WHAT THE BLEEP!
Ultra-Extended Quantum Rabbit Hole
(2006)
(2006)
In 17.11.2008 publicam pe blog documentarul WHAT THE BLEEP! Down The Rabbit Hole şi spuneam la acea vreme ca acel film era o varianta extinsa a filmului What The Bleep Do We Know!?! aparut in 2004. Ei bine, dupa cum bine intuiti, filmul de astazi le include pe toate si are in plus inca 2 ore si jumatate de informatie. Documentarul are asadar, 5 ore de informatii exceptionale ce merita savurate, studiate, conspectate, memorate, parcaticate si bineinteles, date mai departe.
Toate informatiile din acest film sunt grupate si intr-o carte aparuta pe piata romaneasca in 2007. Cartea se numeşte , binenteles, "What the Bleep Do We Know? Ce naiba stim noi, de fapt?"si poate fi cumpărată de aici: http://www.divin.ro/
Iata ce se spune pe divin.ro despre aceasta carte (toate ideile se regasesc si in film):
"Succesul filmului What the Bleep Do We Know!? a fost doar începutul calatoriei. Multi români au vazut deja acest film, desi în mod oficial el nu exista în România. Modul în care a circulat („underground”) graieste el însusi despre setea de cunoastere a românului, dar si despre cât de mult era asteptat un asemenea film. Este un film care zguduie din temelii perceptia si atitudinea umana, un film care a creat fani printre toate nivelurile de receptare, inteligenta si cunoastere.
Producatorii si scenaristii lui au simtit ca trebuia sa aduca si „negrul” cuvântului pe albul hârtiei. Alt nivel de receptare si, mai ales, alte posibilitati de a aduce alte informatii, ori de a le întari pe cele existente în film.
Aceasta carte foloseste ideile, conceptele si stiinta care sondeaza si scormoneste mintea omeneasca precum minerul într-o mina, dar reprezinta doar un punct de pornire de unde poate începe explorarea în profunzime a noii paradigme. Fizica cuantica a proceselor noastre interioare si granitele exterioare ale universului cunoscut sunt cele ce trebuie recunoscute. Desfacatorul de conserve pentru constiinta este reprezentat de însasi actiunea de a pune Marile Întrebari.
Necesitatea schimbarii paradigmei actuale într-una noua, care sa cuprinda constiinta printre factorii care influenteaza viata si realitatea pe Pamânt, pare sa fie una din cele mai importante concluzii pe care cititorul o poate avea la finele lecturii acestei carti senzationale.
What the Bleep Do We Know?! – Ce naiba stim noi, de fapt?! este o carte ce contine o stiinta uluitoare. Cu ajutorul a mai mult de o duzina de oameni de stiinta, cercetatori renumiti si teoreticieni, pornesti într-o calatorie având pe nas ochelarii fizicii cuantice; pornesti într-un univers care este mai bizar si mai viu decât ne-am imaginat vreodata. Apoi, esti dus mai departe, la marginea exterioara a granitei cunoasterii noastre stiintifice despre constiinta, perceptie, chimia corpului si structura creierului. Din ce este facut gândul? Din ce este facuta realitatea? Si, cel mai important, cum poate schimba un gând natura realitatii?
Aceasta stiinta ne conduce nu doar în lumea materiala, ci într-un tarâm profund al spiritualitatii. Daca observatia afecteaza rezultatul, atunci noi nu doar facem parte din univers, ci suntem participanti în el. Daca gândurile sunt mai mult decât intersectii electrice neuronale întâmplatoare, atunci constiinta este mai mult decât un accident anatomic. Exista o putere mai mare, dar este cu adevarat acolo, în afara noastra? Unde este linia de demarcatie dintre acolo, afara si aici, înauntru?
Extrase din carte:
„Majoritatea oamenilor prefera sa ramâna în zona de siguranta decât sa intre în astfel de încurcaturi. Chiar daca se lovesc direct de o întrebare, mai mult ca sigur vor fugi de ea, îsi vor ascunde capul în nisip sau îsi vor gasi repede de lucru cu altceva.
De ce sa pui o Mare Întrebare? A pune o Mare Întrebare este o invitatie la aventura, o calatorie spre a descoperi. Este incitant sa pornesti într-o aventura noua; exista o fericire a libertatii, libertatea de a explora teritorii noi.
Asa ca, de ce nu punem aceste întrebari? Pentru ca, punând întrebari, se deschide usa catre haos, catre necunoscut si catre imprevizibil. În momentul în care pui o întrebare la care chiar nu stii raspunsul, ti se deschide calea catre un tarâm al tuturor posibilitatilor. Esti dispus sa primesti un raspuns care ar putea sa nu îti placa sau cu care sa nu fii de acord? Daca te face sa te simti incomod sau daca te departeaza de siguranta pe care ti-ai creat-o pentru tine însuti? Daca raspunsul nu este ce vrei tu sa auzi?
Ca sa pui o întrebare nu îti trebuie muschi, ci curaj.”
Cine ce vede!?
Cinci niveluri stabile de procesare ale creierului. Aceasta este tocmai ce ati facut pentru a „vedea” fiecare din aceste litere. Nu este vorba doar de faptul ca ochii au trimis catre „voi” niste imagini continând fiecare litera. Creierul vostru a procesat informatiile vizuale trimise catre el de ochi pentru a construi aceste litere. Realizeaza acest lucru spargând, reducând impulsurile care ajung la el la forme de baza, la culori si tipare de baza. Apoi, începe actiunea de potrivire a tiparelor cu amintirile despre lucruri similare stocate deja, asociind acestea cu emotiile si însemnatatea evenimentelor, legându-le pe toate la un loc într-o singura fotografie ce integreaza totul si pe care o trimite lobului frontal de 40 de ori pe secunda. Asa este. Noi nici macar nu vedem în mod continuu, ci este un fel de film alcatuit din fotograme ce se deruleaza fulgerator, dar si cu intermitente.
Aceasta înseamna ca tot ceea ce vedeti este pictat de creierul vostru. El picteaza fiecare frunza a fiecarui copac pe care îl vedeti. Picteaza conectându-se cu amintirile sau retelele neuronale ce contin informatii despre frunza, culoare, marime, forma, punând toate acestea cumva la un loc. Pare foarte scandalos si contrar felului în care ne învârtim prin lume. Cum au ajuns neurofiziologii la aceasta schema?
Dovada ca, de fapt, nu ochii percep, ci creierul, este demonstrata si la un nivel mai putin dramatic: locul unde nervul optic trece prin globul ocular înspre creier, nu are receptori vizuali. Prin urmare, ne-am astepta ca, daca închidem un ochi, sa vedem un punct negru în centru. Dar nu se întâmpla asa. Si aceasta pentru ca nu ochiul picteaza tabloul, ci creierul.
Mai multe informatii...
Oamenii de stiinta au descoperit ca daca masoara din punct de vedere electric ceea ce iese din creierul unei persoane (folosind RMN sau scannere PET, de exemplu) atunci când priveste un obiect si apoi când doar îsi imagineaza acel obiect, în ambele cazuri sunt active aceleasi zone ale creierului. Închiderea ochilor si vizualizarea obiectului, produce aceleasi tipare ale creierului ca si privirea acelui obiect.
