„Dacă gândiţi, cumva, că ar fi imposibil de perfecţionat lista celor zece porunci, ca declaraţie de moralitate, atunci chiar că sunteţi datori să citiţi şi alte scripturi. Încă o dată, nu este nevoie să căutăm mai departe de jainism. Mahavira, patriarhul jainismului, a depăşit moralitatea bibliei cu o singură propoziţie: ‚Nu răni, abuza, oprima, înrobi, insulta, chinui, tortura sau ucide orice creatură sau fiinţă vie !’ Creştinii au rănit, abuzat, oprimat, înrobit, insultat, chinuit, torturat şi ucis oameni, în numele lui Dumnezeu, timp de secole, în baza unei lecturi teologice partinice a bibliei.”
Sam Harris,
Letter to a Christian Nation
În luna februarie a acestui an, People and Power, emisiunea de actualităţi în limba engleză a postului Al Jazeera, a difuzat acest mini documentar, „Orthodox Corruption ?”, în regia cuplului Simon Ostrovsky şi Veronika Dorman, al cărui subiect este sugerat perfect de titlu, revelând precaritatea morală şi spirituală a cultului predominant din Rusia, prietena noastră nedorită, dintr-un răsărit prea apropiat şi depozitara pe termen nedefinit, încă, a tezaurului nostru naţional.
Realizatorii nu par a fi tocmai bine documentaţi în privinţa concubinajului milenar, dintre biserică şi stat, atunci când categorisesc această relaţie ca pe o noutate, îngrijorătoare pentru marea masă a populaţiei ruseşti.
Mintea umană funcţionează extrem de ciudat, uneori, atunci când acceptă, în pofida dovezilor istorice, uitate convenabil, o minciună evidentă, a separării bisericii de stat, deşi, de la Henric al VIII-lea încoace avem şi exemplul concret al „suveranilor” Albionului, care sunt, simultan şi şefi de stat şi capi ai bisericii anglicane.
Realitatea este, însă, că într-o ţară ca Rusia, în care conducerea este în proporţie de peste 70% KGB-istă şi care, mai nou, a inventat un nou mecanism politic – uşa turnantă preşedinte ~ prim ministru, învârtindu-i de zor pe Putin şi Medvedev pe cele două funcţii, ca pe un zar cu numai două feţe – s-ar zice că populaţia nu are prea multe portiţe de scăpare din marasmul vieţii sociale şi refugierea în poala bisericii ar fi un demers oarecum logic.
Desigur că această opţiune este una destul de costisitoare, fiindcă orice serviciu „spiritual” prestat de purtătorii de odăjdii costă – şi nu puţin – şi poate că ruşii ar fi ieşit mult mai ieftin aprinzând lumânări anti-vânt într-o parcare cu plată, unde ar fi avut avantajul de a şti dinainte cât ar fi urmat să-i coste ocuparea spaţiului public.
Ca o mică paranteză, cariera fulminantă a „competentului” Putin este uşor de explicat, dacă nu uităm că bunicul său a fost bucătarul personal atât al lui Lenin, cât şi al lui Stalin, iar în privinţa lui Medvedev sunt vehiculate tot mai multe teorii, conspiraţioniste fireşte, care-l prezintă ca pe unul dintre descendenţii Romanovilor – cei lichidaţi, zice-se, de bolşevici în 1918 – datorită asemănării fizice izbitoare cu ultimul ţar, Nicolae al II-lea.
Cazul catedralei moscovite, multifuncţionale, nici măcar nu mă miră, deşi mă tot întreb: Oare cât de prost a putut fi construită, dacă necesită reparaţii, anuale, în valoare de 10 milioane de dolari ?
Nu mă aştept să primesc şi un răspuns de bun-simţ la această întrebare, aşa cum nu am primit nici la altele mult mai grave, de genul:
După aproape 2.000 de ani, privind în jur cu extrem de multă atenţie, pentru a discerne fărâma de bine făcut de biserică, din marea masă a manipulărilor şi crimelor nesfârşite ale cre(ş)tinismului, tot continui să mă întreb, oare cât de mult timp este dispusă omenirea să mai păsuiască o organizaţie parazită, aşteptând cu răbdare să-şi dovedească eficienţa, pur declarativă, în păstorirea sufletelor umane ?
Răspunsul l-am primit, oarecum indirect, de la celebrul astronom Carl Sagan în cartea „The Demon-Haunted World: Science as a Candle in the Dark”, când afirma:
„Una dintre cele mai triste lecţii ale istoriei este aceasta: dacă am fost înşelaţi suficient de mult timp, avem tendinţa de a respinge orice dovadă evidentă a înşelătoriei. Nu mai suntem interesaţi de aflarea adevărului; înşelătoria ne-a prins în capcană. Pur şi simplu este prea dureros să recunoaştem, până şi în sinea noastră, că am fost prinşi în capcană. Odată ce i-ai oferit unui şarlatan o oarecare putere asupra ta, aproape niciodată n-o mai capeţi înapoi.”
