţei îmi era deja foarte
clar că nu ni se spune adevărul. Şi eram aşa de curios! Voiam să ştiu
totul. Şi… Eram… Când aveam vreo 14-15 ani m-am hotărât să mă fac
astro-fizician, pentru că mi-am dat seama că, cel mai bun mod de a
desoperi misterele vieţii, ale Universului, etc., de ce suntem aici, ce
se întâmplă de fapt, era să privesc printr-un telescop şi să explic
principiile de bază ale cosmologiei.
Credeam că, privind prin telescop şi aplicând formule
matematice, putem obţine toate răspunsurile, continuând de la Einstein
şi fizicienii cuantici. Iar marele cosmolog, naturalist şi fizician al
vremii, Fred Hoyle, era unul din eroii mei, etc. Ăsta a fost contextul
în care am ajuns să studiez matematica şi am ajuns la universitate ca să
fac matematica. Apoi mi-am dat seama, când eram la universitate, că tot
ce trebuie să faci e să întorci telescopul invers. E o metaforă.
Întorci telescopul.
Nu priveşti spre exterior ca să găseşti răspunsuri. Priveşti în interior. Pentru că, aşa cum cânta Cat Stevens, „răspunsul se află înăuntru”
[din cântecul “On The Road To Find Out” - „Pe drumul cunoaşterii”], nu
în afară, la celălalt capăt al telescopului. Şi deci, că acea
împrejurare a declanşat atunci începutul călătoriei mele – iar acest
lucru ar putea rezona cu mulţi oameni care privesc acum acest film –
acela a fost începutul călătoriei mele, care a fost un fel de parcurs al
dezvoltării personale, un drum al creşterii spirituale, care m-a ajutat
să-mi găsesc şi să-mi urmez adevărata menire.
Cine este această fiinţă pe care o numesc „Eu”, cine priveşte
prin ochii mei către Univers? Acest Punct de vedere, această Platformă
care absoarbe informaţie şi priveşte în exterior? Cine este el? De unde
vine? Care e diferenţa dintre mine şi ceilalţi oameni care au aceeaşi
trăire privind în exterior prin ochii lor? Cum s-au întâmplat toate
astea? Şi care e diferenţa între „aia” şi tot ceea ce noi vedem
în cosmos când privim prin telescopul nostru? Punerea de acord,
împăcarea între această imagine spirituală personală – toate acele mari
întrebări interne – cu acele mari întrebări externe, au fost firul roşu
care mi-a străbătut întreaga viaţă, cred, şi m-a purtat direct spre
momentul prezent.
IB: Ai spus mai înainte că ai lucrat o perioadă
destul de lung ă , inspirând oamenii, întainte de a te implica în
jurnalismul alternativ. Poţi să-mi povesteşti un pic despre asta?
BR: Păi, da. [chicoteşte] E interesant, pentru că
există unul sau doi oameni care sunt un pic surprinşi, dacă vrei, de
situaţia în care am ajuns acum. Şi suntem în aprilie 2011. Iar acesta
este unul din subiectele pe care aş vrea să le abordez în acest
interviu, şi anume că am fondat Project Camelot cu Kerry Cassidy în
aprilie 2006, exact cu 5 ani în urmă… Scopul era furnizarea de
informaţii oamenilor, pentru că oamenii erau flămânzi de informaţie.
Erau derutaţi. Am fost minţiţi. Informaţia ni se ascunde şi este
alterată de mass media oficială. Guvernele noastre vor să ne ţină în
întuneric pentru tot felul de motive interesante. Mulţi dintre cei care
mă privesc acum sunt conştienţi de asta.
Aşadar, Project Camelot, fondat cu 5 ani în urmă, a fost un site „Semnal-de-Alarmă”. E forma condensată de a spune că, noi
am vrut să prezentăm cât mai mult adevăr, expus ca pe o masă de bufet,
din care să se înfrupte fiecare. Puteţi examina subiectele. Puteţi vorbi
despre super-soldaţi. Puteţi cerceta baza de pe Marte. Puteţi vedea
copii-indigo. Puteţi examina capacităţi paranormale. Puteţi afla despre
incidentul Roswell [prăbuşirea OZN din 1947] . Aveţi o panoramă asupra Întregului .
Ideea era să prezentăm acest imens mozaic de informaţii, care era…
multe dintre ele nu se puteau găsi într-un singur loc, ca un magazin
universal, aşa cum erau ele.
Deci, aceasta era misiunea de informare pe care o aveam,
Kerry Cassidy şi cu mine. Şi am pus sute de ore de înregistrări video pe
internet. De fapt, le-am pierdut numărul. Între noi acum, trebuie că
sunt peste 200 de ore de mărturii de la oameni de foarte înaltă
calitate, oameni foarte interesanţi, oameni foarte inteligenţi, oameni
foarte controversaţi, informaţii senzaţionale. Şi am prezentat toate
astea spunând: „Iată! Priviţi toate astea. Aşa ceva nu vedeţi la CNN.”
Nu era singurul loc unde se puteau găsi, dar am vrut să le punem pe
toate într-un singur loc pentru oameni.
OK. Cu doi ani în urmă, Kerry Cassidy şi cu mine vorbeam
despre faptul că, poate că lucrarea noastră era cam pe terminate, în
sensul că, poate că sunt detalii ale acestor informaţii în care putem
fora la nesfârşit dacă e necesar. Chiar şi acum, de exemplu, pe forumuri
şi pe situri despre 11 septembrie, avem oameni care se ceartă şi se
contrazic şi dezbat despre ce a lovit clădirea Pentagonului, ce a lovit
şi dărâmat Turnurile Gemene. A fost exploziv plastic, armă plasată pe
orbită, sau ce-o fi fost? Şi de fapt, e interesant, şi trebuie să
ajungem până la capăt cu acele informaţii,
dar poate că, în ansamblu, acele detalii nu sunt atât de importante.
Important e că a fost un eveniment înscenat. Asta e tot ce
trebuie să ştiţi ca să puteţi merge mai departe, să luaţi acea piesă a
mozaicului şi să o puneţi la locul ei în marele tablou numit – Ce se
întâmplă pe această planetă? De ce suntem minţiţi? Cine suntem noi? De
ce ne fac Ei toate astea? Şi care e poziţia noastră în cosmos, de e atât
de important ca noi să fim îndobitociţi, minţiţi, manipulaţi, reprimaţi
în fiecare minut al fiecărei zile? De ce ar face asta? E o întrebare
foarte, foarte importantă de pus.
Deci, ce spun eu acolo e că avem deja suficiente informaţii
strânse şi publicate şi mai sunt destule şi în altă parte pe net. Sunt
mulţi oameni care fac această muncă. E derutant, dar multe informaţii
sunt deja disponibile. Ce dorim noi acum este inspiraţie. Oamenii au
nevoie să ia contact cu misiunile lor. Trebuie să ia contact cu energia
lor. Cu menirea lor pe această planetă. De ce s-au încarnat în această
viaţă? Sunt mulţi cei care ne scriu. Ei ştiu că există ceva în
legătură cu persoana lor de care nu-şi pot aminti, cu care nu pot lua
legătura. Ei ştiu că se află aici cu o misiune, cu un scop, dar nu şi-l
pot aminti. Ei se simt energizaţi. Ei simt că trebuie să facă ceva
anume.
Şi există, literalmente, sute de mii – dacă nu milioane – de
oameni care sunt în această situaţie. Mulţi dintre ei ne scriu. Şi deci,
ceva care mă incită… Şi e important să spun asta, pentru că, dacă
cineva vorbeşte cu mine şi spune: „Păi, ce-ar trebui să fac eu în viaţă?”
eu le întorc întrebarea şi spun: „Ce te pasionează? Ce te emoţionează?
La ce te gândeşti când te trezeşti dimineaţa? Care sunt grijile tale?
