PROIECTUL MONTAUK - Noi interviuri și informații deosebite

În 6.11.2008 vă prezentam primele informații despre acest proiect, care acum este destul de faimos, cateva carti scrise de Peter Moon si colaboratorii sai, participanti in Proiectul Montauk si Experimentul Philadelphia. Astazi dorim sa va prezentam noi informatii legate de acest subiect.

ISTORIA EXPERIMENTULUI PHILADELPHIA

ȘI LEGĂTURA SA CU PROIECTUL MONTAUK

"În anul 1912, un matematician pe nume David Hilbert a dezvoltat câteva noi sisteme diferite de matematică. Unul dintre ele este cunoscut sub numele de „Spaţiul Hilbert”. Spaţiile Hilbert sunt descrise de ecuaţii care sunt asociate unor realităţi şi spaţii multiple. David Hilbert l-a întâlnit pe dr. John von Neumann în 1926 şi i-a împărtăşit acestuia cunoştinţele sale. Von Neumann a preluat de la Hilbert multe dintre descoperirile sale şi le-a dezvoltat în mod foarte ingenios. După spusele lui Einstein, von Neumann era cel mai strălucit dintre toţi matematicienii vremii. El deţinea o capacitate supraomenească de a transpune conceptele teoretice abstracte din matematică în situaţii reale, fizice. Von Neumann a inventat, la rândul său, noi sisteme matematice. Un anume dr. Levinson a descoperit „Ecuaţiile de Timp ale lui Levinson”. A publicat trei cărţi, care acum sunt foarte ocultate şi aproape imposibil de găsit. Un asociat de-al meu a descoperit două dintre ele la Institutul pentru Studii Avansate de la Princeton. Toată munca sa urma să folosească drept punct de plecare pentru proiectul de invizibilitate în care urmau să se transpună principii teoretice în cazul unui obiect fizic. La începutul anilor '30, au fost demarate cercetări intensive având drept subiect invizibilitatea. Dr. John Hutchinson Sr., decanul universităţii din Chicago, a fost informat despre eforturile în această direcţie ale dr. Kurtenhauer, un fizician austriac prezent în acea perioadă la universitate. Mai târziu, ei s-au reunit într-un grup condus de Nikola Tesla. Împreună, au studiat natura relativităţii şi a invizibilităţii.

În 1933, a luat fiinţă Institutul de Studii Avansate la Universitatea Princeton. Aici erau prezenţi Albert Einstein şi John von Neumann, adică un savant strălucit şi un matematician genial. La puţin timp după aceea, proiectul de invizibilitate a fost transferat la Princeton.

În 1936, proiectul a fost extins, iar Tesla a fost numit directorul grupului. Cu ajutorul lui Tesla, s-a reuşit obţinerea invizibilităţii înainte de sfârşitul anului. Cercetările au continuat până în anul 1940, când a fost întreprins un test complet la Brooklyn Navy Yard (Portul Marinei Militare Brooklyn). A fost un test mic, fără vreo persoană la bordul vehiculului. Nava primea energie de la generatoarele aflate pe alte nave conectate prin cabluri.

Cam în acea perioadă, în grupul de studiu şi cercetare a fost implicat un alt om de ştiinţă, T. Townsend Brown, care era renumit pentru capacitatea sa practică de a aplica fizica teoretică. Brown avea cunoştinţe vaste despre gravitaţie şi despre minele magnetice. El a creat un sistem foarte eficace de apărare în cazul minelor, folosind o tehnică numită „degaussing”, care declanşa minele de la o distanţă ce nu punea în pericol siguranţa nimănui.

În anii '30 a avut loc o migrare masivă de personalităţi ştiinţifice în America. Mulţi savanţi evrei şi nazişti au fost aduşi pe furiş în ţară. Mare parte din afluenţă a fost atribuită lui A. Duncan Cameron Sr. Deşi cunoaştem faptul că avea conexiuni vaste cu înalte oficialităţi, relaţiile sale cu cercurile de spionaj rămâne încă un mister.

Prin 1941, Tesla avea la dispoziţie, din partea guvernului SUA, fonduri nelimitate pentru cercetări şi experimente. El a solicitat o navă de război, pe puntea căreia a plasat mai multe bobine speciale. Faimoasele bobine Tesla se aflau, de asemenea, pe navă. Totuşi, el era îngrijorat deoarece ştia că, o dată cu dezvoltarea proiectului, vor apărea probleme în ceea ce priveşte echipajul viu. Probabil ştia aceasta datorită capacităţii sale extraordinare de a vizualiza în întregime invenţiile sale în minte. În orice caz, Tesla ştia că starea mintală şi corpurile fizice ale membrilor echipajului urmau să fie sever afectate. Avea nevoie de mai mult timp pentru perfecţionarea experimentului.