Bolborosind la infinit „cuvântul Domnului”, conducătorii bisericii ortodoxe ruse „auto şi cefale” au ajuns să-şi interpreteze mot-a-mot independenţa, aşa că au organizat „cu cap” o spălătorie auto în subsolul catedralei.
Cârcotaş cum sunt, fiind familiarizat cu procesul spălării unei maşini şi având şi oareşice înclinaţii tehnice, nu m-am putut abţine să nu mă întreb, în sinea mea:
Oare pentru spălarea păcatelor dreptcredincioşilor pravoslavnici se foloseşte acelaşi detergent ca la spălătoria auto patriarhală ?
În privinţa proiectului construirii celor 200 de noi biserici, numai în jurul Moscovei – care se vor a fi vreo 600, într-un final – purtătoarea de ţucal a proiectului afirmă, cu tupeul binecunoscut, că poporul rus vrea să construiască biserici şi nu oligarhii, exact la fel ca pe vremea socialismului, când oamenii muncii, din pură plictiseală, solicitau inconştient să muncească şi duminica.
Sunt perfect convins că „poporul” şi-a dat acceptul, prin referendum, în această privinţă, fiindcă este evident că sărăntocii subnutriţi ai Moscovei abia aşteptau să-şi potolească foamea lingând câteva noi cărămizi sfinţite, eficient, de un golan demagog cu ceas de 30.000 de dolari la mână.
Oricum, îmi saltă inima de bucurie, ca un purece evadat de la Auschwitz, fiindcă ecumenismul mult visat de „pedofila” biserică catolică trebuie să se afle undeva după colţ, într-un viitor extrem de apropiat, într-o variantă extinsă nesperat de mult, din moment ce, în inima imperiului rus, un evreu poate da ordin unor musulmani să construiască biserici pentru ortodocşi.
Şi se mai spune că holismul spiritual nu are manifestări în plan material.
Are... mai ales în conturile bancare ale celor menţionaţi, care, sincer vorbind, la cât de mari sunt şperţurile căpătate de pe urma unui asemenea proiect, mă îndoiesc că se vor opri la cifra de 600 de biserici, ci, mai degrabă, numai atunci când fiecare moscovit va avea propria sa biserică.
Sau, şi mai probabil, atunci când vor atinge aceeaşi eficienţă ca a misionarilor în Africa, potrivit spuselor unui fost arhiepiscop anglican şi laureat al premiul dinamită pentru pace, Desmond Tutu:
„Atunci când misionarii au sosit în Africa, ei aveau biblia şi noi aveam pământul. Şi ei ne-au spus ‚Haideţi să ne rugăm !’, aşa că am închis ochii. Când i-am deschis, noi aveam biblia şi ei aveau pământul.”
Oricum, cultura mea generală a avut numai de câştigat de pe urma acestui mini documentar, fiindcă am aflat şi o noutate îmbucurătoare, cum ar fi că FSB-ul este plin de oameni credincioşi – şi trebuie să manifeste credinţă, din moment ce nu e o sinecură să pileşti de zor dinţii unor deţinuţi, pentru a le afla secretele, în pura tradiţie KGB-istă a Lubiankăi – dar m-au şi întristat spusele ipocrite ale lui Vladimir Legoyda, cum că biserica rusă, chiar dacă îi vor fi „retrocedate” 15.000 de clădiri, care nu i-au aparţinut niciodată, tot nu va vinde droguri în ele.
Deci, mă tem că bolnavii de cancer nu vor vedea, prea curând, canabis sfinţit la Moscova şi vor trebui să se bazeze tot pe surse laice, ceva mai îndepărtate, dar extrem de sigure ca producţie, cum ar fi câmpurile de marijuana plantate şi exploatate de CIA în Afganistan.
Acestea fiind spuse, haideţi să nu mai exultăm de pe urma decesului prematur al caprei ex-sovietice şi să revenim, niţel şi la oiţele bine-credincioase băştinaşe, fiindcă nu e drept să râdem de paiul din ochiul rusesc, dacă nu zgândărim puţin şi bârna din ţara care „beneficiază” de un raport aberant de peste 18.000 de biserici la numai 400 de spitale.
Ca o continuare a postărilor anterioare, îmi permit să-l citez tot pe Krishnamurti, în acest sens:
„Guvernele doresc tehnicieni eficienţi, nu fiinţe umane, fiindcă fiinţele umane devin periculoase pentru guverne, dar şi pentru religiile organizate. Acesta este motivul pentru care guvernele şi religiile organizate urmăresc să controleze educaţia.”