Despre ce vorbeşti cu oricine e gata să te asculte?” Toate astea ar
trebui să-ţi dea un indiciu despre ce-ar trebui să faci.
Iar ceea ce mă incită pe mine, ceea ce mă trezeşte dimineaţa,
ceea ce vreau să discut, ceea ce vreau să spun acum este… ce putem face
noi împreună, de unde putem lua sinergia, putem extrage sinergia
potenţială a oamenilor care muncesc împreună, oameni care se inspiră
unul pe altul, oameni care lucrează în echipe şi alianţe şi reţele în
toată lumea. Noi nu avem miliarde de dolari, dar s-ar putea să avem
altceva. S-ar putea să avem multe forţe care ne sprijină. S-ar putea să
avem multe forţe binevoitoare care ne sprijină.
Noi s-ar putea să avem ceva care, în lipsa altui cuvânt mai
bun, l-am putea numi „vigoare umană”, care, dacă se înhamă bine la
treabă… Şi când spun „înhamă” mă refer la ideea unui întreg grup de cai
care trag o căruţă, înhămaţi împreună în aceeaşi direcţie. Dacă
eforturile astea vor fi conjugate, vom avea multă putere. Şi unul din
lucrurile care au loc în mijloacele alternative de informare, în
comunitatea alternativă, este acela că e multă diviziune, multă
fragmentare. Există mulţi oameni care trag în direcţii diferite şi nu
muncesc atât de eficient pe cât ar putea. Eu vreau să-i fac pe oameni să
lucreze împreună. Vreau să sprijin acest proces. Vreau să energizez şi
să inspir persoane. Deci ăsta e punctul în care mă aflu acum.
Cu câteva minute în urmă m-ai întrebat cu ce mă ocupam cu
mult timp în urmă, pentru că unii oameni spun: „Păi, cum de Bill Ryan
şi-a schimbat direcţia?” Păi, Bill Ryan nu şi-a schimbat deloc direcţia.
Bill Ryan făcea asta cu mult timp în urmă, pentru că am făcut
construcţie de echipe, dezvoltare de echipe, dezvoltare personală,
cursuri de pregătire pentru directori. Totul e într-o cutie mare de
lucruri înrudite. Pe la începutul anilor ' 80 am început genul ăsta de
activităţi. Şi lucram cu echipe de administratori şi directori, uneori
chiar şi cu oameni mai tineri, în lumea afacerilor şi industriei
britanice. Dar nu purtam costum şi cravată. Lucram foarte informal.
Am avut ocazia să lucrez cu persoane, pe care le-am ajutat să
devină – în lipsa altei expresii mai bune – oameni mai buni, sau i-am
ajutat să devină oamenii care ei îşi doreau să devină, cei care ştiau că
sunt în străfundul fiinţei lor. Nu era vorba de îndeplinirea planului
de activităţi al companiei, ci era vorba ca, la sfârşitul celor 5 sau 6
zile de curs, dacă cineva pleca înapoi, pleca acasă la sfârşitul acelei
săptămâni şi ei deveneau, sau îşi dădeau seama că pot fi un soţ mai bun,
o soţie mai bună, o mamă mai bună, un tată mai bun, un fiu mai bun, o
fiică mai bună, un patron mai bun, un cetăţean mai bun, pentru că exista
ceva în interiorul lor care opera la un potenţial mult mai bogat, ceva
ce unii ar putea numi astăzi, dacă îndrăznesc să spun aşa, „o vibraţie
mai înaltă”, atunci toată lumea are de câştigat. Noi nu lucram în mod
necesar pentru atingerea unor ţeluri anume, ci doar sprijineam acele
persoane să-şi acceseze potenţialul…
Iar acesta e un fel de plecăciune către ceea ce în anii '60
şi '70 era numită „mişcarea potenţialului uman”. E un nume grozav!
Călcam pe urmele lor. Pluteam pe acel val. Am avut o mulţime de
întâmplări personale, pe vremea aceea, din care am învăţat enorm. Şi am
făcut tot ce am putut face ca să continui acel val, să-l duc mai
departe. Deci, deşi lucram în lumea corporaţiilor, asta făceam de fapt,
într-un mod invizibil. A fost… lucram direct cu aceşti oameni ca să-i
ajut să se dezvolte în moduri extraordinare. Aceasta a fost pasiunea mea
dintotdeauna, să fiu un educator.
Când aveam… nu mai ştiu… 21 sau 22 de ani, cam aşa ceva, după
ce am terminat universitatea, am fost profesor de şcoală generală vreo 2
ani, care a fost… care n-a mers deloc. Mi-am dat seama foarte
repede că eram un stâlp indirect al Elitei conducătoare. Că şcolile nu
erau altceva decât modalităţi de a instituţionaliza şi a socializa
copiii să fie ascultători, supuşi, docili, să se conformeze şi să
gândească în anumite moduri înregimentate. Orice ar crede şcolile,
cineva, de obicei oameni care au succes în sistemul educaţional, sunt
oameni care au învăţat să se poarte într-un anume fel. Ei sunt
recompensaţi pentru asta, precum câinele lui Pavlov. Şi apoi, ei sunt de
fapt ferchezuiţi ca să meargă în societate şi să facă tot ce le cere
societatea. Copiii care pun întrebări, copiii care nu sunt
„ascultători”, copiii excesiv de creativi, copiii care vor să
facă lucrurile în stilul lor propriu, care sunt dezgheţaţi, viguroşi şi
rebeli, nu sunt de obicei răsplătiţi de sistemul şcolar.
Am văzut asta cu ochii mei.
Am părăsit sistemul şcolar cât de repede am putut, pentru că
eram de partea acelor copii rebeli. Le acordam tot sprijinul meu. Pentru
o vreme am fost perplex, pentru c ă aveam pasiunea aceasta de a fi
educator şi cu tote astea gândeam: “Iată-mă, sunt educator. Şi nu pentru
asta am venit aici.” Şi chiar m-am simţit prost o vreme, parcă îmi
venea s-o iau la fugă, nu voiam să am de-a face cu sistemul şcolar.
Şi-mi spuneam în sinea mea: “Poate că n-am curajul necesar. Poate că nu
am forţa necesară. Poate că ar trebui să mai am răbdare, cum fac alţi
profesori.”
Şi acela era un alt mod de a închide cercul, pentru că, mulţi
ani după aceea, lucram cu oamenii în ceea ce aş numi… care se re-educau
cu adevărat, nu în sensul îndopării cu informaţii precum curcanul de
Crăciun, ci [în sensul că] îi inspiram să facă lucruri care nu se învaţă
la şcoală, cum ar fi, cum să lucreze cu oamenii, cum să rezolve
probleme, cum să fie creativi, cum să pătrundă înlăuntrul lor şi să
acceseze capacităţile umane superioare. Făceam asta folosind activităţi
în aer liber şi jocuri de echipă şi ne stabileam un fel de micro univers
de chemări la întrecere şi amuzament şi rezolvări de probleme şi de
cooperare, care dura uneori câteva zile. Ca şi cum li s-ar fi dat
startul, apoi parcurgeau acest întreg joc al rolurilor imaginar. Şi apoi
ieşeau din roluri. Şi stăteam la taclale la o cană de ceai cu
fursecuri. Şi vorbeam despre toate astea. Şi făceau schimb de
experienţă. Vorbeau despre greşelile pe care le-au făcut, ce i-a
determinat să acţioneze, ce au simţit în anumite situaţii,
când se simţeau presaţi încercând să rezolve o problemă în toiul
nopţii, când voiau să comunice cu cineva şi nu puteau, pentru că… etc.,
etc.
Dar acela e un subiect cu totul separat, pentru că ne distram
copios făcând toate chestiile alea. Şi apoi le aplicau în vieţile lor.