Von Neumann nu îi împărtăşea însă concepţiile despre timp şi cei doi nu s-au prea înţeles la acest capitol. Von Neumann era un om de ştiinţă strălucit, dar el nu îmbrăţişase metafizica sub nici o formă. În cazul lui Tesla, el era foarte profund în această direcţie, realizând de altfel o întreagă serie de invenţii care aveau la bază capacitatea sa unică de clarviziune.

O parte din motivele pentru care viziunile sale erau atât de controversate în lumea ştiinţifică, era că în timpul experimentelor sale din Colorado Springs, în jurul anilor 1900, a relatat că a fost contactat de inteligenţe de pe o altă planetă prin mesaje trimise sub forma unor semnale specifice în momentul când planeta Marte era la o distanţă relativ apropiată de Pământ. Aceasta s-a mai produs în anul 1926, când deja construise turnuri radio pe Waldorf Astoria şi pe clădirea laboratorului său din New York. A susţinut că primise informaţii că, în cazul în care experimentul nu era modificat, urma să se înregistreze pierderi de vieţi omeneşti. De aceea, Tesla avea nevoie de timp pentru a proiecta noi echipamente.

Cererea de a avea mai mult timp la dispoziţie nu a fost însă luată în seamă. Guvernul SUA trebuia să câştige războiul şi, prin urmare, lui Tesla nu i se putea acorda timp suplimentar. El a continuat totuşi să lucreze la proiect, dar a sabotat în secret operaţiunea ce a avut loc în martie 1942. După acest eveniment, a fost concediat sau a demisionat (în ceea ce priveşte acest subiect, relatările sunt contradictorii). Se presupune că a murit în 1943, dar există dovezi care sugerează că ar fi plecat în Anglia. La înmormântare, în locul său a fost pus un corp abandonat. A fost incinerat a doua zi după ce fusese găsit cadavrul, ceea ce nu era conform tradiţiei familiei sale de credinţă ortodoxă. Dacă a murit atunci sau nu, rămâne încă o enigmă. De asemenea, faptul că au fost luate documente secrete din seiful său (de către persoane necunoscute) este ceva care deja a fost dovedit.

Von Neumann a fost numit noul director de proiect. A realizat un studiu şi a concluzionat că pentru buna funcţionare a experimentului erau necesare două generatoare uriaşe. Chila pentru USS Eldridge a fost turnată în iulie 1942. Testele au fost realizate la docul uscat. Apoi, spre sfârşitul anului 1942, von Neumann şi-a dat şi el seama, în sfârşit, că experimentul ar putea fi fatal pentru oameni, aşa cum de altfel Tesla sugerase încă de la început. Cu toate acestea, von Neumann încă se mai supăra la auzul numelui marelui inventator de geniu. A hotărât că un al treilea generator va rezolva dilema. Avea suficient timp pentru a construi unul, dar nu şi pentru a-l sincroniza cu celelalte două generatoare. Cel de-al treilea generator nu a funcţionat niciodată, deoarece cutia de viteze nu era compatibilă. Experimentul a ieşit de sub control, iar un tehnician al marinei a făcut un atac cerebral, de pe urma căruia a zăcut în comă timp de patru luni, părăsind astfel proiectul. Prin urmare, au renunţat la al treilea generator. Von Neumann nu era mulţumit, însă superiorii lui nu aveau de gând să mai aştepte prea mult.

Pe 20 iulie 1943, ei au hotărât că sosise momentul pentru teste. Duncan Cameron şi fratele său, Edward, se aflau în camera de control pentru a a iniţia proiectul. Nava nu mai era ancorată şi imediat au sosit ordinele pentru a se da startul operaţiunii. Pentru următoarele 15 minute, nava a fost complet invizibilă. Echipajul se confrunta însă cu mari probleme. Se simţeau cu toţii foarte rău şi manifestau fenomene de dezorientare psihologică sau tulburări mintale. Cercetătorii aveau nevoie de mai mult timp, însă s-a hotărât un ultim termen pentru 12 august 1943. Ordinele proveneau de la şeful operaţiunilor navale, care menţiona că el nu era interesat decât de câştigarea războiului.

Încercând să evite pierderile omeneşti din rândurile celor implicaţi, von Neumann a urmărit să modifice echipamentul pentru a se obţine doar invizibilitate la radar, şi nu invizibilitate efectivă.

