Suntem prizonierii unei realităţi prefabricate pe care am moştenit-o şi ne-am asumat-o fără să o simţim
„Transformarea interioară care se
petrece cu noi, transformarea de conştiinţă, este o transformare a
identităţii noastre. Atunci când fiinţele inefabile care suntem au
început să-şi asume jocul coborârii în densitate, în materie, în trupuri
umane, atunci a intervenit acel soi de amnezie a adevăratei noastre
identităţi. Am uitat cine suntem. Nu, nu a fost o condamnare la uitare,
nimeni nu a făcut asta în locul nostru. Ba, dimpotrivă, noi am ştiut de
la bun început faptul că odata coborâţi pe tabla de joc, va interveni
uitarea.
Identificarea cu nivelurile dense ale
propriei noastre creaţii devenea, astfel, perfectă. Important aici este
faptul că ne-am asumat această pierdere temporară a identităţii noastre.
Ce poate fi mai teribil pentru o fiinţă conştientă decât să-şi piardă
identitatea, conexiunea cu propria ei esenţă, să uite cine este, să-şi
piardă astfel puterea de a crea în mod conştient?
Am acceptat această fracţionare a
întregului care eram. Partea noastră cea mai subtilă, cea pe care acum o
numim Sufletul nostru, partea care nu putea suporta învelişul de carne
şi sânge a rămas, undeva, în aşteptare. Energiile ei erau prea înalte
pentru a cobori în materie.
Partea mai densă a propriei noastre
fiinţe, pachetul de energii mai joase, au trecut printr-un lung proces
de adaptare la capătul căruia au apărut fiinţele omeneşti aşa cum le
cunoaştem astăzi. Este partea din noi care şi-a asumat identificarea cu
materia. Niciun moment nu am fost condamnaţi la acest joc. Nimeni nu
ne-a obligat să facem acest lucru.
Există miriade de fiinţe în întrega
creaţie care nu au avut niciodată curajul de a cobori în teribilul joc
al încarnării. Noi, cei care urma să devenim umanitatea, am avut curajul
s-o facem, neştiind când sau cum se va termina acest extraordinar
experiment. Uitarea nu a fost un tabu, o regulă arbitrară, ci o
chestiune de fizică spirituală, de fizică a energiilor subtile.
Densitatea enormă a materiei a făcut ca acele straturi ale propriei
noastre fiinţe, în care era păstrată memoria sufletului, să devină
inaccesibile. Astfel ne-am pierdut identitatea de fiinţe inefabile.
A-ţi trăi propria creaţie
De ce era nevoie de acest «joc cosmic», aşa cum îl numeşte Stanislav Grof? Nu putem cunoaşte cu adevărat decât ceea ce trăim.
Trebuie să devenim una cu obiectul cunoaşterii noastre, să trăim starea
de a fi acel «lucru», pentru a-l cunoaşte cu adevărat. Nu e vorba aici
despre cunoaşterea omenească, prin minte, prin evaluare, ci cunoaştere
prin experienţă. Nu poţi «cunoaşte» iubirea, sau adevărul, sau
libertatea. Le poţi doar trăi.
Experienţă
Trebuia să coborâm în densitate, în
materie, pentru a o trăi noi înşine. Trebuia să ne experimentăm propria
noastră creaţie, pentru ca expansiunea creaţiei să poată continua. Este
ca şi cum un pictor ar cobori în propria operă, ar deveni una cu
personajele pe care le pictează, le-ar trăi vieţile în aceeaşi clipă în
care pensula sa le-ar zugrăvi. Sau, un muzician care-şi trăieşte opera
în timp ce o compune. În acelaşi fel, creatorii care suntem îşi trăiesc
propria creaţie în materie. În ultimă instanţă, este o chestiune de
expansiune a acestei creaţii, căci dimensiunea materială, densă, este cu
adevărat vârful de expansiune al creaţiei. Creatorul se experimentează pe Sine. Nu este suficientă «ideea» (gândită) a perfecţiunii. Este nevoie de experimentarea perfecţiunii. Aceasta este Creaţia!