Creierul nu numai ca nu distinge între ceea ce vede în mediul înconjurator si ceea ce-si imagineaza, dar se pare ca nu stie nici diferenta dintre actiunea în sine facuta si actiunea vizualizata. Acest fapt a fost descoperit pentru prima data în anii ’30, de Edmund Jacobson, M.D. (creatorul Tehnicii de Relaxare Progresiva pentru reducerea stresului). Când dr. Jacobson a rugat subiectii sa vizualizeze actiuni fizice, a descoperit miscari foarte subtile musculare care corespundeau cu miscarile muschilor care ar fi fost implicati în activitatea respectiva. Aceasta informatie a fost foarte bine folosita de multi sportivi, în lumea întreaga.
Adevarul despre perceptie
Perceptia este un proces complex, cu multe fatete, care începe atunci când neuronii receptori capteaza o informatie din mediul înconjurator si o trimit, sub forma impulsurilor electrice, creierului. Ca toate fiintele vii, receptorii nostri sunt limitati. Nu putem vedea lumina infrarosie, nu putem simti câmpurile electromagnetice asa cum fac pasarile (folosind aceste informatii pentru a naviga). Cu toate acestea, cantitatea de informatii care vine prin cele cinci simturi este uluitoare – undeva în jurul a 400 de miliarde de biti pe secunda.
Evident, nu privim si nu procesam constient nimic din toata aceasta cantitate. Cercetatorii spun ca numai aproximativ 2000 de biti trec prin constiinta noastra. Asa ca, în timp ce creierul trece la treaba „încercând sa creeze pentru noi o poveste despre lume”, dupa cum spune dr. Andrew Newberg, „trebuie sa si scape de o multime de informatii”.
De exemplu, în timp ce cititi aceste cuvinte, chiar daca simturile voastre receptioneaza temperatura din camera, senzatia corpului vostru aflat pe scaun, textura hainelor la nivelul pielii voastre, zgomotul frigiderului si mirosul samponului pe care l-ati folosit, sunteti mai degraba inconstienti de toate acestea în timp ce va concentrati asupra cuvintelor cartii. Dr. Newberg continua:
„ Creierul trebuie sa vada si sa sorteze o cantitate enorma de informatii care este inimaginabila pentru noi. Realizeaza aceasta inhibând alte lucruri, prin oprirea anumitor raspunsuri si a anumitor informatii neuronale de a ajunge în constiinta noastra. Si, facând astfel, noi ignoram chiar scaunul pe care stam. Aceasta este scoaterea din monitor a cunoscutului. Apoi se elimina necunoscutul...
Daca vedem ceva ce creierul nu poate identifica, ne agatam de ceva similar. (Nu este o veverita... dar e ceva similar cu ea) Daca nu gasim nimic apropiat sau daca e ceva ce stim ca nu este real, dam la o parte spunând probabil ca mi-am imaginat doar.”
Asa ca, de fapt, noi nu percepem realitatea, noi vedem imaginea realitatii pe care creierul nostru a construit-o pe baza imputurilor senzoriale si a nenumaratelor asocieri extrase din vasta retea neuronala a creierului. „Depinde de experientele pe care le-ati avut si felul în care procesati informatia, ceea ce creeaza, cu adevarat, lumea voastra vizuala... Pâna la urma, creierul este ceea ce percepe realitatea si ceea ce creeaza reprezentarea noastra despre lume”, afirma dr. Newberg.
Emotii si Perceptii
Cercetarile doctoritei Pert la Institutele Nationale de Sanatate (National Institutes of Health) sugereaza ca nu numai ceea ce credem este real, dar si felul în care simtim despre ceea ce simturile noastre percep, ceea ce determina daca si felul în care vom percepe. Ea spune: „Emotiile noastre decid ce merita atentia noastra... Decizia despre ce devine gând ivit din constiinta si ce ramâne un gând nedigerat, un tipar ramas îngropat adânc în corp, este mediata de receptori.”
Dupa cum spune Joe Dispenza: „Emotiile sunt menite sa stimuleze chimic ceva în memoria pe termen lung. De aceea le avem.” Emotiile noastre sunt legate/conectate la un nivel inferior al procesarii vizuale, undeva în apropierea primului pas. Acest lucru are un sens din punct de vedere al evolutionismului. Daca mergând pe poteca apare în fata ta un tigru, vei procesa aceasta imagine si vei începe sa fugi înainte de a întelege de ce.
400 de miliarde de biti pe secunda! Chiar si daca eliminam lucrurile care sunt nereale (martienii) si pe cele care sunt „irelevante”(mirosul samponului), tot ramân o multime de biti. Emotiile dau acestora greutatea si importanta lor relativa. Ele sunt scurtatura catre perceptie. Ele ne ofera si capacitatea unica de a nu vedea ceea ce nu vrem sa vedem.
Paradigma si perceptie
Deci, daca ne construim realitatea din deja existenta magazie de amintiri, emotii si asocieri, cum am putea percepe ceva nou vreodata?
Cheia este o noua cunoastere. Largind paradigma, modelul nostru despre ceea ce este real si posibil, adaugam noi optiuni listei pe care o pastreaza creierul nostru. Ţineti cont ca acea lista nu este decât o descriere a realitatii care se bazeaza pe experienta personala; nu este realitatea însasi. O noua cunoastere ne poate deschide mintea catre noi tipuri si noi nivele de perceptie si experienta.
Este importanta o informatie noua, dar o cunoastere completa implica atât întelegerea, cât si experienta. Daca vrei ca cineva sa stie cum este sa manânce o piersica, poti sa-i dai informatii despre asta – „este zemoasa si dulce si moale...” – dar nu va stii niciodata, cu adevarat, pâna când nu va musca din acea piersica. Asa ca, pentru a ne largi paradigma si a ne deschide catre o viata mai buna, ne trebuie si experiente noi.
Este De exemplu, când a fost ultima oara când ati facut ceva atât de inimaginabil încât, ramânând cu gura cascata, sa spuneti: „nu pot sa cred ca am facut asta!”?
Este În Calatorie catre Ixtlan, Carlos Castaneda aminteste una din lectiile lui Don Juan: a te pândi pe tine însuti. Cu alte cuvinte, a-ti învata propriile obiceiuri ca si când ai studia pe altcineva, astfel încât sa te poti surprinde atunci când faci ceva ce este un obicei si sa schimbi, facând ceva complet nou. Dar ne întoarcem la vechile întrebari: daca percepi numai ceea ce stii, cum vei putea percepe vreodata ceva nou? Daca te creezi pe tine, cum vei putea creea un nou tine?
Odata ce s-a înteles ca noi putem experimenta viata în limitele cunoscutului, a ceea ce cunoastem deja, devine evident ca, daca ne dorim o viata mai bogata, daca dorim mai multe oportunitati de dezvoltare, realizare si fericire, atunci avem nevoie sa facem o miscare puternica în noi însine, punându-ne mari întrebari, experimentând noi emotii si adunând mai multe informatii/date în retelele noastre neuronale.