Deci, destul despre acest subiect, dar ce se întâmplă aici cu mine este
ca şi cum aş fi ajuns în punctul de unde am plecat. Mă întorc la
rădăcini. Sunt pasionat de dorinţa mea de a lucra direct cu oamenii,
astfel încât, ce văd eu în faţa mea este cineva care străluceşte, care
se energizează, care se activează, care se trezeşte dimineaţa gândind:
„Uau! Acum privesc lumea altfel decât o priveam ieri, ce pot face acum?”
Aceea, pentru mine, e cea mai mare satisfacţie pe care am avut-o
vreodată. Întotdeauna a fost cea mai mare satisfacţie din viaţa mea.
Aşadar, din poziţia de a fi fondat Project Camelot şi apoi Project
Avalon, care erau, în esenţă, portaluri de avertizare, acuzatoare, acum
suntem la momentul „Ce facem acum ? Acum, că am aflat…”
Acum, că ştim că suntem minţiţi, acum, că ştim un pic ce se
întâmplă, acum, că ştim cine suntem, acum, că ştim câte ceva despre
istoria reală a Planetei Pământ, ce ne facem acum? Vom sta cu mâinile în
sân, ca simpli consumatori, şi vom privi la toate astea pe Internet, ca
la o televiziune alternativă? Nu acesta e răspunsul. Trebuie să ne
implicăm în lumea reală, să acţionăm, s-o reparăm, să fim schimbarea pe
care vrem s-o vedem în lume şi să ne asumăm tot ceea ce am făcut, pentru
că am transformat această frumoasă planetă într-o groapă de gunoi. Am
distrus acest loc… Va lua ceva timp ca să îndreptăm lucrurile. Vor fi
necesare 2-3 generaţii ca să reparăm toate stricăciunile. Sunt
reparabile. Şi una din pasiunile mele, dacă e un anume lucru pe care aş
vrea să-l văd, în umătorii 30, 40, 50 de ani… Dacă voi fi în postura de a
o vedea, de oriunde m-aş afla, vreau s-o văd reparată. Planeta asta
merită şi specia umană merită! Acesta e mesajul meu.
IB: În clipa de faţă există multă frică pe planetă, în
privinţa catastrofelor şi a prăbuşirilor, a prăbuşirii sistemului
financiar. Pe de o parte sunt cei care provoacă toate aceste rele, pe de
altă parte sunt cei care trag semnale de alarmă, care fac publice
aceste informaţii. Şi… dar sunt oameni care ar vrea să ştie unde pot
merge, ce-ar trebui să facă. Ce le-ai spune despre unde să meargă în
următorii câţiva ani?
BR: OK. Aici sunt două întrebări, cred. Una este
despre reacţiile noastre la îngrijorările faţă de veştile proaste,
lucrurile care merg anapoda, schimbările planetare, cutremurele de
pământ, catatstrofele financiare, orice fel de catastrofe. Cei care îşi petrec mult timp pe net ştiu că netul e plin
de chestii din astea. Nu sunt doar aiureli, dar e ceva subtil care se
petrece aici, despre care voi vorbi mai încolo. Aceasta a fost prima
parte a întrebării. Cealaltă parte a întrebării este… ai spus „Ce-ar
trebui să facă oamenii, unde ar trebui ei să meargă?”, care are legătură
cu cu ce spuneam la sfârşitul răspunsului meu precedent: noi nu trebuie
doar să privim asta ca pe un film documentar despre dezastre naturale.
Noi trebuie, de fapt, să ne sculăm şi să facem ceva! OK.
Prima parte a întrebării tale e că, toţi cei care ne privesc
acum ştiu că există predicţii, există avertizări, există profeţii,
făcute cu bună credinţă. Oameni care au primit informaţii telepatic sau
prin scurgeri de la participanţii de la proiectele oculte. Noi înşine am
primit astfel de informaţii, care spun că s-ar putea să se întâmple una
sau alta la o anumită dată şi trebuie să avem grijă.
Şi, de fapt, în momentul de faţă, în aprilie 2011, ştiţi ce?
Totul pare a fi în regulă. Eu nu minimalizez unele lucruri care au
lovit, cu adevărat, din greu mulţi oameni, cum ar fi cutremurul din
Japonia, sau alte dezastre care au avut loc prin alte părţi. Nu sunt
absurd în privinţa asta, dar spun că Pământul încă nu s-a rupt în două.
Nu avem oameni înarmaţi trăgând în toate părţile. Nu avem bande rătăcind
pe străzi în centrul New York-ului, omorându-se pentru hrană pentru că
toate magazinele sunt închise şi avem foamete globală sau ceva
asemănător. Nu suntem în acea situaţie.
Iar aici avem de-a face cu un fenomen interesant, pentru că,
mulţi dintre voi, care urmăriţi acest material s-ar putea să ştiţi
despre un lucru foarte interesant care s-a întâmplat, care a fost
publicat de Kerry şi cu mine pe portalul Project Camelot în octombrie
2008. Eram în Australia, participam la Conferinţa Nexus. Şi am primit un
telefon de la Dr. Bill Deagle în acea dimineaţă. Iar Dr. Bill Deagle e
un om interesant. Îl socotesc un prieten. E foarte deştept. Ştie ce se
întâmplă. E foarte sensibil. Şi e foarte curajos. Şi ne-a sunat să ne
descrie o viziune pe care a avut-o în acea noapte. N-au fost vise. Trăia
o realitate, pe care o privea, şi pe care a descris-o ca un oraş
american victimă a unei explozii nucleare sau al unui fel de atac
nuclear. Şi era atât de şocat că abia putea vorbi. Era aproape de
lacrimi. Acesta este un tip foarte curajos, foarte dur, care a văzut
multe la viaţa lui, dar suporta cu greu ce trăiri a avut în acea noapte.
Şi, desigur, el a vrut să vorbească despre ce a trăit, pentru că
simţea că e dator să avertizeze oamenii cumva.
Acu… Din c âte ştim cu toţii, lucrul acela nu s-a întâmplat. Apoi, câţiva oameni şi-au amintit de Dr. Bill şi zic: „E
nebun, înşeală lumea, are halucinaţii. Nu te poţi baza pe el ca şi
sursă de informaţii, pentru că, iată, a spus tot felul de aiureli care
nu s-au adeverit. Mai bine l-am ignora.”
Şi asta nu e corect, deoarece când oamenii îmi scriu şi citează acest exemplu, ei zic: „Păi, aia nu s-a întâmplat. Ce mai ai de spus acum?”,
cam aşa ceva. Şi unii spun asta într-un mod acuzator, ca şi cum noi am
răspândi frica, în ciuda acelei trăiri pe care a avut-o Dr. Bill Deagle.
Iar răspunsul meu e că, de unde ştim noi că nu s-a întâmplat într-o
altă linie temporală? Eu am senzaţia că acel lucru s-a întâmplat, dar e
ca atunci când ai mai multe intrări într-un oraş, care e destinaţia ta,
şi poţi merge pe câteva autostrăzi diferite ca să ajungi acolo. Şi e o
coloană imensă de maşini. A fost un accident mare pe una din autostrăzi.
Dar tu te afli pe altă rută, deci nu trăieşti evenimentul. Dar auzi
despre el mai târziu la ştiri, după ce ai ajuns la destinaţie. Şi îţi
dai seama ce s-a întâmplat pe celaltă autostradă, pe care tu nu ai mers.
Iar acesta e un exemplu brut, simplificat, al acestei
chestiuni cu liniile temporale paralele, unde există câteva direcţii
diferite, poate o infinitate de direcţii diferite, în care noi putem
ajunge, din realitatea noastră curentă într-un punct din viitor pe care
îl trăim. Ele chiar se pot desp ărţi şi mai apoi reuni. Vă puteţi
imagina asta ca un fel de diagramă cu mai multe rute alternative.
Dacă aţi văzut filmul „Uşi glisante” (“Sliding Doors”) cu
Gwyneth Paltrow, în anii '90, e un exemplu exelent de bifurcaţie, o
despărţire a liniei temporale în două realităţi paralele, care mai apoi
se reunesc într-un mod cu totul special. Se prea poate ca Universul
nostru să fie construit exact în acel mod. Universul are loc suficient
pentru ca toate chestiile astea să se poată întâmpla.