Treptele identificării
Corpul
Coborând în zonele dense ale acestei
creaţii, în materie, în corp fizic, în prima fază ne-am identificat cu
acesta. Am trăit iluzia completă. Am crezut că suntem corpurile noastre
şi doar atât. Identitatea noastră de fiinţe spirituale a fost înlocuită
cu o nouă identitate. A fost o identitate parţială. Conştiinţa
întregului a fost înlocuită cu o conştiinţă limitată la corp.
Experimentam atunci identificarea completă cu această parte a propriei
noastre fiinţe. Am devenit una cu corpul nostru. Trăiam iluzia morţii, a
dispariţiei. Crezând că suntem doar corpul nostru, am crezut că putem,
pur şi simplu, dispărea. Am trăit frica de anihilare fizică, iar această
frică ne-a însoţit pe parcursul întregului nostru drum, până la
revelaţia enormă a adevăratei noastre identităţi, ce urma să se petreacă
eoni de timp mai târziu. Dar, pentru această treaptă, ne-am asumat
identitatea trupului.
Rolurile
Apoi am început să ne întrebăm cine
suntem noi. De unde venim. A fost o nouă treaptă a identificării. Este
etapa în care ne-am asumat, timp de mii de vieţi, mii de roluri, în
încercarea superbă de a ne afla identitatea. Fiecare rol pe care ni l-am
asumat a fost o creaţie în sine, trăită până la capăt. Identitatea
noastră a trecut prin mii de transformări. Am fost copii şi mame, eroi
şi laşi, învingători şi învinşi. Am fost totul, în căutarea unei
identităţi. Unele roluri ne-au plăcut, altele nu şi, astfel, în acelaşi
fel în care conştiinţa noastră întreagă se scindase în două, o parte
inefabilă şi o parte care a coborat în materie, în acelaşi fel întreaga
noastră realitate umană am scindat-o în perechi de contrarii aflate
într-un etern dans al polarităţilor: bine-rău, întuneric-lumină etc.
Criteriul acestei dihotomii a fost frica generată de instrumentul
gândirii. Lucrurile care nu ne plăceau şi pe care le-am numit
«întuneric, rău» etc., le-am respins, le-am îngropat. Frica de unele
zone ale conştiinţei se născuse deja şi se adăuga fricii primordiale a
primului nivel, frica de moarte, de dispariţie.
Am început să ne temem de toate
lucrurile pe care mintea omenească, cu care eram din ce în ce mai
identificaţi, nu le înţelegea. Şi erau destule, căci creaţia infinită şi
multidimensională nu poate fi adminstrată cu instrumentul liniar al
minţii omeneşti. Cea mai mare parte a fiinţei noastre a ajuns să fie înstrăinată complet, considerată ceva exterior.
Acest «ceva» a fost şi el împărţit în două: o parte luminoasă, eterică,
a fost numită Dumnezeu, Suflet, Sine Superior, sau i s-au dat
identităţi divine: zeii tuturor mitologiilor; si o parte întunecată,
densă, a fost numita diavol, sau altfel. Astfel, umanitatea, aflată în
plin joc al identităţilor, al rolurilor pe care şi le asuma viaţă după
viaţă, aducea cu sine acest mod de a privi creaţia, împărţind-o în
polarităţi fundamentale.
Emoţiile
Călătoria umanităţii în materie
adăugase astfel identităţii primare aceea a trupului fizic, identităţile
succesive ale diferitelor roluri pe care le jucase în decursul vieţilor
încarnate. Identificarea cu aceste roluri a adus cu sine drama, emoţia.
Fiecare rol pe care noi l-am jucat vreodată în vieţile noastre ne-a
făcut să trăim întregul spectru al emoţiilor omeneşti. Am trăit prin
emoţie, identificaţi complet cu rolurile noastre omeneşti. Instrumentul
minţii nu era încă primordial în această etapă. Nu puteam stăpâni
fluxurile uriaşe de energie emoţională care se năşteau din dramele
noastre. Au fost timpurile furiei oarbe, dar şi ale bucuriei
dezlănţuite, timpurile fricii îngrozitoare de a pierde ceea ce credeam
că avem şi ale bucuriei de a câştiga ceea ce credeam că putem deţine.