Noi ne cream lumea
Concluzia, cel putin atât cât a putut stiinta sa realizeze pâna acum, este urmatoarea: Noi cream lumea pe care o percepem. Când deschid ochii si privesc în jur, nu vad „lumea”, ci lumea pe care echipamentul uman senzorial este capabil s-o vada, lumea pe care sistemul meu de credinte îmi permite s-o vad si lumea pe care emotiile mele vor sau nu s-o vada.
Cu toate ca respingem aceasta notiune si vrem sa credem ca exista o „lume reala” pe care o putem percepe cu totii si asupra careia sa cadem de acord, de fapt, deseori oamenii – si poate ca întotdeauna – au o perceptie cu totul diferita a acelorasi lucruri. De exemplu, când este descrisa o crima de catre mai multi martori (ca în filmul japonez Rashomon), versiunile despre „ce anume s-a întâmplat de fapt” difera mult – nu numai în ceea ce priveste detaliile, dar chiar si în privinta înfatisarii (cum ar fi culoarea parului, înaltimea, îmbracamintea) atât a victimei, cât si a criminalului. Fiecare martor crede ca el sau ea detine povestea adevarata, dar ceea ce detin cu adevarat este propria lor perceptie despre ceea ce s-a întâmplat.
Noi ne cream lumea mereu în miliarde de feluri. Din punct de vedere stiintific, vederea si perceptia sunt cele mai evidente si demonstrabile modalitati prin care facem astfel. Marea întrebare este: totul se opreste aici? Este aceasta limita pâna la care afectam lumea pe care o vedem?
Un pas mai departe
Ca nu cumva sa credeti ca stiinta a ajuns la capitolul descurcarii itelor misterului vederii, hai sa ne aruncam mai jos în stiti-voi-care-gaura (rabbit hole).
Karl Pribram a revolutionat felul în care gândesc oamenii despre creier prin afirmatia ca acesta ete esentialmente holografic. Karl Pribram a afirmat ca procesarile sunt raspândite în tot creierul si ca, întocmai ca o holograma, fiecare parte contine întregul. Acest lucru a fost suficient de ciudat în sine, dar apoi Karl Pribram a aplicat acest model felului în care percepem. El a spus ca universul este, în esenta, holografic si ca singurul motiv pentru care noi simtim ca suntem „în” realitate, în loc sa „percepem” doar realitatea, este faptul ca acest creier se conecteaza holografic cu acel „acolo, afara” (caz în care timpul si spatiul dispar - de fapt, este o alterare a frecventei si a relatiilor de faza) si astfel perceptia noastra nu este doar procesata în creier, ci mutându-se în afara creierului, interactioneaza cu „acolo, afara”(spatiul cosmic).
De aceea, indiferent de cât de buna este realitatea virtuala, nu va va convinge niciodata ca sunteti „în” acea realitate.
Dar daca realitatea este holografica, este posibil sa o percepem direct? Simturile noastre sunt limitate; sunt ca formele de taiat biscuiti presând realitatea. Cu toate acestea, întâlnim exploratori în constiinta relatând ca este posibil sa experimentam lumea complet, direct, întregul univers si o boaba de nisip, totul deodata. Si din acel punct de vedere, totul – tot ceea ce percepem prin simturile noastre – este maya, iluzie. Deci, nu este vorba decât de punctul de vedere, de perspectiva.
Dorinta si pasiunea - prieteni sau dusmani?
Dorinta si pasiunea alimenteaza evolutia si schimbarea. Dr. Dispenza spune: „trebuie sa ai disponibilitatea si pasiunea de a iesi din propriile limite de confort”. Cu siguranta, aceasta scena din viata lui Iisus e una de pasiune: „Si, facându-Si un bici din streanguri, i-a scos pe toti afara din templu, si oile si boii, si schimbatorilor le-a varsat banii si le-a rasturnat mesele.”(Ioan 2:15).
Când analizam o dorinta data, e important sa facem doua lucruri: sa nu judecam si sa fim sinceri cu privire la adevaratul obiect al dorintei. Pentru a examina cu claritate o dorinta, orice tendinta de a judeca trebuie sa dispara, deoarece nu reprezinta altceva decât o etichetare a respectivei dorinte ca fiind rea, fapt ce o trimite în mecanismul respingerii. Dorinta apare. Cineva îti ia fata pe autostrada, pentru un moment dorinta ta este sa ai un tun cu laser cu ajutorul caruia sa-l spulberi de pe drum. Daca te simti groaznic si rusinat, atunci ai toate sansele ca motivul mâniei tale sa nu fie niciodata descoperit.
Cât priveste adevaratul motiv al dorintei, iata un exemplu: cineva candideaza pentru o functie publica dorindu-si puterea. Dar, foarte adesea, oamenii încep sa se simta vinovati cu privire la adevaratul motiv al dorintei lor si intra într-un dans al declaratiilor în care afirma ca doresc sa-i ajute pe cetateni - când ei, de fapt, vor sa experimenteze sentimentul puterii. Si cine poate spune ca pentru ei acest lucru nu reprezinta un pas înainte pe scara evolutiei? Sau vor afirma poate ca-si doresc puterea pentru a contrabalansa un sentiment adânc de insecurirtate si lipsa a valorii. În acest caz, obtinerea puterii nu le va aduce niciun beneficiu.
Exista si un motiv foarte pragmatic pentru care e imperativ sa ajungem la radacina dorintei. Manifestarea! Asa cum a mentionat Bill Tiller, va doriti o concentrare a mintii asupra unui singur punct. Daca adevarata dorinta este dublata de una corecta din punct de vedere politic sau o dorinta are o alta la baza sa, înseamna ca sunt activate doua retele neurale. Iar odata ajunsi în acest punct, e vorba de o diviziune ce nu poate fi rezolvata prin intentie. Dar, înainte de aceasta, se pune marea întrebare: oare ce dorinta din alaiul nesfârsit (sau care, cel putin, pare astfel) va trebui sa fie activata?
Alegerea
Cineva este în fata unei alegeri. Dar oare cine alege de fapt? Din ratiuni de simplitate, sa zicem ca e vorba de una din doua entitati. Una e personalitatea, iar cealalta sinele transcedental. Acest mod de organizare al celor doua aspecte ale noastre ne duce înapoi la separarea ego/Dumnezeu, materie/spirit. Stim ca daca personalitatea e cea care face alegerea, aceasta va proveni din retelele neurale preexistente, însemnând experiente si emotii trecute, ca si dependentele fata de acestea. Într-un asemenea caz, pe butonul declansare am putea lipi eticheta repetitie. Si mai adesea, aceasta alegere provine dintr-o decizie inconstienta, asa cum se întâmpla cu animalele de laborator care continua sa apese pe pârghia peptidelor.