Şi, fiindcă tot veni vorba, pur accidental, fireşte, despre educaţie, oare îşi mai aduce aminte cineva cum „fustoşii îndoliaţi” de la noi s-au strecurat în şcoli, pe uşa din dos, dar complet neconstituţional, ca profesori ai unei religii opţionale, devenită, între timp, obligatorie, indiferent de cultul căruia îi aparţii ?
Iar dacă sugativele de impozite, purtătoare de cădelniţă, primesc subvenţii mai mari decât ministerul propagandei educaţionale, oare ce este mai important în România, cultul sau cultura generală ?
Cât de mare este averea acestei caracatiţe, auto declarată spirituală şi necontrazisă de nimeni, v-aţi putut face o idee din documentarul Averea Bisericii, difuzat de TVR1 cu ceva vreme în urmă, asupra căruia nu mai insist.
La cât de modeste sunt, însă, mult prea delicatele obraze groase, bisericeşti, trebuie să le fi fost foarte greu să declare sumele – tot neimpozitate fireşte, ca întreg venitul bisericii – rezultate, să spunem, din activităţi pur lucrative cum ar fi „datul în gât la securitate”, specialitatea arhiepiscopului Casian, conform CNSAS, sau mitele încasate de „prea sfinţi” şi „înalt prea sfinţi” pentru ocuparea unor parohii, care se cifrau, cândva, la 3.000 de euro pentru o comună cu circa 2.000 de suflete dornice de mântuire.
Aplicaţi voi regula de trei simplă pentru comunităţi mai mici sau mai mari, dar, sincer vorbind, nici nu-mi este deloc milă de aceşti năuci, descrişi perfect de Garrison Keillor, de pildă, care afirma:
„Oricine îşi imaginează că statul prelungit într-o biserică îl transformă în creştin, ar trebui să se gândească şi la faptul că statul prelungit într-un garaj l-ar putea transforma în maşină.”
Bine, recunosc şi asta, că nici cu unii musulmani nu-mi este ruşine, dacă sunt suficient de inteligenţi ca să construiască o bombă atomică pe genunchi şi tot mai cred că-i aşteaptă 72 de fecioare în rai, după ce o detonează.
Eu, unul, întotdeauna am fost puţin cam sceptic, gândind că, printre altele, linsul sârguincios al prafului de pe icoane este puţin probabil să-ţi asigure accesul, garantat, în rai.
În urma difuzării documentarului amintit, câţiva reporteri sibieni, cel puţin la fel de curioşi şi insistenţi ca şi mine, au solicitat Arhiepiscopiei Sibiului să-şi declare sursele de venituri şi, dând în arhiepiscopie, au crăpat Mitropolia Ardealului, care le-a răspuns scorţos, pe e-mail:
„În urma solicitării privind sursele de venit ale Arhiepiscopiei Sibiului, vă comunicăm faptul că acestea se compun, ca şi în toate unităţile administrative bisericeşti din cuprinsul Patriarhiei Române, în principal din contribuţia credincioşilor, ca sursă de bază, la care se adaugă contribuţia primită de la stat, precum şi venituri din activităţi proprii, cum ar fi producţia şi vânzarea de lumânări, colportaj religios şi câteva venituri din chirii, care sunt în majoritatea lor sociale. În fiecare contract de închiriere pentru spaţiile locative este menţinută suma cu care proprietarul contribuie la subvenţionarea chiriei (peste 50 la sută din valoarea de piaţă a chiriei).”
Vă mai miră, oare, faptul că, în asemenea condiţii de trai strict monahal – haida de – capul bisericii noastre şi-a asumat titlul modest de „preafericit”, când eu m-aş fi considerat „ultra-radios”, dacă aş fi convins, fără prea mari eforturi, câteva milioane de fraieri, plus guvernul, să-mi umple haznaua până la supra plin, în schimbul a câtorva predici fonfăite ?
De fapt, după cum spunea genialul George Carlin, nimic nu generează mai mulţi bani decât frica stimulată de blestemele bisericii, din moment ce raţiunea umană a sucombat încă de pe vremea când doi nudişti au acceptat sfaturi dietetice de la un şarpe vorbitor:
„Religia a convins oamenii că există un om invizibil, trăind în cer, care priveşte tot ce faci, în fiecare minut al zilei. Şi omul invizibil are o listă de lucruri concrete, pe care nu vrea să le faci. Şi, dacă faci oricare dintre aceste lucruri, te va trimite într-un loc special, cu ruguri şi foc şi fum şi tortură şi chinuri, în care să locuieşti pe veci şi să suferi, să suferi şi să arzi şi să ţipi, până în vecii vecilor. Dar El te iubeşte ! El te iubeşte şi are nevoie de bani. Întotdeauna are nevoie de bani ! Este atotputernic, atot-perfect, atotştiutor şi atot-înţelept, dar, cumva, nu se descurcă cu banii. Religia încasează miliarde de dolari, nu plăteşte nici un impozit şi mereu are nevoie de ceva mai mult.”