Timpurile curajului, ale eroismului, ale dedicaţiei, dar şi ale
trădării, urii şi geloziei, ale posesiunii şi ale crimei. Ceea ce trăiam
era mult mai mult decât identificarea cu corpul şi mult mai mult decât
identificarea cu rolurile noastre. Cotinuam să jucăm roluri, dar trăiam
la nivelul emoţiilor fundamentale.
Mai era un pas până la timpurile în
care o nouă treaptă a identităţii, încă şi mai subtile decât cea
emoţională, avea să ne absoarbă. Identificarea cu propria noastră minte.
Cu capacitatea de a analiza, de a cunoaşte, de a clasifica. Era cea mai
avansată etapă a identităţii parţiale a fiinţei inefabile coborâte în
încarnare. Dar şi cea mai primejdioasă! Reuşeam acum să controlăm cu
ajutorul minţii, al raţiunii, emoţiile violente. Ele au rămas acolo, în
adâncuri, la fel ca şi celelalte identificări, cu rolurile noastre şi cu
corpul nostru. Frica de dispariţie fizică şi frica de a pierde ceea ce
avem sau ceea ce iubim ne-a însoţit dintotdeauna, dar ele au ajuns să
fie stăpânite cu ajutorul minţii. N-au dispărut, doar au fost mai adânc
îngropate, de-obicei în jumătatea întunecată a fiinţei, în ceea ce
psihologia numeşte inconştient. Jocul coborârii umanităţii în materie
atinsese punctul în care transformarea era posibilă. Cele mai iluminate
minţi ale umanităţii au înţeles că dincolo de spaţiul mental mai este
ceva. Misterul creaţiei nu putea fi cuprins cu ajutorul minţii. Este
marele prag, marea transformare a umanităţii şi descoperirea a ceea
misticii au numit dintotdeauna «iubire». Părea că mintea şi iubirea vor
fi mereu într-un veşnic antagonism, dar iată că umanitatea descoperea,
dincolo de identificarea cu mintea sa, o dimensiune a inimii, în care
creaţia putea fi mai curând simţită decât gândită, în care cunoaşterea
devenea intrinsecă, prin experienţă, nu dedusă pe cale secvenţială,
printr-un proces de gândire. Misticii din toate timpurile ştiuseră acest
lucru, dar la nivel de masă această conştientizare nu a devenit
posibilă decât în timpurile noastre.
Aspectele Adevărului
Adevărul primordial al unei fiinţe
umane, acela al identificării cu corpul, este un adevăr parţial. Fiinţa
inefabilă, conştientă de sine, odată coborâtă în dimensiunea densă a
existenţei, odată ce vălul uitării o cuprinde, are acces la un adevăr
trunchiat. De la marele adevăr transcendent, trece la un adevăr al
corpului, al densităţii. Identificarea cu corpul nu înseamnă că acel
lucru nu este real. Materia este o realitate în aceeaşi măsură ca şi
lumile inefabile. Dar a crede că eşti doar materie, aceasta este un
adevăr trunchiat, incomplet, parţial. Odată cu o identitate parţială,
trăieşti un adevăr parţial. Din acest adevăr parţial se naşte frica de
dispariţie fizică. Da, corpul dispare, poate fi ucis. Dacă identitatea
mea este limitată la corp, atunci acesta este adevărul meu. Pot
dispărea. Aceasta generează o frică la fel de reală precum identitatea
pe care mi-am asumat-o şi adevărul parţial în care cred. Realitatea mea
nu este una falsă, ci doar parţială. Ea se modifică, creşte, se lărgeşte
odată cu noile descoperiri. Odată ce identitatea mea se mută la nivelul
rolurilor, adevărul meu se lărgeşte. Sunt mai mult decât doar corpul
meu, sunt războinicul şi eroul, victima şi călăul, cel ucis şi cel care
ucide, copilul şi mama lui. Adevărul meu se lărgeşte odată cu ceea ce
cred că sunt.