Adevaratul buton declansator provine din zona spirituala. În acest caz, alegerea nu este motivata de trecut, ci de transformarea necunoscutului în cunoscut - adica de evolutie. Având în vedere acestea, apare o întrebare interesanta – cum putem sti, în fata unei dorinte trezite, daca aceasta este bazata pe ego sau pe suflet? Mai cu seama daca luam în considerare faptul ca dorintele provenite din zona spirituala sunt putin mai ciudate, mai stranii în comparatie cu rutina noastra cotidiana.
Exista unele exemple importante ale acestui fapt în istoriile studentilor si învatatorilor spirituali. În multe relatii de acest tip, învatatorul este vocea naturii spirituale adormite a studentului. Ideea fundamentala a acestui fapt este ca daca ar lucra singur, studentului i-ar lua mii de ani pâna sa-si auda propria voce interioara, asa ca i-o comunica învatatorul. În mod obisnuit, noi credem ca razboiul este rau, nu-i asa? Dar în exemplul lui Krishna, el conduce carul de razboi al lui Arjuna, spunându-i ca sarcina lui spirituala este sa mearga si sa lupte.
Un alt exemplu este o poveste buddhista despre Marpa si Milarepa, care construiesc o uriasa casa de piatra. Dupa ce o finalizeaza, Marpa îi cere lui Milarepa sa puna fiecare piatra înapoi de unde a luat-o, deconstruind întreaga casa. Acest lucru suna nebunesc, dar nici pe departe atât de mult ca faptul ca au repetat acest dans de înca patru ori.
Don Juan l-a pus pe studentul sau Carlos Castaneda, astazi un autor celebru, sa manânce la cina hamburgeri timp de luni de zile. Oare Don Juan credea în iluminarea prin hamburgeri si cartofi prajiti? Dupa câteva luni, o femeie tânara si frumoasa a intrat cautându-l pe Carlos. Acesta a ramas tacut pâna când o limuzina eleganta a oprit. Femeia a spus: „E Carlos”, moment în care Carlos a realizat ca, de fapt, cauta faima, iar în acea clipa si-a înteles adevarata natura.
Foarte adesea, vocile provenite din partea transcedentala conduc la o transformare pe care nimeni n-ar fi crezut-o posibila. Iata de ce este atât de important sa nu judecam dorintele, ci sa le examinam atent înainte de a alege. Si, în plus, mai e si alegerea.
Iata ce ne spune Dr. Pert: „Liberul arbitru se gaseste în cortexul nostru frontal, iar noi ne putem antrena sa facem alegeri mai inteligente si sa fim constienti de alegerile pe care le facem. Ei bine, eu cred ca acest lucru reclama exercitiu, diferite feluri de exercitii. Putem merge la sala pentru a ne întari bicepsii sau ne putem antrena cortexul frontal recurgând la yoga, meditatie si alte practici”.
Asadar, cine alege? Desigur, noi o facem, dar ajungem din nou într-un punct în care ne întoarcem la întrebarea: cine sunt eu? Ce aspect al nostru alege (personalitate/ego sau spiritul transcedental)? Din punct de vedere neurologic, se pare ca întrebarea poate fi reformulata astfel: oare alegerea provine dintr-o retea neurala existenta sau din cortexul frontal? Profitam de avantajul oferit de caracterul cuantic aleatoriu, ce ne permite sa alegem ceva nou, sau suntem un dispozitiv mecanic, ce actioneaza întotdeauna pe baza unor conditii preexistente (vechi)?
Si ne întoarcem înca o data la întrebarea: în ce lume traim? Într-un univers viu, organic si interconectat sau într-unul divizat si imobil?
Noi alegem.
Intentia
Iar de cealalta parte a alegerii e actiunea! Când dr. Tiller si-a desfasurat cercetarea cu privire la capacitatea intentiei de a influenta sistemele fizice, el a folosit „patru meditatori foarte bine calificati”. Dupa cum sugereaza dr. Pert, aceasta abilitate de a mânui intentia este un talent ce poate fi dezvoltat. Dr. Tiller adauga cu privire la abilitatea de a focaliza intentia: „Acesta e motivul pentru care unele învataturi oculte stravechi învatau oamenii sa se concentreze asupra unei flacari. În acest fel înveti sa îti aduci atentia pe un canal foarte îngust, astfel încât densitatea energetica devine mai mare”.
În acest punct vorbim tot despre crearea realitatii. Dar acum este vorba de motivul pentru care cream ceea ce suntem, de nivelurile de la care cream si de modul în care facem aceste creatii mai constiente si mai puternice. Se pare ca extraordinarul nostru creier este conectat cu lobul frontal tocmai în acest scop. Dr. Dispenza spune:
„Ceea ce ne diferentiaza de toate celelalte specii este raportul lobului frontal cu restul creierului. Lobul frontal e o zona a creierului responsabila de intentia ferma, luarea deciziilor, reglarea comportamentului si inspiratie. Si, pe masura ce dezvoltam aceasta abilitate ca fiinte umane, vom lua alte decizii care, de fapt, ne vor influenta potentialul si evolutia.
O decizie care i-ar lua unui câine în mod literal mii de ani, poate fi rezolvata de fiinta umana în numai câteva momente, datorita dimensiunilor mai mari ale lobului frontal.”
Am vorbit asadar despre motivul pentru care dorinta e necesara si nu întotdeauna „rea”. Si iata de ce: pentru a aduce în realitate sanatatea, bogatia si fericirea trebuie sa luam decizii si sa ne aliniem la ele prin intentie. Iar daca înca simtiti o legatura imperfecta cu aceste lucruri, Ledwith ne explica mai departe: „Si de ce nu pot atinge aceste lucruri? În esenta, din cauza lipsei concentrarii. Nu putem sta concentrati, mintea umbla încolo si-ncoace, iar noi suntem prea puternic racordati la vibratiile planului material”. Aici e aici. Pentru ca intentia sa functioneze cu adevarat, ea trebuie sa fie focalizata - dar lumea în care traim ne solicita permanent atentia. Se cheltuiesc miliarde de dolari pentru a atrage atentia oamenilor. (Iar termenul operativ este cheltuiesc). E o dilema reala, observa dr. Dispenza, ca „majoritatea oamenilor se opresc deoarece cauta rezultatele dupa un efort foarte mic, iar când nu le vad renunta imediat la respectiva posibilitate. Totusi, potentialul exista si dupa momentul în care ei se opresc. Suntem foarte lenesi ca fiinte umane. Traim într-o lume conventionala si daca nu primim imediat exact ceea ce dorim, devenim nerabdatori”.
Dar, desigur, nu putem arunca vina pentru lipsa noastra de concentrare asupra lumii. Aceasta e o mentalitate de victima. Mai degraba, pentru a obtine o intentie buna, trebuie sa ne dorim acest lucru si sa luam deciziile necesare dezvoltarii ei. E vorba, de fapt, despre o reactie în lant cu rezultate extraordinare.
În capitolul dedicat creierului cuantic am vorbit despre efectul Zeno - ce presupune ca realitatea este influentata atunci când cineva se concentreaza continuu asupra aceleiasi intentii directionate spre lumea cuantica. Pentru a-l cita din nou pe Henry Stapp, „În virtutea legilor cuantice ale miscarii, o intentie puternica manifestata printr-o mare rapiditate a actelor intentionale similare va tinde sa mentina modelul asociat al actiunii.” Asadar, nu e suficient sa avem o intentie si sa mergem la cinema, caci ceea ce numim magic se poate întâmpla numai printr-o dorinta si o focalizare repetate."