Şi aş sugera cu tărie că, ce se întâmplă acum, cu atâtea
avertizări, atâta nelinişte, atâtea profeţii care nu se adeveresc, chiar
informaţiile care par să fi fost date celor contactaţi sau răpiţi de
extratereştri, care privesc şi ei aceste lucruri cum se epuizează… Dacă
asta nu s-a întâmplat sau nu se întâmplă, înseamnă că noi am fost cumva
suficient de deştepţi să ieşim din… Acesta e acel „Eu” care se uită la
acest film din punctul tău de vedere, prin ochii tăi, privind la
întreaga lume.
Chiar acum tu te afli într-o linie temporală în care aceste
lucruri nu s-au întâmplat. Şi ceva ce o sursă de la Project Camelot –
Henry Deacon – ne-a spus, unul din primele lucruri pe care ni le-a spus,
ne-a vorbit despre liniile temporale. El spunea că ei cunosc acest
subiect din interior. Cei din proiectele oculte ştiu despre ele. Ei
încearcă tot felul de variante, folosind o tehnologie ultra sofisticată.
E o harababură întreagă.
Dar dacă ai două linii temporale, spunea el, care sunt foarte
apropiate una de alta, există un mod anume în care ele pot interfera şi
rezona una cu alta, asemenea a aouă cabluri de înaltă tensiune, care
vin foarte aproape unul de celălalt, fără separator şi fără izolaţie;
ele se vor influenţa reciproc. Iar unele din aceste linii temporale,
într-un mod similar, ar putea fi foarte aproape de a noastră.
Dacă trăim o zi în care s-a întîmplat ceva rău într-o altă
linie temporară, care este atâtica de departe de noi – şi trebuie să
vedem asta într-un fel multidimensional – ne vom simţi destul de ciudat
în ziua aceea. Vom avea senzaţia că ceva stă să se întâmple, dar nu se
întâmplă. Iar apoi, probil la sfârşitul zilei, gândim: „Parcă am
impresia că s-a întâmplat ceva.” Dar nu s-a întâmplat nimic.
În opinia mea personală, probabil că asta se întâmplă. Deci,
în manieră condensată, acesta e cel mai bun rezumat pe care îl pot face,
pentru oamenii care îşi fac anumite griji, pentru că, unele dintre
lucrurile pentru care sunt îngrijoraţi, nu li se va întâmpla, sau li s-a
întâmplat deja într-o realitate paralelă. În momentul de faţă s-ar
putea să fim în regulă.
Acum… a doua parte a întrebării este „Unde ar trebui să fie
oamenii? Unde ar trebui ei să meargă? Ce-ar trebui să facă?” O mulţime
de oameni îmi scriu şi-mi pun astfel de întrebări: „Să merg în America
de Sud? Să merg în Elveţia? Să merg în Australia? Care va fi cel mai
sigur loc?”
Iar replica mea este, întotdeauna, că răspunsul va diferi de
la persoană la persoană, pentru că depinde de scopul fiecăruia. Iar asta
ne duce din nou direct la ce spuneam acum câteva minute. Că cea mai
importantă întrebare la care ar trebui să-ţi răspunzi este: Ce ar trebui
să faci tu? Ce combustibil îţi alimentează pasiunea? Ce te pune pe jar?
Ce te ţine ca pe ghimpi că trebuie să faci neapărat ceva chiar acum?
S-ar putea să nu fie nevoie s-o iei la fugă. S-ar putea să nu
fie vorba să pleci în Ecuador şi să locuieşti pe coasta unui munte,
unde să aştepţi să se termine totul şi să scoţi capul din nou. S-ar
putea ca misiunea ta este să fii pe străzile New Yorku-ului, sau în Los
Angeles, sau… Delhi, sau Cairo sau Cape Town sau oriunde , unde
ai putea avea o misiune să ajuţi oamenii. S-ar putea să fie nevoie de
tine într-o anume regiune a lumii, unde există cineva cu care trebuie să
te întâlneşti şi să lucrezi.
Ar putea exista nenumărate răspunsuri la acea întrebare. Şi
nu există un răspuns fix. Deloc! Trebuie să priveşti în interiorul tău.
Trebuie să te uiţi în oglindă. Trebuie să-ţi urmezi intuiţia, pentru că
nu putem să pricepem chestiile astea prin metode logice. Nu le putem
duce la bun sfîrşit cu ajutorul logicii. Trebuie, într-un fel, să
ascultăm de acea voce interioară care are răspunsurile, fie că
vine de la Sinele tău Superior sau de la „ceva ce ai ştiut
dintotdeauna”… sau e ceva ce ţi-ai planificat să faci în această viaţă
dar nu-ţi mai aminteşti detaliile.
Tu ştii deja . Acesta este lucrul pe care să ţi-l spui. „Tu ştii deja.” Îţi stă pe limbă. Stai
cu el şi va veni. Şi dacă permiţi… [oftea ză] Of! E atât de greu de
explicat… E ca ş i cum… Când cauţi semne şi indicii, dacă eşti atent,
dacă eşti vigilent, dacă ai antene ultra sensibile, vei observa mici
semne care care îţi vor spune ceva. Şi observă propria ta reacţie când
oamenii spun câte ceva. Urmăreşte propria ta reacţie atunci când… dai
peste ceva, din coincidenţă, pe Facebook, sau pe Internet, sau când te
uiţi la televizor şi cineva spune ceva şi acel ceva rezonează, dintr-o
dată, cu tine.
Aceasta înseamnă ceva. Are o semnificaţie
anume. Acesta este modul în care universul din jurul tău îţi… furnizează
oglindirea de care ai nevoie, pentru ca tu să acorzi atenţie acelei
reflecţii şi să-ţi dai seama ce ar trebui să faci. Iată de unde vin
răspunsurile.
IB: Dacă ar fi să ne spui… În esenţă, rezumatul ar fi
că, în loc să cauţi locul cel mai sigur în care tu şi copiii tăi să
supravieţuiţi cataclismului, ar trebui să spui “Unde am putea fi, eu şi
copiii mei, cel mai de folos societăţii.” E bine spus aşa?
BR: Exact, pentru că… depinde pentru ce eşti aici.
Dacă eşti aici ca să te ascunzi până trece furtuna, iar apoi să ieşi la
suprafaţă ca să faci ceva, atunci ascunde-te. Vorbesc foarte serios,
aceasta ar fi decizia ta corectă.
Dar dacă eşti aici ca să-i ajuţi pe oameni, dacă eşti aici ca
să formezi echipe, dacă eşti aici ca să te re-califici ca paramedic,
dacă eşti aici ca să mergi în Africa şi să-i ajuţi pe oamenii de acolo,
care trăiesc ceva ce n-am vrea ca oamenii să trăiască, pentru ca nu vrem
ca semenii noştri să aibă parte de asemenea experienţe de viaţă. Dacă
pentru asta eşti aici, du-te acolo şi fă-ţi menirea. Nu e vorba de
securitatea personală.
Vezi tu… Vreau să spun că totul e riscant. Fiecare decizie pe
care o iei e riscantă. N-ai să cunoşti niciodată răspunsurile. Naşterea
e riscantă. Copilăria e riscantă. Găsirea unei slujbe e riscantă. A te
căsători cu cineva e riscant. Acceptarea unei misiuni e riscantă. Totul e
riscant. Viaţa e un risc. N-ai să scapi viu din ea! [chicote ş te]
Totul e riscant! Deci fă ceea ce ai venit aici să faci. N-ai să pleci
viu de aici. Prin urmare, fă cel mai bun lucru pe care ai putea să-l
faci, pe timpul acelei perioade, şi fă lucrul care trebuie . Şi
una din micile modalităţi de a-l face… Există tot felul de procedee pe
care le poţi aplica, dacă lucrezi cu cineva pe astfel de teme.