Mai departe voi trăi realitatea
identităţii cu emoţiile mele, iar adevărul meu despre mine şi despre
intreaga lume înconjurătoare va căpăta un nou grad de rafinament. Este,
în mod evident o evoluţie, o expansiune a identităţii şi a adevărului
personal care vine, mereu, din experienţă. Experimentez niveluri noi ale
creaţiei, mă identific cu ele şi descopăr cine sunt. Adevărul meu
devine mai cuprinzător.
Expansiunea adevărului personal, aşa
cum îl experimentează umanitatea, atinge apoi pragul semnificativ al
identificării cu mintea. Este punctul în care umanitatea crede că mintea
este cheia întregii realităţi. Este nivelul tuturor filosofiilor, al
civilizaţiei tehnologice şi al ştiinţei care, în cele din urmă, îşi
descoperă singură limitările. Este umanitatea aşa cum o cunoaştem în
zilele noastre, care a creat o lume pe măsura adevărului său raţional şi
care începe să intuiască faptul că mentalul, ca orice etapă a
identităţii şi a adevărului, are propriile sale limite care pot fi
depăşite. Sunt momente de ezitare şi de căutare, uneori umanitatea se
întoarce cu faţa către vechi adevăruri parţiale, vechi abordări, vechi
identificări. Nu funcţionează, căci noi nu mai suntem cei de acum trei
mii de ani. Dar redescoperă adevărul, până acum neînţeles decât de
câţiva mistici, că în spaţiul sacru al inimii, în noi înşine adică,
există o poartă, dincolo de care putem experimenta o nouă dimensiune a
fiinţei. Purtăm cu noi încă toate identificările vechi, cu trupul
nostru, cu aspectele, cu emoţiile şi cu fricile noastre, avem
capacitatea de a administra realitatea densă, până la un punct, cu
ajutorul raţiunii, al filosofiei şi al tehnologiei, dar suntem pregătiţi
pentru o nouă etapă a expansiunii adevărului nostru personal şi al
identităţii. Nu mai este vorba despre câte un mistic singuratic ascuns
într-o peşteră sau într-un deşert, ci despre mulţi oameni care trec în
acelaşi timp prin această criză de identitate şi de adevăr personal care
conduce către o nouă treaptă de evoluţie interioară. Lumea şi noi
înşine ne schimbăm, pentru a cât-a oară în istoria umanităţii?!
«Cunoaşte-te pe tine însuţi», spune o
inscripţie pe templul din Delfi, unde se oficiau ceremoniile misterelor
lui Appolo, zeul cuvântului solar.
În interior se află adevărul.
«Împărăţia cerurilor se află în voi», spunea Cristos, având acelaşi
subtext. Întregul Adevăr se află ascuns în interiorul fiinţei omeneşti,
disimulat sub forma unor adevăruri parţiale, aflate în expansiune. Evoluţie înseamnă de fapt descoperire de sine
şi mereu un alt răspuns la întrebarea «cine sunt eu?». Care este pragul
ultim al descoperirii de sine? Nu există un prag ultim, pentru că, în
ultimă instanţă, ceea ce se petrece în noi este jocul divinităţii care
se descoperă pe ea însăşi, experimentându-şi creaţia.
Dar pragul pe care noi îl trecem acum
este descoperirea a ceea ce se află dincolo de această identificare cu
cel mai subtil şi cel mai greu de depăşit prag, cel al minţii. Mintea
este instrumentul care ne-a însoţit de la începuturile coborârii noastre
în densitate. A evoluat odată cu noi, a crescut odată cu noi până la
atingerea pragului de transformare. Mintea nu dispare odată cu această
nouă etapă a descoperirii de sine, ci se transformă. Merge cu noi în
dimensiunea următoare. La nivelul inimii,
acolo unde este centrul de inteferenţă între aspectele noastre umane şi
cele subtile, spirituale, acolo putem alege modul în care mergem mai
departe: continuăm să judecăm realitatea, adică s-o evaluăm permanent în
polarităţi dinamice, sau încetăm să judecăm realitatea, alegând să
simţim această realitate, redându-i unitatea primordială. De aceea
pragul acesta al inimii este punctul de cotitură al tuturor misticilor,
dar mai ales al celui pe care-l numim Isus Cristos. Dincolo de minte se
află Iubirea.