Producatorii si scenaristii lui au simtit ca trebuia sa aduca si „negrul” cuvântului pe albul hârtiei. Alt nivel de receptare si, mai ales, alte posibilitati de a aduce alte informatii, ori de a le întari pe cele existente în film.
Aceasta carte foloseste ideile, conceptele si stiinta care sondeaza si scormoneste mintea omeneasca precum minerul într-o mina, dar reprezinta doar un punct de pornire de unde poate începe explorarea în profunzime a noii paradigme. Fizica cuantica a proceselor noastre interioare si granitele exterioare ale universului cunoscut sunt cele ce trebuie recunoscute. Desfacatorul de conserve pentru constiinta este reprezentat de însasi actiunea de a pune Marile Întrebari.
Necesitatea schimbarii paradigmei actuale într-una noua, care sa cuprinda constiinta printre factorii care influenteaza viata si realitatea pe Pamânt, pare sa fie una din cele mai importante concluzii pe care cititorul o poate avea la finele lecturii acestei carti senzationale.
What the Bleep Do We Know?! – Ce naiba stim noi, de fapt?! este o carte ce contine o stiinta uluitoare. Cu ajutorul a mai mult de o duzina de oameni de stiinta, cercetatori renumiti si teoreticieni, pornesti într-o calatorie având pe nas ochelarii fizicii cuantice; pornesti într-un univers care este mai bizar si mai viu decât ne-am imaginat vreodata. Apoi, esti dus mai departe, la marginea exterioara a granitei cunoasterii noastre stiintifice despre constiinta, perceptie, chimia corpului si structura creierului. Din ce este facut gândul? Din ce este facuta realitatea? Si, cel mai important, cum poate schimba un gând natura realitatii?
Aceasta stiinta ne conduce nu doar în lumea materiala, ci într-un tarâm profund al spiritualitatii. Daca observatia afecteaza rezultatul, atunci noi nu doar facem parte din univers, ci suntem participanti în el. Daca gândurile sunt mai mult decât intersectii electrice neuronale întâmplatoare, atunci constiinta este mai mult decât un accident anatomic. Exista o putere mai mare, dar este cu adevarat acolo, în afara noastra? Unde este linia de demarcatie dintre acolo, afara si aici, înauntru?
Extrase din carte:
„Majoritatea oamenilor prefera sa ramâna în zona de siguranta decât sa intre în astfel de încurcaturi. Chiar daca se lovesc direct de o întrebare, mai mult ca sigur vor fugi de ea, îsi vor ascunde capul în nisip sau îsi vor gasi repede de lucru cu altceva.
De ce sa pui o Mare Întrebare? A pune o Mare Întrebare este o invitatie la aventura, o calatorie spre a descoperi. Este incitant sa pornesti într-o aventura noua; exista o fericire a libertatii, libertatea de a explora teritorii noi.
Asa ca, de ce nu punem aceste întrebari? Pentru ca, punând întrebari, se deschide usa catre haos, catre necunoscut si catre imprevizibil. În momentul în care pui o întrebare la care chiar nu stii raspunsul, ti se deschide calea catre un tarâm al tuturor posibilitatilor. Esti dispus sa primesti un raspuns care ar putea sa nu îti placa sau cu care sa nu fii de acord? Daca te face sa te simti incomod sau daca te departeaza de siguranta pe care ti-ai creat-o pentru tine însuti? Daca raspunsul nu este ce vrei tu sa auzi?
Ca sa pui o întrebare nu îti trebuie muschi, ci curaj.”
Cine ce vede!?
Cinci niveluri stabile de procesare ale creierului. Aceasta este tocmai ce ati facut pentru a „vedea” fiecare din aceste litere. Nu este vorba doar de faptul ca ochii au trimis catre „voi” niste imagini continând fiecare litera. Creierul vostru a procesat informatiile vizuale trimise catre el de ochi pentru a construi aceste litere. Realizeaza acest lucru spargând, reducând impulsurile care ajung la el la forme de baza, la culori si tipare de baza. Apoi, începe actiunea de potrivire a tiparelor cu amintirile despre lucruri similare stocate deja, asociind acestea cu emotiile si însemnatatea evenimentelor, legându-le pe toate la un loc într-o singura fotografie ce integreaza totul si pe care o trimite lobului frontal de 40 de ori pe secunda. Asa este. Noi nici macar nu vedem în mod continuu, ci este un fel de film alcatuit din fotograme ce se deruleaza fulgerator, dar si cu intermitente.
Aceasta înseamna ca tot ceea ce vedeti este pictat de creierul vostru. El picteaza fiecare frunza a fiecarui copac pe care îl vedeti. Picteaza conectându-se cu amintirile sau retelele neuronale ce contin informatii despre frunza, culoare, marime, forma, punând toate acestea cumva la un loc. Pare foarte scandalos si contrar felului în care ne învârtim prin lume. Cum au ajuns neurofiziologii la aceasta schema?
Dovada ca, de fapt, nu ochii percep, ci creierul, este demonstrata si la un nivel mai putin dramatic: locul unde nervul optic trece prin globul ocular înspre creier, nu are receptori vizuali. Prin urmare, ne-am astepta ca, daca închidem un ochi, sa vedem un punct negru în centru. Dar nu se întâmpla asa. Si aceasta pentru ca nu ochiul picteaza tabloul, ci creierul.
Mai multe informatii...
Oamenii de stiinta au descoperit ca daca masoara din punct de vedere electric ceea ce iese din creierul unei persoane (folosind RMN sau scannere PET, de exemplu) atunci când priveste un obiect si apoi când doar îsi imagineaza acel obiect, în ambele cazuri sunt active aceleasi zone ale creierului. Închiderea ochilor si vizualizarea obiectului, produce aceleasi tipare ale creierului ca si privirea acelui obiect.
Creierul nu numai ca nu distinge între ceea ce vede în mediul înconjurator si ceea ce-si imagineaza, dar se pare ca nu stie nici diferenta dintre actiunea în sine facuta si actiunea vizualizata. Acest fapt a fost descoperit pentru prima data în anii ’30, de Edmund Jacobson, M.D. (creatorul Tehnicii de Relaxare Progresiva pentru reducerea stresului). Când dr. Jacobson a rugat subiectii sa vizualizeze actiuni fizice, a descoperit miscari foarte subtile musculare care corespundeau cu miscarile muschilor care ar fi fost implicati în activitatea respectiva. Aceasta informatie a fost foarte bine folosita de multi sportivi, în lumea întreaga.
Adevarul despre perceptie
Perceptia este un proces complex, cu multe fatete, care începe atunci când neuronii receptori capteaza o informatie din mediul înconjurator si o trimit, sub forma impulsurilor electrice, creierului. Ca toate fiintele vii, receptorii nostri sunt limitati. Nu putem vedea lumina infrarosie, nu putem simti câmpurile electromagnetice asa cum fac pasarile (folosind aceste informatii pentru a naviga). Cu toate acestea, cantitatea de informatii care vine prin cele cinci simturi este uluitoare – undeva în jurul a 400 de miliarde de biti pe secunda.