Cu şase zile înainte de testul final, deasupra navei au apărut trei OZN-uri. Testul final a fost declanşat pe 12 august 1943. Două dintre OZN-uri au părăsit locul, iar cel de-al treilea a fost absorbit în hiperspaţiu şi a ajuns în subsolul bazei militare de la Montauk.

Relatările lui Duncan indicau faptul că el şi fratele său ştiau că lucrurile urmau să capete o turnură tragică la experimentul din 12 august. Totuşi, vreme de 3-6 minute de la declanşarea operaţiunii, situaţia încă se prezenta satisfăcător. Se părea chiar că procesul se va desfăşura fără efecte devastatoare. Observatorii încă puteau vedea conturul navei invizibile în apă. Brusc, însă, s-a produs o străfulgerare albastră şi nava a dispărut cu totul. Antena radio şi transmiţătorul fuseseră distruse, iar o parte din mari¬nari erau „contopiţi” cu pereţii vasului, căci moleculele lor se amestecaseră cu cele ale navei.

Duncan şi Edward nu suferiseră aceleaşi traume ca şi colegii lor. Ei au fost cumva protejaţi, deoarece s-au aflat în camera generatorului care era înconjurată de pereţi de oţel. Oţelul a acţionat ca un scut în faţa energiei RE Văzând cum totul în jurul lor se distrugea, ei au încercat să închidă generatoarele şi transreceptoarele (aparat combinat de emisie şi recepţie), dar, din păcate, nu au reuşit.

În acelaşi „timp”, un alt experiment avea loc patruzeci de ani mai târziu. Cercetările au revelat faptul că Pământul, ca şi oamenii, are propriul său bioritm. Acest bioritm are un punct de vârf la fiecare 20 de ani, întotdeauna pe 12 august. Aceasta coincidea cu anul 1983 şi oferea o funcţie suplimentară pentru realizarea conexiunilor prin câmpul Pământului pentru ca Eldridge să fie atrasă în hiperspaţiu.

Fraţii Cameron nu reuşiseră să închidă echipamentul, deoarece Eldridge se afla într-o conexiune temporală cu generatorul de la Montauk. Şi-au dat seama că nu sunt în siguranţă pe navă aşa că au concluzionat că cea mai bună soluţie ar fi să sară peste bord, în speranţa de a scăpa de câmpul electromagnetic al navei.

Au sărit şi s-au trezit absorbiţi de un tunel temporal, ajungând la un moment dat pe docul uscat, la Montauk, în anul 1983. Au fost găsiţi rapid şi conduşi în subsolul bazei militare de la Montauk. Von Neumann i-a întâlnit pe Duncan şi Edward şi le-a spus că ştia că vor veni acolo. Acum, el era deja bătrân. A spus că a avut loc o blocare în hiperspaţiu şi că aştepta din 1943 acest moment al revederii. Le-a spus călătorilor în timp că tehnicienii de la Montauk nu reuşeau să oprească echipamentele. Lui Duncan şi Edward li s-a cerut să se întoarcă înapoi în 1943 şi să închidă generatoarele de pe nava Eldridge. Von Neumann le-a mai precizat că, istoric vorbind, el ştia deja că cei doi vor reuşi să oprească generatoarele. Dar încă nu o făcuseră! Le-a spus să distrugă tot echipamentul, dacă era necesar.

Înainte de a se întoarce în 1943, Duncan şi Edward au îndeplinit unele misiuni pentru grupul Montauk. Au făcut câteva călătorii înapoi în 1943. În una dintre aceste călătorii, Duncan a trecut prin portalul temporal şi a intrat apoi într-un tunel secundar, fiind blocat acolo. Tunelele secundare reprezentau un mister şi aceasta este situaţia şi în prezent. Deşi oamenii de ştiinţă de la Montauk considerau tunelele secundare practic inexistente, Duncan nu fusese avertizat să nu intre într-un astfel de tunel în cazul în care el totuşi apărea. Curând după aceea şi Edward (fratele lui Duncan) a ajuns în acelaşi tunel.

La un moment dat, ei s-a întâlnit cu un grup de extratereştri. Se pare că tunelul secundar era, de fapt, o realitate artificială creată de extratereştri. Înainte de a da drumul captivilor, ei doreau să obţină un anumit echipament tehnic. Acest echipament era un instrument foarte important, căci el asigura încărcarea sistemului de propulsie fabricat din cristal, care se afla la bordul OZN-ului din spaţiile subterane de la Montauk. Pe extratereştri nu îi deranja faptul că renunţau la o navă, însă erau foarte hotărâţi să păstreze misterul asupra sursei de alimentare.