Poarta sacră
De câte ori nu am auzit sintagma
«Dumnezeu este iubire»? Sau «noi suntem iubire»! Câţi dintre noi nu
ne-am pus întrebări de genul, «dacă Dumnezeu este iubire şi noi suntem
iubire, atunci cum este posibil să existe această realitate, în acest
fel?». De fapt, iubirea despre care vorbesc misticii în scrierile lor,
nu numai sfinţii creştini, dar, înaintea lui Cristos, Budha, Zoroastru
sau Osiris, nu este iubirea aşa cum o concep aspectele noastre umane.
Acela care a făcut cunoscut acest lucru, pentru întâia dată în istoria
umanităţii încarnate, a fost Cristos. Abia odată cu el umanitatea a
început să perceapă dincolo de iubirea parţială, trunchiată, omenească.
În vechile mistere ale zeilor solari, rezervate doar unei elite
spirituale iniţiate, adevărul iubirii divine, complete, integrale, era
experimentat. Trăit! Umanitatea de rând nu avea acces şi nu era
pregătită, poate, pentru acest aspect al Adevărului. În templele
Egiptului antic şi în cele ale Orientului Mijlociu, în întreaga Europă
veche, la Delfi şi Eleusis, dar şi in templele Hiperboreei zalmoxiene,
iniţiaţii trăiau revelaţia că dimeniunile umane sunt doar aspecte ale
adevăratei noastre identităţi. Experimentau dezidentificarea de aceste
aspecte, de dimensiunea corporală, de dimensiunea energetică a rolurilor
asumate, de dimensiunea emoţiilor şi a minţii, pentru a transcende
„dincolo”, în spaţiile vaste ale fiinţei. Ei descopereau, de fapt, prin
trăire directă, contactul cu Zeul, cu divinitatea. Nu exista încă
înţelegerea faptului că acea dimensiune este una a propriei fiinţe. Zeul
era încă o dată o fiinţă străină, exterioară. Poporul nu putea concepe
încă nici măcar acest lucru, rătăcit în visul trairii materiei. Adevărul
despre porţile fiinţei a fost păstrat în interiorul acestor şcoli de
mistere, ale iniţiaţilor. Încă nu venise timpul pentru acest nivel al
Adevărului.
Cel care a mişcat ceva aici a fost Isus
Cristos. El a adus aceste niveluri ale Adevărului, tot prin experienţă
directă, trăindu-l, în spaţiul profan. El nu s-a închis într-un templu.
Templul său a fost întreaga umanitate. Prin el, trăirea acelor niveluri
de conştiinţă a devenit accesibilă tuturor, căci conştiinţa are darul de
a fi inductivă. Spaţiul sacru al inimii nu a mai fost doar o poartă
iluzorie, o abstracţie a cărei trăire să fie accesibilă doar
iniţiaţilor, ci a devenit o posibilitate pentru mase. El a fost acela
care a făcut posibilă transformarea pe care o trăim acum. Iubirea, la
adevăratele sale dimensiuni, în adevărata sa natură, completă, a fost
trăită în corp omenesc. Poarta a fost deschisă.
Ceea ce s-a petrecut mai târziu, când
trairea lui Isus a fost transformată într-o dogmă, şi din experienţa
iubirii integrale nu a mai rămas decât un concept uscat, o poruncă de
neînţeles, nu a fost vina nimănui. Umanitatea a luat atât cât a putut în
acel moment al evoluţiei sale. Biserica oficială a fost reflexia
conştiinţei umanităţii în acel moment.
Dar acum, acum lucrurile s-au schimbat.
Umanitatea s-a copt. Adevărul integral şi iubirea integrală pot fi
trăite, căci mulţi oameni sunt în plin proces de transformare
interioară, iar poarta sacră a inimii poate fi trecută.