Evident, nu privim si nu procesam constient nimic din toata aceasta cantitate. Cercetatorii spun ca numai aproximativ 2000 de biti trec prin constiinta noastra. Asa ca, în timp ce creierul trece la treaba „încercând sa creeze pentru noi o poveste despre lume”, dupa cum spune dr. Andrew Newberg, „trebuie sa si scape de o multime de informatii”.
De exemplu, în timp ce cititi aceste cuvinte, chiar daca simturile voastre receptioneaza temperatura din camera, senzatia corpului vostru aflat pe scaun, textura hainelor la nivelul pielii voastre, zgomotul frigiderului si mirosul samponului pe care l-ati folosit, sunteti mai degraba inconstienti de toate acestea în timp ce va concentrati asupra cuvintelor cartii. Dr. Newberg continua:
„ Creierul trebuie sa vada si sa sorteze o cantitate enorma de informatii care este inimaginabila pentru noi. Realizeaza aceasta inhibând alte lucruri, prin oprirea anumitor raspunsuri si a anumitor informatii neuronale de a ajunge în constiinta noastra. Si, facând astfel, noi ignoram chiar scaunul pe care stam. Aceasta este scoaterea din monitor a cunoscutului. Apoi se elimina necunoscutul...
Daca vedem ceva ce creierul nu poate identifica, ne agatam de ceva similar. (Nu este o veverita... dar e ceva similar cu ea) Daca nu gasim nimic apropiat sau daca e ceva ce stim ca nu este real, dam la o parte spunând probabil ca mi-am imaginat doar.”
Asa ca, de fapt, noi nu percepem realitatea, noi vedem imaginea realitatii pe care creierul nostru a construit-o pe baza imputurilor senzoriale si a nenumaratelor asocieri extrase din vasta retea neuronala a creierului. „Depinde de experientele pe care le-ati avut si felul în care procesati informatia, ceea ce creeaza, cu adevarat, lumea voastra vizuala... Pâna la urma, creierul este ceea ce percepe realitatea si ceea ce creeaza reprezentarea noastra despre lume”, afirma dr. Newberg.
Emotii si Perceptii
Cercetarile doctoritei Pert la Institutele Nationale de Sanatate (National Institutes of Health) sugereaza ca nu numai ceea ce credem este real, dar si felul în care simtim despre ceea ce simturile noastre percep, ceea ce determina daca si felul în care vom percepe. Ea spune: „Emotiile noastre decid ce merita atentia noastra... Decizia despre ce devine gând ivit din constiinta si ce ramâne un gând nedigerat, un tipar ramas îngropat adânc în corp, este mediata de receptori.”
Dupa cum spune Joe Dispenza: „Emotiile sunt menite sa stimuleze chimic ceva în memoria pe termen lung. De aceea le avem.” Emotiile noastre sunt legate/conectate la un nivel inferior al procesarii vizuale, undeva în apropierea primului pas. Acest lucru are un sens din punct de vedere al evolutionismului. Daca mergând pe poteca apare în fata ta un tigru, vei procesa aceasta imagine si vei începe sa fugi înainte de a întelege de ce.
400 de miliarde de biti pe secunda! Chiar si daca eliminam lucrurile care sunt nereale (martienii) si pe cele care sunt „irelevante”(mirosul samponului), tot ramân o multime de biti. Emotiile dau acestora greutatea si importanta lor relativa. Ele sunt scurtatura catre perceptie. Ele ne ofera si capacitatea unica de a nu vedea ceea ce nu vrem sa vedem.
Paradigma si perceptie
Deci, daca ne construim realitatea din deja existenta magazie de amintiri, emotii si asocieri, cum am putea percepe ceva nou vreodata?
Cheia este o noua cunoastere. Largind paradigma, modelul nostru despre ceea ce este real si posibil, adaugam noi optiuni listei pe care o pastreaza creierul nostru. Ţineti cont ca acea lista nu este decât o descriere a realitatii care se bazeaza pe experienta personala; nu este realitatea însasi. O noua cunoastere ne poate deschide mintea catre noi tipuri si noi nivele de perceptie si experienta.
Este importanta o informatie noua, dar o cunoastere completa implica atât întelegerea, cât si experienta. Daca vrei ca cineva sa stie cum este sa manânce o piersica, poti sa-i dai informatii despre asta – „este zemoasa si dulce si moale...” – dar nu va stii niciodata, cu adevarat, pâna când nu va musca din acea piersica. Asa ca, pentru a ne largi paradigma si a ne deschide catre o viata mai buna, ne trebuie si experiente noi.
Este De exemplu, când a fost ultima oara când ati facut ceva atât de inimaginabil încât, ramânând cu gura cascata, sa spuneti: „nu pot sa cred ca am facut asta!”?
Este În Calatorie catre Ixtlan, Carlos Castaneda aminteste una din lectiile lui Don Juan: a te pândi pe tine însuti. Cu alte cuvinte, a-ti învata propriile obiceiuri ca si când ai studia pe altcineva, astfel încât sa te poti surprinde atunci când faci ceva ce este un obicei si sa schimbi, facând ceva complet nou. Dar ne întoarcem la vechile întrebari: daca percepi numai ceea ce stii, cum vei putea percepe vreodata ceva nou? Daca te creezi pe tine, cum vei putea creea un nou tine?
Odata ce s-a înteles ca noi putem experimenta viata în limitele cunoscutului, a ceea ce cunoastem deja, devine evident ca, daca ne dorim o viata mai bogata, daca dorim mai multe oportunitati de dezvoltare, realizare si fericire, atunci avem nevoie sa facem o miscare puternica în noi însine, punându-ne mari întrebari, experimentând noi emotii si adunând mai multe informatii/date în retelele noastre neuronale.
Noi ne cream lumea
Concluzia, cel putin atât cât a putut stiinta sa realizeze pâna acum, este urmatoarea: Noi cream lumea pe care o percepem. Când deschid ochii si privesc în jur, nu vad „lumea”, ci lumea pe care echipamentul uman senzorial este capabil s-o vada, lumea pe care sistemul meu de credinte îmi permite s-o vad si lumea pe care emotiile mele vor sau nu s-o vada.
Cu toate ca respingem aceasta notiune si vrem sa credem ca exista o „lume reala” pe care o putem percepe cu totii si asupra careia sa cadem de acord, de fapt, deseori oamenii – si poate ca întotdeauna – au o perceptie cu totul diferita a acelorasi lucruri. De exemplu, când este descrisa o crima de catre mai multi martori (ca în filmul japonez Rashomon), versiunile despre „ce anume s-a întâmplat de fapt” difera mult – nu numai în ceea ce priveste detaliile, dar chiar si în privinta înfatisarii (cum ar fi culoarea parului, înaltimea, îmbracamintea) atât a victimei, cât si a criminalului. Fiecare martor crede ca el sau ea detine povestea adevarata, dar ceea ce detin cu adevarat este propria lor perceptie despre ceea ce s-a întâmplat.