Duncan şi Edward s-au întors la Montauk, de unde au recuperat echipamentul pentru extratereştri. În cele din urmă, erau pregătiţi să se întoarcă pe Eldridge şi să ducă la îndeplinire ordinele lui von Neumann. Ajunşi la bordul navei, ei au distrus generatoarele, transmiţătoarele şi au tăiat orice cablu pe care-l vedeau pe punte. Nava s-a întors, în cele din urmă, în portul din Philadelphia. Înainte de închiderea vortexului temporal, Duncan s-a întors la Montauk în 1983. Fratele său, Edward, a rămas în 1943. Duncan nu era sigur de ce se întorsese. S-a sugerat că primise ordine în această direcţie sau că, pur şi simplu, fusese programat pentru aşa ceva.

Această aventură s-a dovedit a fi un dezastru pentru Duncan. Punctele sale de reper temporal s-au dizolvat în totalitate şi el a pierdut legătura cu traseul său temporal. Când referinţele temporale sunt pierdute, poate avea loc una din următoarele trei situaţii: procesul de îmbătrânire se încetineşte, rămâne la fel sau se intensifică. În cazul lui Duncan, el s-a intensificat. Astfel Duncan a început să îmbătrânească rapid. După o scurtă perioadă de timp era aproape pe moarte din cauza bătrâneţii.

Nu suntem siguri cum s-a produs aceasta, dar credem că von Neumann l-a transferat într-un alt timp. Au fost chemaţi oameni de ştiinţă să-l ajute. Nu numai că Duncan era foarte important pentru buna desfăşurare a proiectului, dar era totodată implicat total în întregul proces de cercetare temporală. Moartea sa ar fi creat paradoxuri temporale foarte stranii şi de aceea ea trebuia evitată.

Din păcate, corpul lui Duncan îmbătrânea foarte rapid şi nu se putea face nimic care să oprească acest proces. Exista însă o posibilitate. Cercetările deja demonstraseră că fiecare fiinţă umană are propria sa identitate electromagnetică unică, ce era denumită „semnătura electromagnetică” sau doar „semnătura”. Dacă această „semnătură” putea fi conservată în momentul în care corpul lui Duncan îşi înceta funcţiile, putea fi teoretic transferată într-un alt corp. Au cerut ajutorul unuia dintre cei mai loiali şi eficienţi agenţi: A. Duncan Cameron Sr., chiar tatăl lui Duncan şi Edward. Duncan Sr. era un personaj misterios. Fusese căsătorit de cinci ori de-a lungul vieţii sale. Avea multe legături amoroase care se pare că nu prea mergeau. Şi-a petrecut timpul construind bărci cu pânze şi călătorind în Europa. Unii susţin că el ar fi adus pe furiş în ţară oameni de ştiinţă nazişti prin intermediul activităţilor sale ocultate.

Există o singură dovadă tangibilă care-l leagă de cercurile de spionaj. Cameron Sr. apare într-o fotografie de la o absolvire specială a personalului de la Coast Guard Academy (Academia Gardei de Coastă). În orice caz, el nu făcea parte oficial din Garda de Coastă.

Prin intermediul tehnologiei pentru realizarea călătoriilor temporale, grupul Montauk l-a contactat pe Duncan Sr. În 1947. I-au adus la cunoştinţă situaţia şi i-au spus că este necesar să mai aibă un fiu. El avea pe atunci o altă soţie decât cea care fusese mama lui Duncan. Duncan Sr. a acceptat să coopereze şi curând i s-a născut un copil, dar a fost o fată. În cele din urmă, în 1951 soţia sa a născut un băiat. „Duncan” a fost numele pe care l-au ales copilului, şi el este acelaşi Duncan pe care îl cunosc astăzi.

Tehnologia Montauk era evident excepţională, dar nu suficient de sofisticată pentru a-l aduce pe Duncan din 1983 direct înapoi în 1951. Puteau fi alţi factori implicaţi, dar se pare că trebuia ca savanţii să se bazeze pe utilizarea bioritmului de 20 de ani al Pământului. În vreme ce corpul original al lui Duncan era pe moarte, a fost transferat în 1963 şi „instalat” în noul corp oferit de Duncan Sr. şi soţia sa.

Duncan Jr. nu are amintiri de dinainte de 1963. Este, de asemenea, evident că sufletul care ocupase corpul său între 1951 şi 1963 fusese expulzat de acolo.

Am auzit deseori relatări despre un proiect secret desfăşurat de ITT la Brentwood, Long Island în 1963. Este foarte posibil ca transferul lui Duncan într-un nou corp să fi fost punctul principal sau o parte foarte importantă din acest proiect. Oricare ar fi fost circumstanţele, acest proiect în mod cert urmărea să utilizeze cumva bioritmul Pământului care are un ciclu de 20 de ani.