Aspectele Iubirii
Aşa cum, atunci când coborâm în
densitate ajungem să trăim o identitate parţială şi un anume aspect
limitat al adevărului, tot aşa ajungem să trăim aspecte parţiale ale
iubirii. Identificaţi complet cu trupul nostru, cotropiţi de frica
morţii fizice, crezând că suntem doar carne şi sânge, iubirea are un
aspect strict corporal. Este forma minimă a iubirii, în care tot ceea ce
contează este să rămânem în viaţă.
Supravieţuirea
În zilele noastre, cu greu mai poate fi
numită iubire această dorinţă irezistibilă (instinct) de a supravieţui.
Şi totuşi este o formă primară de iubire! Uitarea a cine suntem cu
adevărat este totală. Nu mai ştim că nu putem muri. Credem că odată cu
trupul totul se sfârşeşte şi urmează neantul. Toate dimensiunile fiinţei
transcendente – iubirea care impregnează întreaga creaţie este uitată.
Identitatea parţială, care generează un adevăr parţial, conduce la
trăirea unei forme parţiale de iubire.
Călătoria inimii a început!
Nu iubim încă pe nimeni, căci iubirea
nu poate fi recunoscută. Nici pe altcineva, nici pe noi înşine! Ne urâm
trupul, de fapt, pentru că el este semnul sfârşitului. De aceea putem
foarte uşor să ucidem, pentru hrană, pentru perpetuarea speciei, pentru
orice. Semnul acestei identificări este sexualitatea primară, animalică,
şi ea, desigur, un aspect parţial al iubirii. Singura provocare este a
rămâne în viaţă. Suntem doar un corp din carne şi sânge şi nimic mai
mult. Una cu densitatea! Suntem identificaţi cu aspectul nostru cel mai
limitat.
La nivelul identificării cu rolurile
noastre, după ce prioritatea supravieţuirii a fost cumva asigurată,
iubirea capătă un aspect mai complex. Odată cu nenumăratele răspunsuri
la întrebarea «cine sunt eu», umanitatea trăieşte nenumărate forme
parţiale ale iubirii. La baza tuturor acestor forme stă polaritatea
fundamentală masculin-feminin. Trăim toate rolurile, masculin şi
feminin, în mii de forme. Ne iubim soţiile şi copii, prietenii şi «ceea
ce este al nostru», ca şi cum am fi noi înşine. Este, de fapt, o
extensie a identităţii personale, de la aspectul strict corporal, la
lucrurile şi fiinţele pe care le percepem mai mult sau mai puţin ca
fiind «ale noastre». Este o expansiune a adevărului personal. Trăim
direct faptul că ne pasă de altcineva, decât de propria nostră
supravieţuire, la fel de mult. Începem să umplem sentimentul golului
interior cu iubirea pentru perechea noastră. Credem că iubirea pentru
celălalt va umple acest gol. Şi, într-un fel este adevărat, căci
sentimentul rupturii primordiale pare a se atenua în clipele de iubire.
Şi nu doar atunci când este vorba despre iubirea într-un cuplu, ci şi în
cazul iubirii pentru un copil sau altcineva apropiat. Trecem deci prin
mii de roluri, şi fiecare înseamnă trăirea a mii de forme ale
identităţii, adevărului personal şi iubirii. Dar la baza acestei
experienţe stă polaritatea fundamentală masculin-feminin şi căutarea
întregirii în celălalt. Este etapa în care transformarea începe să aibă
loc în cadrul relaţiei cu celălalt.
Foarte interesant este faptul că aceast
aspect al iubirii îmbracă de multe ori forma dependenţei. Depindem de
ceea ce ne este sau nu dăruit de către celălalt. Iubirea aceasta este de
fapt un schimb energetic. Căutăm înafara noastră ceea ce nu ne putem încă dărui singuri. Credem
că suntem incompleţi, că ne lipseşte ceva, căci păstrăm în adâncurile
noastre sentimentul nedesluşit că am fost, cândva, cumva, compleţi.