Noi ne cream lumea mereu în miliarde de feluri. Din punct de vedere stiintific, vederea si perceptia sunt cele mai evidente si demonstrabile modalitati prin care facem astfel. Marea întrebare este: totul se opreste aici? Este aceasta limita pâna la care afectam lumea pe care o vedem?
Un pas mai departe
Ca nu cumva sa credeti ca stiinta a ajuns la capitolul descurcarii itelor misterului vederii, hai sa ne aruncam mai jos în stiti-voi-care-gaura (rabbit hole).
Karl Pribram a revolutionat felul în care gândesc oamenii despre creier prin afirmatia ca acesta ete esentialmente holografic. Karl Pribram a afirmat ca procesarile sunt raspândite în tot creierul si ca, întocmai ca o holograma, fiecare parte contine întregul. Acest lucru a fost suficient de ciudat în sine, dar apoi Karl Pribram a aplicat acest model felului în care percepem. El a spus ca universul este, în esenta, holografic si ca singurul motiv pentru care noi simtim ca suntem „în” realitate, în loc sa „percepem” doar realitatea, este faptul ca acest creier se conecteaza holografic cu acel „acolo, afara” (caz în care timpul si spatiul dispar - de fapt, este o alterare a frecventei si a relatiilor de faza) si astfel perceptia noastra nu este doar procesata în creier, ci mutându-se în afara creierului, interactioneaza cu „acolo, afara”(spatiul cosmic).
De aceea, indiferent de cât de buna este realitatea virtuala, nu va va convinge niciodata ca sunteti „în” acea realitate.
Dar daca realitatea este holografica, este posibil sa o percepem direct? Simturile noastre sunt limitate; sunt ca formele de taiat biscuiti presând realitatea. Cu toate acestea, întâlnim exploratori în constiinta relatând ca este posibil sa experimentam lumea complet, direct, întregul univers si o boaba de nisip, totul deodata. Si din acel punct de vedere, totul – tot ceea ce percepem prin simturile noastre – este maya, iluzie. Deci, nu este vorba decât de punctul de vedere, de perspectiva.
Dorinta si pasiunea - prieteni sau dusmani?
Dorinta si pasiunea alimenteaza evolutia si schimbarea. Dr. Dispenza spune: „trebuie sa ai disponibilitatea si pasiunea de a iesi din propriile limite de confort”. Cu siguranta, aceasta scena din viata lui Iisus e una de pasiune: „Si, facându-Si un bici din streanguri, i-a scos pe toti afara din templu, si oile si boii, si schimbatorilor le-a varsat banii si le-a rasturnat mesele.”(Ioan 2:15).
Când analizam o dorinta data, e important sa facem doua lucruri: sa nu judecam si sa fim sinceri cu privire la adevaratul obiect al dorintei. Pentru a examina cu claritate o dorinta, orice tendinta de a judeca trebuie sa dispara, deoarece nu reprezinta altceva decât o etichetare a respectivei dorinte ca fiind rea, fapt ce o trimite în mecanismul respingerii. Dorinta apare. Cineva îti ia fata pe autostrada, pentru un moment dorinta ta este sa ai un tun cu laser cu ajutorul caruia sa-l spulberi de pe drum. Daca te simti groaznic si rusinat, atunci ai toate sansele ca motivul mâniei tale sa nu fie niciodata descoperit.
Cât priveste adevaratul motiv al dorintei, iata un exemplu: cineva candideaza pentru o functie publica dorindu-si puterea. Dar, foarte adesea, oamenii încep sa se simta vinovati cu privire la adevaratul motiv al dorintei lor si intra într-un dans al declaratiilor în care afirma ca doresc sa-i ajute pe cetateni - când ei, de fapt, vor sa experimenteze sentimentul puterii. Si cine poate spune ca pentru ei acest lucru nu reprezinta un pas înainte pe scara evolutiei? Sau vor afirma poate ca-si doresc puterea pentru a contrabalansa un sentiment adânc de insecurirtate si lipsa a valorii. În acest caz, obtinerea puterii nu le va aduce niciun beneficiu.
Exista si un motiv foarte pragmatic pentru care e imperativ sa ajungem la radacina dorintei. Manifestarea! Asa cum a mentionat Bill Tiller, va doriti o concentrare a mintii asupra unui singur punct. Daca adevarata dorinta este dublata de una corecta din punct de vedere politic sau o dorinta are o alta la baza sa, înseamna ca sunt activate doua retele neurale. Iar odata ajunsi în acest punct, e vorba de o diviziune ce nu poate fi rezolvata prin intentie. Dar, înainte de aceasta, se pune marea întrebare: oare ce dorinta din alaiul nesfârsit (sau care, cel putin, pare astfel) va trebui sa fie activata?
Alegerea
Cineva este în fata unei alegeri. Dar oare cine alege de fapt? Din ratiuni de simplitate, sa zicem ca e vorba de una din doua entitati. Una e personalitatea, iar cealalta sinele transcedental. Acest mod de organizare al celor doua aspecte ale noastre ne duce înapoi la separarea ego/Dumnezeu, materie/spirit. Stim ca daca personalitatea e cea care face alegerea, aceasta va proveni din retelele neurale preexistente, însemnând experiente si emotii trecute, ca si dependentele fata de acestea. Într-un asemenea caz, pe butonul declansare am putea lipi eticheta repetitie. Si mai adesea, aceasta alegere provine dintr-o decizie inconstienta, asa cum se întâmpla cu animalele de laborator care continua sa apese pe pârghia peptidelor.
Adevaratul buton declansator provine din zona spirituala. În acest caz, alegerea nu este motivata de trecut, ci de transformarea necunoscutului în cunoscut - adica de evolutie. Având în vedere acestea, apare o întrebare interesanta – cum putem sti, în fata unei dorinte trezite, daca aceasta este bazata pe ego sau pe suflet? Mai cu seama daca luam în considerare faptul ca dorintele provenite din zona spirituala sunt putin mai ciudate, mai stranii în comparatie cu rutina noastra cotidiana.
Exista unele exemple importante ale acestui fapt în istoriile studentilor si învatatorilor spirituali. În multe relatii de acest tip, învatatorul este vocea naturii spirituale adormite a studentului. Ideea fundamentala a acestui fapt este ca daca ar lucra singur, studentului i-ar lua mii de ani pâna sa-si auda propria voce interioara, asa ca i-o comunica învatatorul. În mod obisnuit, noi credem ca razboiul este rau, nu-i asa? Dar în exemplul lui Krishna, el conduce carul de razboi al lui Arjuna, spunându-i ca sarcina lui spirituala este sa mearga si sa lupte.
Un alt exemplu este o poveste buddhista despre Marpa si Milarepa, care construiesc o uriasa casa de piatra. Dupa ce o finalizeaza, Marpa îi cere lui Milarepa sa puna fiecare piatra înapoi de unde a luat-o, deconstruind întreaga casa. Acest lucru suna nebunesc, dar nici pe departe atât de mult ca faptul ca au repetat acest dans de înca patru ori.