Unul din exerciţiile pe care le-am făcut uneori cu cursanţii
mei este, să spui “OK. Imaginează-te la vârsta de 90 de ani. Te apropii
de sfârşitul vieţii. Nu te doare nimic. Eşti înconjurat de oameni care
te iubesc. Eşti înconjurat de copiii tăi. Totul e perfect. Ştii că ai să
pleci curând. Şi trăieşti un minunat sentiment de satisfacţie. Priveşti
în urmă la viaţa ta şi ai făcut tot ce trebuia să faci, iar viaţa ta a
fost bogată şi plină de satisfacţii şi împliniri, de tot ce-ai
vrut să realizezi când ai venit aici. Apoi, această persoană cu care
vorbesc gândeşte „Mda, cred c -aş putea face asta.” Şi apoi tu spui
[pocneşte din degete] „Ce ai făcut?” Iar răspunsul la acea întrebare
este… orice ar trebui să faci, fă acum, pentru că n-ai ajuns acolo încă.
IB: Corect. Care ar fi… Ai cumva idee despre vederea de ansamblu, de ce se întâmplă acese lucruri chiar acum pe planetă?
BR: [ofteată] O! Da. Acest subiect necesită o conversaţie mult mai lungă.
Pentru ca specia umană să fie minţită, să fie manipulată, să fie îndobitocită ,
să fim deposedaţi de capacităţile noastre, iar copiii noştri să fie
îndopaţi cu toxine în mâncare şi băutură, pentru ca să ne pună fluorină
în apă, precum făceau naziştii ca să-şi subjuge prizonierii…
Pentru ca să fim hipnotizaţi de spectacole TV cretinoide şi
pentru ca oamenii să fie băgaţi în ţarcuri şi buimăciţi şi învăţaţi la
şcoală că… însuşirile spirituale nu există, că noi suntem cu toţii ni ş
te hălci de carne animate, că reîncarnarea e o bazaconie, şi că tot ce
s-a întâmplat aici e un fel accident neo-Darwinist…
Dacă au recurs la toată această reţea de suprimare a
potenţialului nostru, cu siguranţă că le e foarte frică de noi. Trebuie
că sunt înspăimântaţi. Ca să aplice o aşa mare cantitate de amestec de droguri unui grup de oameni, înseamnă că ei se tem foarte tare de ce ar putea face acei oameni dacă li s-ar permite să prospere cu adevărat.
Încă o dată, asta are legătură cu ceea ce mă animă pe mine,
pentru că toate astea trebuie contracarate – nu contracarate luptând
împotriva lor – nu înseamnă că trebuie să ieşim în stradă cu furci,
coase şi topoare. N-o să meargă. Tipii aceia au miliarde de dolari,
armament sofisticat şi controlează mijloacele de informare. Nu veţi fi
în stare să rezolvaţi prin forţă.
Dar puteţi face altfel. Puteţi să vă accesaţi potenţialul de
fiinţă infinită, extraordinară, minunată, inspirată, transcendentă. Iată
ce suntem noi, ocupând aceste trupuri limitate, care ne sunt doar o
scurtă [pocneşte din degete] existenţă, ca o flacără de lumânare.
Suntem atât de puternici, ce-ar putea face acele magnifice
fiinţe dumezeieşti, dacă şi-ar uni eforturile pentru a-şi realiza
întregul lor potenţial? Există cineva aici… Există nişte oameni pe
planeta Pământ şi, probabil, foarte probabil, în altă parte, care îi
manevrează şi îi manipulează pe stăpânii Planetei Pământ şi care nu vor
ca acel potenţial să se manifeste. Nu vor ca tu să fii cine eşti de
fapt.
A-ţi pune întrebarea „De ce?” e minunat. De ce? Din cauza a
ceea ce poţi fi, a ceea ce poţi face, datorită splendorii care eşti.
Ce-ar putea fi această planetă? Ce-ar putea fi Specia Umană? Ce-am putea
face noi toţi îmreună?
Nici măcar nu ştim răspunsurile la acele întrebări, dar nici
nu ni se permite să încercăm. Nici măcar nu ni se permite să ne gândim
la ele. Deci, într-acolo trebuie să mergem. Dacă nu ne este permis să
facem ceva … Dacă nu ne este permis să ne gândim la acel ceva … Dacă nu ni se dă voie să trăim acel ceva , trebuie că merită să ne gândim la a-l trăi şi a-l face. Precis!
IB: De ce crezi că fac ei asta? De ce anume le este
teamă? Din ce cauză? Sau au un plan sau vreun profit din a ne menţine
retardaţi?
BR: [oftează] [pauză] Este… OK. Am făcut pauza aceasta
de gândire, pentru că aici ne retragem într-un fel de… în cosmologia
infinită la care mă refeream mai înainte, care nu este cosmologia fizică
a Universului. Este cosmologia spirituală a Universului.
E un concurs, un joc, iar atunci când se ascute… seamănă cu o
bătălie, care are loc între Bine şi Rău. E doar un joc. Aşa cum am spus
în interviul de la Freedom Central, pe care l-am făcut cu 18 luni în
urmă, e un paradox. E un joc. La nivelul cel mai înalt, nimic nu
contează. E doar un alt joc, ca şi cum ai privi un joc cu mingea. Unii
câştigă. Alţii pierd. Unii oameni au parte de o viaţă grea. Alţii sunt
eroi. Unii îşi ating scopul. Alţii sunt scoşi din teren pe targă. În
fond, nici nu contează, pentru că, la sfîrşitul jocului spui „A fost un
joc grozav!”
La aceste nivele inferioare începe el să fie cu adevărat
important. Noi îl luăm foarte în serios. Şi deci, dat fiind faptul că
suntem aici, suntem un fel de… Noi presupunem că e important, pentru că
şi noi am putea fi. Ce ne-ar mai rămâne de făcut? Când planificăm orice
joc, ne implicăm în el. Intrăm în joc şi zicem că e important. Şi ţinem
partea cuiva, şi avem opinii şi ne certăm… sau, într-un sport, facem
tot posibilul să contracarăm intenţiile adversarului, etc., etc. Dar, în
cele din urmă, nu contează.
Acum, la nivelul imediat inferior celui în care nu contează,
există un fel de polarizare. Asta a fost în… Avem nişte arhetipuri, prin
toată cultura, prin fiecare aspect al experienţei religioase şi
spirituale, din timpuri imemoriale, despre ceea ce am putea numi Bine şi
Rău, Forţe ale Luminii şi Forţe ale Întunericului.
Era… Acel arhetip a fost înfăţişat, în timpurle moderne, de
către George Lucas în trilogia Războiul Stelelor, de aceea a fost attât
de… De aceea a emoţionat aşa de mulţi oameni, pentru că el vorbea de
Imperiul Răului şi de partea întunecată, vorbea de Forţă şi de Jedi,
care erau capabili să pătrundă în ei înşişi, acest mic număr de oameni
care sunt capabili să învingă aceste armate uriaşe, datorită
transcendenţei lor şi datorită modului în care ei făceau acea
introspecţie şi accesau însuşirile umane superioare.
Deci, ceva, acolo, e ca un arhetip. E un joc. E un joc care a
fost organizat. E cel mai mare joc care există. Iar pentru cei care se
află în interiorul jocului, el pare foarte serios. Şi astfel, la acest
nivel, am putea doar să stăm deoparte şi să-l privim. Putem să ne
retragem din joc total şi să-l privim detaşaţi, ca pe un fel de
distracţie.