Edward Cameron se întorsese în 1943. Pe de altă parte, Duncan era în 1963.

După experimentul din august 1943, şefii Marinei nu ştiau ce să facă. Au urmat patru zile de şedinţe fără vreo concluzie finală. În cele din urmă au hotărât să mai facă un singur test.

Spre sfârşitul lunii octombrie 1943, nava Eldridge a fost angrenată în ultimul experiment de invizibilitate. De data aceasta, însă, la bord nu avea să se mai afle nimeni. Echipajul se îmbarcase pe o navă din apropiere şi controla echipamentul de la distanţă. Nava a devenit invizibilă vreme de 15 sau 20 de minute. Când au examinat nava, au constatat că lipsea o parte din echipament. Dispăruseră, practic, două transmiţătoare şi un generator. Din camera de control nu mai rămăsese decât o grămadă de fiare în flăcări, dar generatorul de puncte de reper în raport cu momentul zero era intact şi a fost pus într-un loc de depozitare secret.

Marina „s-a spălat pe mâini” de întreaga operaţiune şi a lansat oficial nava USS Eldridge cu jurnalul său de bord.

Nava a fost, în cele din urmă, vândută marinei greceşti care mai târziu a descoperit jurnalele de bord şi a constatat că în ele nu figura nimic de dinainte de ianuarie 1944.

Conform cu relatarea lui Al Bielek, Edward Cameron şi-a continuat cariera sa în marină. Avea autorizaţie pentru un înalt nivel de securitate şi lucra în multe zone de o importanţă deosebită precum atelierele în care se studiau vehiculele şi dispozitivele pe bază de free energy. Era sincer şi se plângea că se foloseau multe metode nepotrivite şi chiar inumane. Dintr-un motiv anume, i s-a „spălat creierul” pentru a uita Experimentul Philadelphia şi tot ce era legat de tehnologia secretă. Al a afirmat că au fost folosite tehnologii de regresie a vârstei pentru a-l pune pe Edward Cameron într-un nou corp în familia Bielek. Familia Bielek a fost aleasă pentru că avea un singur copil care murise în preajma primei sale zile de naştere. Edward a fost înlocuit şi, în consecinţă, părinţilor li „s-a spălat creierul”. De atunci Edward a fost cunoscut ca Al Bielek.

Tehnologiile de regresie a vârstei datează din timpul lui Tesla. Pe când lucra la Experimentul Philadelphia, el a creat un dispozitiv pentru a-i ajuta pe marinari în cazul în care şi-ar fi pierdut coordonarea temporală. Scopul acestui dispozitiv era să-l readucă pe individ în starea sa normală de coordonare temporală.

Edward Cameron este acum Al Bielek. Al a crescut sub noua lui identitate, devenind inginer. În cele din urmă, a ajuns să lucreze la baza Montauk. Undeva, pe la jumătatea anului 1980, el şi-a reamintit de identitatea sa anterioară. Până şi în prezent el continuă cu stăruinţă să cerceteze Experimentul Philadelphia şi plănuieşte să mai scrie o carte. Intenţionează să demonstreze şi celui mai sceptic dintre cititori că Experimentul Philadelphia a avut loc cu adevărat."

SURSA: http://ziarulrevolutionarul.ro

VEDEȚI FILMELE TRADUSE AICI:

1) Al Bielek - Despre tehnologia de a călători în timp - link 1

Al Bielek - Despre tehnologia de a călători în... 

sau AICI - link 2

2) Interviu Preston Nichols 2014

Interviu Preston Nichols 2014 
sau AICI - link 2

3) DUNCAN CAMERON - Mâna Ascunsă

The Hidden Hand - Q&A cu Duncan Cameron... 

sau AICI - link 2

NOTĂ: Eu miros multa manipulare in aceste carti si teorii si lucruri spuse, iar acest punct de vedere mi-este intarit de faptul ca Peter Moon s-a asociat cu Radu Cinamar (vestitul autor de fictiune roman, al cartilor din seria Viitor cu cap de mort) si au tradus in engleza cartile romanesti (vezi aici titlurile).

Dar nah, ca sa nu fiu eu mereu Gică Contra și deoarece există mulți entuziasti care cred ca acele carti sunt reale, am simtit sa va prezint informatile de azi. Abordati-le cu mult discernamnt.

BONUS:

Pentru mai multe informații, vedeți AICI și celalalt interviu mai vechi, de 5 ore.