Don Juan l-a pus pe studentul sau Carlos Castaneda, astazi un autor celebru, sa manânce la cina hamburgeri timp de luni de zile. Oare Don Juan credea în iluminarea prin hamburgeri si cartofi prajiti? Dupa câteva luni, o femeie tânara si frumoasa a intrat cautându-l pe Carlos. Acesta a ramas tacut pâna când o limuzina eleganta a oprit. Femeia a spus: „E Carlos”, moment în care Carlos a realizat ca, de fapt, cauta faima, iar în acea clipa si-a înteles adevarata natura.
Foarte adesea, vocile provenite din partea transcedentala conduc la o transformare pe care nimeni n-ar fi crezut-o posibila. Iata de ce este atât de important sa nu judecam dorintele, ci sa le examinam atent înainte de a alege. Si, în plus, mai e si alegerea.
Iata ce ne spune Dr. Pert: „Liberul arbitru se gaseste în cortexul nostru frontal, iar noi ne putem antrena sa facem alegeri mai inteligente si sa fim constienti de alegerile pe care le facem. Ei bine, eu cred ca acest lucru reclama exercitiu, diferite feluri de exercitii. Putem merge la sala pentru a ne întari bicepsii sau ne putem antrena cortexul frontal recurgând la yoga, meditatie si alte practici”.
Asadar, cine alege? Desigur, noi o facem, dar ajungem din nou într-un punct în care ne întoarcem la întrebarea: cine sunt eu? Ce aspect al nostru alege (personalitate/ego sau spiritul transcedental)? Din punct de vedere neurologic, se pare ca întrebarea poate fi reformulata astfel: oare alegerea provine dintr-o retea neurala existenta sau din cortexul frontal? Profitam de avantajul oferit de caracterul cuantic aleatoriu, ce ne permite sa alegem ceva nou, sau suntem un dispozitiv mecanic, ce actioneaza întotdeauna pe baza unor conditii preexistente (vechi)?
Si ne întoarcem înca o data la întrebarea: în ce lume traim? Într-un univers viu, organic si interconectat sau într-unul divizat si imobil?
Noi alegem.
Intentia
Iar de cealalta parte a alegerii e actiunea! Când dr. Tiller si-a desfasurat cercetarea cu privire la capacitatea intentiei de a influenta sistemele fizice, el a folosit „patru meditatori foarte bine calificati”. Dupa cum sugereaza dr. Pert, aceasta abilitate de a mânui intentia este un talent ce poate fi dezvoltat. Dr. Tiller adauga cu privire la abilitatea de a focaliza intentia: „Acesta e motivul pentru care unele învataturi oculte stravechi învatau oamenii sa se concentreze asupra unei flacari. În acest fel înveti sa îti aduci atentia pe un canal foarte îngust, astfel încât densitatea energetica devine mai mare”.
În acest punct vorbim tot despre crearea realitatii. Dar acum este vorba de motivul pentru care cream ceea ce suntem, de nivelurile de la care cream si de modul în care facem aceste creatii mai constiente si mai puternice. Se pare ca extraordinarul nostru creier este conectat cu lobul frontal tocmai în acest scop. Dr. Dispenza spune:
„Ceea ce ne diferentiaza de toate celelalte specii este raportul lobului frontal cu restul creierului. Lobul frontal e o zona a creierului responsabila de intentia ferma, luarea deciziilor, reglarea comportamentului si inspiratie. Si, pe masura ce dezvoltam aceasta abilitate ca fiinte umane, vom lua alte decizii care, de fapt, ne vor influenta potentialul si evolutia.
O decizie care i-ar lua unui câine în mod literal mii de ani, poate fi rezolvata de fiinta umana în numai câteva momente, datorita dimensiunilor mai mari ale lobului frontal.”
Am vorbit asadar despre motivul pentru care dorinta e necesara si nu întotdeauna „rea”. Si iata de ce: pentru a aduce în realitate sanatatea, bogatia si fericirea trebuie sa luam decizii si sa ne aliniem la ele prin intentie. Iar daca înca simtiti o legatura imperfecta cu aceste lucruri, Ledwith ne explica mai departe: „Si de ce nu pot atinge aceste lucruri? În esenta, din cauza lipsei concentrarii. Nu putem sta concentrati, mintea umbla încolo si-ncoace, iar noi suntem prea puternic racordati la vibratiile planului material”. Aici e aici. Pentru ca intentia sa functioneze cu adevarat, ea trebuie sa fie focalizata - dar lumea în care traim ne solicita permanent atentia. Se cheltuiesc miliarde de dolari pentru a atrage atentia oamenilor. (Iar termenul operativ este cheltuiesc). E o dilema reala, observa dr. Dispenza, ca „majoritatea oamenilor se opresc deoarece cauta rezultatele dupa un efort foarte mic, iar când nu le vad renunta imediat la respectiva posibilitate. Totusi, potentialul exista si dupa momentul în care ei se opresc. Suntem foarte lenesi ca fiinte umane. Traim într-o lume conventionala si daca nu primim imediat exact ceea ce dorim, devenim nerabdatori”.
Dar, desigur, nu putem arunca vina pentru lipsa noastra de concentrare asupra lumii. Aceasta e o mentalitate de victima. Mai degraba, pentru a obtine o intentie buna, trebuie sa ne dorim acest lucru si sa luam deciziile necesare dezvoltarii ei. E vorba, de fapt, despre o reactie în lant cu rezultate extraordinare.
În capitolul dedicat creierului cuantic am vorbit despre efectul Zeno - ce presupune ca realitatea este influentata atunci când cineva se concentreaza continuu asupra aceleiasi intentii directionate spre lumea cuantica. Pentru a-l cita din nou pe Henry Stapp, „În virtutea legilor cuantice ale miscarii, o intentie puternica manifestata printr-o mare rapiditate a actelor intentionale similare va tinde sa mentina modelul asociat al actiunii.” Asadar, nu e suficient sa avem o intentie si sa mergem la cinema, caci ceea ce numim magic se poate întâmpla numai printr-o dorinta si o focalizare repetate."
În film apar printre altii: AMIT GOSWAMI (Activistul Cuantic), JZ Knight (channeller pt Ramtha), Dr. Miceal Ledwith (Deep Deceptions), John Hagelin (Quantum Consciousness) si multi altii pe care i-ati descoperit in documentarele de pe blogul nostru.
Intreaga serie de 5 DVD-uri poate fi cumparata de aici cu 15,39 euro : http://www.dvd.co.uk/
Multumim din suflet traducatoarei acestui film!
VEDEŢI DOCUMENTARUL AICI:
In completare studiati si Categoria NASSIM HARAMEIN .
f. frumos dar de ce nu mai pot sa le vad as vrea sa le revad
RăspundețiȘtergereLe-am urcat pe alt server. Acum se pot vedea online. in plus aveai si optiunea de download rapid, daca te uitai mai cu atentie. Le descarcai in calculator si le vedeai de acolo direct!
RăspundețiȘtergere