Unii oameni chiar fac asta. Şi nu-i nicio problemă. Dar dacă tu simţi
că ai ceva de făcut… Dacă simţi că trebuie să acţionezi… Dacă simţi că
trebuie să te implici… în această luptă, atunci nu mai eşti spectator,
eşti jucător. Şi dacă eşti jucător pe acest teren… Eu cu jucătorul stau
de vorbă acum. Deci, pasiunea mea vine din acest punct de vedere
provizoriu pe care mi l-am creat, care e important. Eu spun: “Să
presupunem că e important. Şi dacă e important şi ne aflăm în acest joc,
atunci aceştia ne sunt adversarii. Asta e miza jocului. Asta putem noi
face. Iată cum putem lucra împreună. Iată jocurile pe care le putem
face, hai să le facem!”
La un nivel diferit – şi există, cu adevărat, oameni care fac
asta – ei se retrag din joc şi-l privesc dintr-un fel de nor metaforic
şi apoi spun: “Păi, de fapt, jocul e interesant. E mişto, indiferent ce
se întâmplă. Nici măcar nu contează. Nu contează dacă specia umană se
autodistruge. Nu contează dacă planeta explodează. Nu contează cine
câştigă.” Şi ei au dreptate. E un paradox.
IB: Spuneai că oamenii sunt îndobitociţi cu
droguri şi cu… cu stimulii programelor, etc. Şi că trupurile lor sunt
otrăvite, pentru a-i menţine în stare de somnolenţă. Ce crezi că s-ar
întâmpla dacă o persoană sau un grup de persoane şi-ar scoate acele
lanţuri? Ce-ar fi capabili să facă, după părerea ta?
BR: Bună întrebare! [oftează] Răspunsul elegant ar
fi… Adică, răspunsul inteligent ar fi „Păi, trebuie că merită osteneala
să aflăm.” Acordă-ţi o şansă. Ce poţi face? Ce-ai putea să faci?
Dar felul în care prezint eu problema este următorul: „A trăi
viaţa la potenţialul tău maximum s-ar putea să nu fie uşor, dar merită
să încerci. Doar dacă încerci vei afla dacă se merită sau nu. Mai poţi
încerca şi pentru că, ce altceva ai putea face? Dacă nu vrei să rămâi
totă viaţa un consumator şi un spectator, atunci încearcă!”
Poţi lucra asupra acestui aspect în diferite moduri. O fiinţă
umană are două părţi componente principale. Mă rog, cineva ar putea
să-l descompună în tot felul de părţi componente, dar sunt două părţi
principale. Asta înseamnă că există un Tu , care eşti călăreţul acestui cal, şoferul acestei maşini, fiinţa din trup, ceea ce Arthur Koestler numea „fantoma din maşină”.
Şi mai este trupul însuşi. Iar trupul îşi are propria
inteligenţă. Îşi are propriul său plan. Îşi are mecanica sa proprie.
Este, în mare măsură, un obiect fizic – nu în întregime un obiect fizic –
dar aia e o altă problemă. Şi există o mulţime de lucruri pe care le
poţi face pentru a-ţi optimiza trupul. Iar optimizarea trupului va ajuta
fiinţa care sălăşuieşte în trup să funcţioneze la cel mai înalt
potenţial.
O analogie simplă – nu contează dacă eşti… Nu contează cât de
bun şofer eşti. Ai putea fi Michael Schumacher. Ai putea fi Sterling
Moss, pentru cei mai în vârstă. Dar dacă te afli întră rablă cu un motor
care dă rateuri, iar maşina nu merge cum trebuie, nu contează cât de
bun şofer eşti. N-o să fii în stare să megi nicăieri cu ea! OK.
Deci, e imperios necesar să ai un vehicul bun, iar vehiculul
este trupul tău. Sfatul meu pentru toţi prietenii mei este: „Nu consuma
droguri! Mănâncă şi bea harana şi apa cea mai pură posibil, cea mai
nepoluată posibil. Dacă ai toxine în organism, scapă de ele, pentru că
ele funcţionează ca o ceaţă de… înăbuşire internă asupra sistemului.
Precis!”
Există tot felul de metode pentru detoxifierea organismului.
Există tot felul de metode prin care poţi optimiza performanţele
trupului tău. Te vor ajuta. Cum spunea proverbul latin, “Mens sana in corpore sano”. O minte sănătoasă într-un corp sănătos. Dacă trupul nu e sănătos, mintea nu poate face toată treaba de una singură.
Şi există, din belşug , o mulţime de tehnici de
dezvoltare personală pe care fiinţa le poate parcurge. Un lucru care
este important de a fi înţeles, este că unul dintre… este că motivul
pentru care noi funcţionăm la un nivel de… debilitate, numai cu o parte a
capacităţilor noastre depline… Noi nu putem face, ca fiinţe umane,
multe din lucrurile pe care fiinţele spirituale le pot face. Noi
şchiopătăm fără vlagă încătuşaţi de… amnezie şi… aşa-numitele capacităţi
paranormale.
Ele nu sunt paranormale! Ele sunt normale. Dar de când am
venit în universul fizic, de când am intrat în această matrice a
realităţii, oricum am vrea s-o numim, noi am acumulat atâtea treburi
neterminate, chestii nerezolvate, lucruri care ni s-au întâmplat şi pe
care nu le-am procesat, lucruri pe care le-am negat, în loc să le
înfruntăm, responsabilităţi pe care nu ni le-am asumat, lucruri pentru
care nu ne-am cerut iertare.
Toate aceste lucruri, acumulate peste mii de ani, pe care
unii le numesc Karma, ne-au lăsat cu acest bagaj uriaş pe care oamenii
îl cară cu ei. Şi acest bagaj ne face… ne oboseşte. Ne face să ne simţim
mici. Neputincioşi. Ne face să trăim cu senzaţia permanentă că nu putem
face, că n-ar trebui să facem şi că nu suntem în stare să facem anumite
lucruri. Pentru că trăim cu toate acele lucruri, care ni s-au întâmplat
nouă şi pe care le-am făcut noi altora, de-a lungul a milioane de
vieţi.
Şi motivul pentru care spun asta, e pentru că, în opinia mea,
este imposibil să cureţi pe cineva fără să mergi înapoi să examinezi şi
să procesezi întâmplările pe care le-a trăit în vieţile anterioare. Şi,
desigur, avem acea “perdea de foc”, care ne împiedică să facem asta,
deoarece unul din lucrurile care ni s-au întâmplat e că noi toţi suferim
de amnezie.
Acum, acesta e un fenomen foarte interesant. Şi nu ştiu de
unde vine această amnezie, dar am vaga bănuială că are legătură cu un
fel de – asta e o metaforă – gard electric, dacă vreţi… Asta înseamnă că
suntem ca nişte animale în ţarc, în acest câmp, care este Planeta
Pământ. E unul din factorii care ne împiedică să evadăm, unul din
factorii care ne împiedică să… ieşim, în chip metaforic… să ne dăm seam
cu adevărat cine am putea fi .
Vezi tu, dacă vrei să deţii controlul asupra cuiva, unul din
primele lucruri pe care le faci… Dacă ai puterea absolută, dacă vrei să
manipulezi pe cineva, unul din primele lucruri pe care le-ai face ar fi
să le ştergi memoria . Ei nici măcar nu-şi amintesc… Nu mai ştiu să
conducă maşina, nu-şi mai amintesc de contul din bancă, nu mai ştiu nici
măcar să meargă pe jos. Nu-şi mai amitesc unde locuiesc, nu-şi mai
amintesc cum îi cheamă. Dacă vrei să deposedezi pe cineva de puterile
sale, cam aşa începi.
Deci, aceasta ar fi metoda de bază prin care suntem
deposedaţi de puterile noastre. Şi pentru că asta ni se întâmplă
tuturor, noi credem că aşa e normal. Poate că nu e normal deloc!
Există o mulţime de rapoarte de la oameni contactaţi sau
răpiţi de extratereştri, care au comunicat cu ei în vreun fel. Există
mulţi oameni care comunică cu fiinţe descarnate. Multe din informaţiile
primite astfel n-au nicio noimă, dar unele din ele sunt adevărate.