Şi cât de buni şi iubitori ne-a făcut pe noi creştinismul, după mii de ani de slujbe biblice şi danii generoase, o spunea foarte incisiv scriitorul american Herman Mellville, care afirma că preferă să doarmă în pat mai degrabă cu un canibal treaz, decât cu un creştin beat, iar Robert Alan Wilson oferea şi o explicaţie logică a acestui fapt:
„Biblia ne spune să fim exact ca Dumnezeu şi, apoi, pagină după pagină, îl descrie ca pe un criminal în masă. Aceasta ar putea fi cea mai importantă cheie în înţelegerea comportamentului politic al civilizaţiei occidentale.”
Culmea este că până şi părinţii masoni fondatori ai confederaţiei Satanei, prin vocea lui Thomas Jefferson, s-au văzut obligaţi să demaşte rolul nefast al bisericii şi, mai ales, al alianţei neîncetate cu puterea laică:
„Instituţiile religioase, care folosesc puterea guvernului în favoarea lor şi care-şi impun forţat opiniile asupra unor persoane de altă credinţă sau fără credinţă, subminează drepturile noastre civile. Mai mult decât atât, sprijinul statal acordat unei religii oficiale tinde să-i facă pe clerici iresponsabili faţă de proprii enoriaşi şi conduce la corupţie în sânul religiei, însăşi. Ridicarea unui zid de separare între biserică şi stat, drept urmare, este absolut esenţială într-o societate liberă.”
Judecând strict după criteriile enunţate, deci, de un mason, oare, fiindcă acel zid nu s-a ridicat niciodată mai sus de poala unui episcop, societatea actuală mai poate fi considerată liberă sau democrată, cum ne place s-o alintăm emfatic ?
Mai multă compasiune sigur nu a demonstrat, fiindcă am preţuit atât de mult învăţăturile bisericii, care denunţă războaiele ca pe mijloace barbare de risipire a vieţilor omeneşti, încât purtăm şi acum războaie pe toate continentele pentru a le impune şi altora această înţelepciune clericală.
În concluzie, fiindcă o bună predică trebuie să aibă un început fulminant şi un final inspirat, situate, însă, la cât mai mică distanţă unul de altul, îmi închei aici filipica religioasă, nu înainte de a afirma că, deşi m-am născut în ortodoxie, mă văd obligat să recunosc cel puţin una dintre virtuţile celibatului catolic şi anume aceea de a suprima posibilitatea transmiterii ereditare a fanatismului şi a ipocriziei criminale.
„Nu vei vedea niciodată animalele apelând la prostiile absurde şi, adesea, oribile ale magiei şi religiei. Câinii nu urinează ritual, în speranţa că vor convinge cerul să facă la fel şi să trimită ploaie. Măgarul nu rage o liturghie către un cer fără nori. Şi nici pisicile nu încearcă, prin abstinenţa de la carnea suratelor lor, să flateze spiritul binevoitor al felinelor. Numai omul poate avea un asemenea comportament nebunesc, arbitrar. Acesta este preţul care trebuie plătit pentru a fi inteligent şi, totuşi, nu suficient de inteligent.”
Aldous Huxley,
People and Power - Orthodox corruption
ATENTIE! ACEST ARTICOL SE POATE COPIA DOAR CU ACORDUL LUI MARIAN DE LA BLOGUL DEZVALUIRI!
Multumim Marian pentru efortul sustinut de a traduce aceste filme deosebite si pentru articolele exceptionale. Speram si noi ca mai devreme sau mai tarziu munca ta sa fie apreciata la adevarata valoare si sa capeti si compensatie materiala.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Mă văd nevoit să fac unele precizări pentru cei care nu înțeleg subtilitatea noțiunii de moderare online. Mai bine zis, fiindcă este un site personal, nu poate exista nici dreptul la replică, nici cel de a comenta pe site-ul meu. Ambele sunt simple privilegii, acordate, temporar, celor care apreciază faptul că primesc, pe gratis, ceva foarte muncit și, mai ales, celor care nu folosesc un limbaj agresiv sau suburban sau care nu bat câmpii pe lângă subiect, fără a fi în temă cu postările anterioare ale site-ului.
Iar comentariu înseamnă câteva fraze, nu o altă postare.
De asemenea, nici comentariile la comentariul altui comentariu nu vor fi acceptate. Polemizați unde doriți, dar nu aici.
Apoi referiți-vă pe cât posibil doar la subiectul postării. Folosiți un limbaj decent. Dacă intrați în clinciuri cu alți comentatori, folosiți argumente, nu injurii.
Comentariile care nu respectă aceste cerințe vor fi respinse fara discuții.
Vă mulțumesc pentru înțelegere!