Impulsul, semnalul pe care îl primim de la entităţile extra-planetare, fie că sunt fizice sau nu, este că acele fiinţe sunt foarte
conştiente de situaţia de fapt. Ele ştiu cine sunt. Ele nu au amnezie.
Ele au imaginea de ansamblu. Pot vedea întregul peisaj. Ele îşi cunosc
locul [în Univers]. Ele ştiu regulile jocului. Ele cunosc bine acest
joc.
Şi, se pare că ceva se întâmplă, că ele încearcă să ne spună,
fără a se amesteca. Încearcă să ne dea un ghiont. Ele încearcă să facă
un fel de… cam ce fac eu acum. Acesta e stilul meu propriu de a
transmite un mesaj pe care cineva l-ar putea primi de la un ghid
spiritual, dacă vreţi, dar eu sunt, totuşi, o fiinţă umană. Eu spun:
“Priviţi! Se întâmplă mai multe decât credeţi voi. Şi unul din primele
lucruri pe care trebuie să le faceţi este să vă recăpătaţi memoria,
pentru că asta vă va ajuta enorm.”
Şi, pe măsură ce vă veţi recăpăta memoria, tendinţa va fi de a
re-procesa lucrurile vechi care vi s-au întâmplat, în negura timpului.
Ar putea fi cele din viaţa precedentă. Ar putea fi cele de acum zilioane
de vieţi în urmă, pe altă planetă. De fapt, nici nu contează, pentru că
noi cărăm tot acest bagaj, ca pe nişte bile, legate cu lanţuri de
picioare, care ne împiedică să alergăm, care ne împiedică să zburăm.
Dacă poţi gestiona toate acele lucruri, dacă le poţi “digera”
– sunt multe moduri de a o face – atuci, asta te va elibera. Şi nu e
vorba de un proces de… în opinia mea, dacă îmi daţi voie… nu e un proces
de evoluţie.
Cred cu tărie că asta e o înţelegere greşită pe care o au
comunitatea alternativă, mijloacele alternative de informare, mişcarea
New Age. Această idee că noi evoluăm cumva. Ceea ce văd eu – şi vă invit
să reflectaţi – este că noi suntem într-un stadiu de involuţie . Că, în urmă cu mult, mult
timp, noi aveam însuşiri mult mai… Eram mult mai inteligenţi. Eram mai
capabili. Aveam mai mult har. Eram mult mai conştienţi, în toate privinţele.
Şi când spun… Nu vorbesc de câteva mii de ani în urmă, vorbesc despre negura timpului ,
când noi am venit în universul fizic, ca făpturi dumnezeieşti, cu
intenţia de a juca un joc. Aşa cum intră jucătorii de fotbal pe stadion
la începutul jocului. Asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Noi toţi
am venit pe acest teren. Şi jocul a fost aşa de dur, încât acum, după
zilioane de ani, jucătorii se împleticesc pe teren. Nu-şi mai amintesc
când a început. Nu-şi mai amintesc cine sunt. Nu-şi mai amintesc ce
făceau înainte de a veni aici. Nu-şi mai amintesc nimic. Parcă sunt…
[chicoteşte] Umblă pe teren bezmetici, încercând să joace cât mai bine,
fără ca măcar să mai ştie regulile jocului. Sau… nimic despre rostul lor
pe teren.
Deci, suntem într-un stadiu de involuţie . Ce-ar
trebui să facem acum este să ne recuperăm acele amintiri pierdute, să ne
recuperăm acea conştiinţă de sine pierdută, să ne recuperăm acele
puteri pierdute. Şi ieşim dintr-o fundătură adâncă, unde unica şansă
este să ne recuperăm dreptul câştigat prin naştere. Să ne recuperăm
identitatea, să ştim cine suntem. Numai aşa vom scăpa de aici. Deci,
suntem… E ca şi cum ar trebui să ieşim din această mare gaură în care am
căzut, căţărându-ne pe pereţii ei.
IB: Cu privire la… ai spus ceva despre amintiri de pe
alte planete. Abundă internetul de informaţii despre oameni care au
trăiri, sau amintiri cum că ar veni pentru prima dată pe această
planetă.
BR: Da.
IB: Ştii cumva de ce se întâmplă aşa ceva? Se pare că e
un val uriaş de astfel de fiinţe care vin să se reîncarneze în corpuri
umane. Ai ceva de spus despre asta?
BR: Desigur. Sunt oameni care îmi scriu şi mă întreabă: „Când vine cavaleria?” Iar eu răspund: „Păi, priviţi-vă în oglindă.”
Sunt multe fiinţe extraordinare care vin încoace. Sunt sigur
de asta. Sunt mulţi copii remarcabili. S-ar putea ca tu… Privind acest
film, s-ar putea să fiţi părinţii unor astfel de copii remarcabili. Tu
însuţi poate că ai fost un copil remarcabil. Poate că încă mai eşti un
copil remarcabil, cu 30, 40 sau 50 de ani mai târziu. Există nişte
fiinţe cu totul şi cu totul speciale, care au venit, multe dintre ele,
cu o conştiinţă sporită, cu amnezie doar parţială. Unii copii vin cu
amintirile întregi despre cine sunt ei.
Şi, desigur, ce se întâmplă e că acei copii sunt… Adesea ei
sunt incontrolabili. Adesea au minţi proprii. Ei… Alţi copii se tem
adesea de ei, deoarece copiii vor ca toţi oamenii să fie ca ei. Nu le
plac copiii diferiţi. E foarte interesant. Copiii pot fi cele mai crude
făpturi cu alţi copii. Nu întotdeauna copiii sunt abuzaţi de adulţi. De
fapt, mai frecvente sunt cazurile de copii abuzaţi de alţi copii.
Există multe, multe situaţii în care copiii au avut de suferit din
partea altor copii.
Prin urmare, ar fi multe de discutat despre acest subiect,
deoarece, ca părinte, dacă priveşti asta… Şi dacă copilul tău are
prieteni invizibili, poate că ei nu sunt imaginari. Poate că sunt reali.
Poate că tu şi eu nu-i putem vedea, dar ei pot. Dacă copilul tău
vorbeşte despre lucruri pe care ei pot să le facă, sau vor să le facă,
sau vorbeşte despre chestii ciudate, poate că e real. Poate că sunt
lucruri pe care noi nu le ştim, dar ei le ştiu. Poate că nu e fantezie.
Iar pledoaria mea, cred, pentru orice părinţi din lumea
largă, este să facă tot ce pot face ca să-şi sprijine copilul să fie ce
vrea el să fie, la o vârstă foarte fragedă. Ei ştiu! Şi între noi fie
vorba, în această societate, noi facem o… [chicoteşte] Noi facem o muncă
incredibilă de burzuluire asupra copiilor noştri, spunându-le că
trebuie să se conformeze, că nu au voie să inventeze poveşti despre
lucruri care nu sunt reale, spunându-le că, dacă vor fi diferiţi de alţi
copii nu vor avea prieteni, că trebuie să facă ceea ce fac ceilalţi
copii, ca să fie iubiţi şi să fie normali şi să fie buni cetăţeni.
Adică, asta e la fel de represiv ca orice regim nazist. Doar
că a fost învelit într-o pojghiţă de zahăr care ne face pe toţi să
credem că ne purtăm rezonabil. Dar copiii aceştia intră în joc cu
însuşiri extraordinare, cu un discernământ uluitor. Ai apar peste tot în
lume. Este o carte minunată, scrisă de un cercetător chinez, al cărui
nume nu pot să mi-l amintesc acum – cred că Paul Dong – intitulată
„Super-paranormalii Chinei”. Am să pun un link pe site. Povestiri
neobişnuite despre copii care s-au născut în China, încă de la începutul
anilor '80, care sunt capabili să facă tot felul de lucruri. Desigur,
guvernanţii chinezi sunt foarte deştepţi. Lucrează cu acei copii ca
să-şi dea seama cum pot face acei copii ceea ce fac. Să vadă ce pot ei
învăţa, să încerce să-i atragă să lucreze pentru armată, etc.
Există milioane de oameni care au venit aici pentru
prima oară, fie din alte dimensiuni, fie din realităţi paralele, fie de
pe alte planete. Vin cu toţii aici, pe Planeta Pământ. Şi toate astea
înseamnă ceva. Chiar dacă această proporţie este mică, în comparaţie cu 7
miliarde de oameni existenţi pe planetă, nu e nevoie de aşa de mulţi ca
să pornească această reacţie catalitică de conştientizare care se
întâmplă deja.
Aceşti copii… [oftează] Acum, mulţi dintre ei sunt… De vârstă mijlocie, cred. Dolores Cannon îi numeşte „voluntari”.
Spune despre ei că vin în câteva valuri. Iar primul val, presupun, este
chiar generaţia mea. Eu am 50 şi ceva de ani. Mulţi dintre voi, cei
care priviţi acum, s-ar putea să fiţi de vârsta mea. Iar noi, într-un
fel, pregătim drumul pentru venirea acestor copii remarcabili. Iar ei nu
vor… [chicoteşte] Ei au venit aici dorind o lume mai bună. Ei au venit
aici cu conştiinţa a ceea ce sunt. Au venit fiind conştienţi de faptul
că multe din lucrurile pe care le văd în jurul lor nu sunt în regulă. Ei
au venit cu dorinţa de a repara lucrurile, dacă se poate. Prin urmare,
cavaleria este aici. Dar e greu pentru oricine vine aici pentru prima dată. E grea viaţa aici. E o şcoală dură.
O povestioară pe care unii dintre voi deja o cunoaşteţi este
că eu însumi am venit în Vest din Tibet, fusesem în Tibet vreo mie de
ani. Şi am venit în Occident în 1850. La vremea aceea părea o idee bună.
M-am născut în Anglia într-o familie Victoriană foarte strictă, în anul
1850 şi am fost de-a dreptul zdrobit. Nimic din ce făcusem în cei o mie
de ani de dinainte nu mă echipase pentru ce mi s-a întâmplat în acea
familie Victoriană din 1850, acea viaţă a fost un dezastru. De atunci,
tot îmi adun cioburile. Îmi recuperez amintirile. Îmi recapăt
capacităţile. Tot mai am de tras după ce mi s-a întâmplat în acea viaţă.
E doar un moment minuscul din trecut. Privind în urmă, aia a
fost o viaţă dură. A fost un eşec total. Privind în urmă, a fost ca…
Parcă aş fi avut o zi proastă săptămâna trecută. Lucrurile astea sunt
efemere. Ele fac un fel de trecere.
Dar motivul pentru care vă povestesc acea întâmplare
personală, este că poate fi foarte greu pentru oamenii care vin aici
pentru prima dată, pentru că locul acesta e un mediu foarte dur. E un
loc dificil.
Unul din lucrurile care se întâmplă… E doar un alt mod de a
reformula ce am spus mai devreme. David Icke vorbeşte mult despre asta.
El spune că cei care stăpânesc planeta n-o pot stăpâni singuri. Cum ar
putea câteva mii de oameni să stăpânească 7 miliarde? Nu pot. Trebuie să
aibă consimţământul majorităţii celorlalţi care sunt adormiţi.
Avem teribil de mulţi oameni care funcţionează inconştient,
care zugrăvesc întocmai conţinutul acestei afirmaţii; că trebuie să te
porţi într-un anumit mod, că aşa e normal, că aşa se cade, că se vor
încrunta la tine, că te vor dezaproba… Sau chiar dacă se întâmplă să
faci parte din forţele de ordine, te vor închide dacă faci una sau alta.
Nu pentru că sunt diabolici, ci pentru că e un ciclu de abuzuri, care
sunt, de fapt, lungul braţ al stăpânilor. Dar oamenii care, de fapt…
care conduc toate astea, sunt în număr relativ mic. Şi punctul pe i îl
pune David Icke, iar eu sunt cu totul de acord, este că ei nu pot face
asta fără consimţământul multor oameni, care acţionează, de fapt, în
numele lor.
IB: Deci în esenţă, ei ţin masele adormite ca să le influenţeze acordul. Corect? Aşa e?
BR: Corect.
IB: M-ar interesa… un pic despre părerea lui David
Icke, cine e în spatele celor care conduc planeta şi ce alte informaţii
ai primit. Ce crezi că-i face capabili să ne conducă? Adică, sunt din
cei care n-au uitat cine sunt, care nu şi-au pierdut însuşirile? Ce se
întâmplă?
BR: [oftează] Bună întrebare.
IB: Sunt reptilieni? [chicoteşte]
BR: [chicoteşte]
IB: Sau oameni şi atât?
BR: Excelentă întrebare! Nu cunosc răspunsul la
aceste întrebări, dar e o cantitate uriaşă de probe care indică aşa
ceva… Şi e bine documentat de către cei care apucă astfel de fire şi
merg pe ele, oriunde ar duce ele.
Că există un număr relativ mic de membri, de iniţiaţi, care ştiu
ce se întâmplă. Ei cunosc istoria [adevărată a] Planetei Pământ. Ei
sunt în posesia documentelor istorice. Ei au cunoştinţe ezoterice. Ei au
cunoştinţele ezoterice conectate direct la capacitatea de a elibera
acele însuşiri suprimate şi de a le folosi în scopuri malefice. Se
cheamă “Magie neagră”.
Magia există! Nu e doar un nonsens fantastic de genul Harry Potter. Există magie neagră şi există magie albă .
Lucrurile astea sunt luate în batjocură, dar iniţiaţii le iau foarte,
foarte în serios. Şi e o problemă de… ca orice altă însuşire – bisturiul
chirurgului poate fi folosit şi pentru a vindeca, şi pentru a ucide.
Magia poate fi folosită fie pentru a elibera, fie pentru a înrobi.
Depinde doar de intenţiile celui care mânuieşte instrumentul.
Deci, despre cei iniţiaţi. Ei… ei au multe cunoştinţe
ezoterice, care le-au fost transmise din generaţie în generaţie, timp de
mii de ani. Ei au biblioteci ascunse, cu cărţi care conţin istorie şi…
au acces la aceste informaţii. Care le dă puterea, căci informaţa este
putere. Iată de ce noi nu avem acele cunoştinţe, pentru că nu ni se
permite să ştim cine suntem.
Iniţiaţii, după părerea mea, ştiu exact cine sunt ei. Ştiu de unde au venit. Ei ştiu ce fac. Şi există un motiv cu adevărat important de ce nu vor ei să mai ştie şi altcineva. Totul este… E vorba despre a stăpâni.” SURSA: http://projectavalon.net
VEDEȚI FILMUL TRADUS, AICI:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mă văd nevoit să fac unele precizări pentru cei care nu înțeleg subtilitatea noțiunii de moderare online. Mai bine zis, fiindcă este un site personal, nu poate exista nici dreptul la replică, nici cel de a comenta pe site-ul meu. Ambele sunt simple privilegii, acordate, temporar, celor care apreciază faptul că primesc, pe gratis, ceva foarte muncit și, mai ales, celor care nu folosesc un limbaj agresiv sau suburban sau care nu bat câmpii pe lângă subiect, fără a fi în temă cu postările anterioare ale site-ului.
Iar comentariu înseamnă câteva fraze, nu o altă postare.
De asemenea, nici comentariile la comentariul altui comentariu nu vor fi acceptate. Polemizați unde doriți, dar nu aici.
Apoi referiți-vă pe cât posibil doar la subiectul postării. Folosiți un limbaj decent. Dacă intrați în clinciuri cu alți comentatori, folosiți argumente, nu injurii.
Comentariile care nu respectă aceste cerințe vor fi respinse fara discuții.
Vă mulțumesc pentru înțelegere!