Paradisul pierdut!
Devenim căutătorii iubirii într-un
partener, într-un copil, într-un prieten, într-un animal, din pricina
acestui sentiment de incompletitudine. Adevărul nostru parţial despre
noi înşine, identitatea noastră parţială, ne împiedică să trăim iubirea
completă în interior. Astfel că proiectăm înafară ceea ce ni se pare că
lipseşte. Sigur că iubirea pe care o găsim înafară este şi ea
incompletă. Astfel că ne întoarcem de mii de ori pentru a juca alte
roluri alături de sufletele apropiate nouă. Unii altora ne suntem copii
şi amanţi, mame şi fraţi, prieteni şi duşmani de moarte, în vieţi
succesive. Dansul identităţilor succesive se împleteşte astfel cu dansul
emoţiilor din ce în ce mai complexe.
Uneori revenim în roluri asemănatoare
de multe ori, atunci când credem că avem ceva de rezolvat într-o
relaţie, atunci când suntem purtătorii unei vinovăţii, a unei datorii, a
unei răzbunări, a unei iubiri neîmplinite. Sau atunci când credem că
putem ajuta pe cineva. Aceasta este karma.
Nu suntem condamnaţi la karma, ci ne-o
alegem singuri în funcţie de felul în care ne judecăm pe noi înşine şi
viaţa în care am fost. Dar ceea ce contează aici este faptul că trăim un
nou aspect, mai larg, al iubirii. O nouă formă. Cu cât identitatea şi
adevărul nostru devin mai largi, cu atît forma iubirii trăite aste mai
largă. Iubirea, în care sunt parte corpul, energiile noastre corporale
şi emoţiile noastre, ne conduce într-o zonă a experienţei în care
umanitatea a stat mii şi mii de ani. Pendularea între iubire şi frică – frica nu este decât absenţa iubirii – este semnul acestei etape a experienţei noastre umane. Tot ce nu iubim, respingem. Iar ceea ce respingem şi considerăm străin de noi, ne înspăimântă. De aici la a considera o ameninţare aceste lucruri nu mai este decât un pas.
Această treaptă a identificării,
extraordinar de complexă, ar merita o analiză largă, căci înlăuntru este
toată diversitatea inimaginabilă a vieţii. Credem că suntem una nu
numai cu trupul nostru, cu aspectele noastre care sunt infinite, dar şi
cu emoţiile generate de aceste roluri. Devenim apărătorii nu numai ai
iubitei, familiei, copiilor noştri, dar ai ţării noastre, rasei noastre,
culturii, religiei, istoriei, a tot ceea ce ni se pare că ne
reprezintă, că seamănă cu noi, şi duşmanii neînduplecaţi a tot ceea ce
pare că ni se opune. Este mereu o chestiune de identitate şi adevăr
asumat, reflectate în ceea ce iubim sau nu. Limitele pe care ni le
stabilim sunt acelea izvorâte din ceea ce ne place sau nu, din ceea ce
percepem ca făcând parte din noi sau nu.
Acelaşi lucru se petrece cu emoţiile
noastre, pe care le împărţim în plăcute şi neplăcute. Dar, în mod
paradoxal, cu cât respingem mai mult din experienţă, cu atât mai multe
sunt emoţiile având culorile fricii şi anxietăţii. Cu cât plasăm mai
mult înafara noastră, cu atât frica este mai mare.
Apoi urmează nivelul cel mai
interesant, cel al spaţiului mental. Căci mintea este instrumentul
fabulos de articulare a realităţii dense de când ne încarnăm pe această
planetă. Mintea a crescut odată cu noi, ne-a însoţit în toate procesele
noastre. Cu ajutorul mintii am operat în interiorul dualităţii. Eu –
celălalt, înăuntru-înafară, cerul-pământul, spirit-materie. Atât de mult
am lucrat cu acest instrument destinat iniţial supravieţuirii fizice,
încât am ajuns să credem că noi suntem chiar procesele noastre mentale.
Iluzia este perfectă. Sentimentul adânc al «lumii de dincolo» ne
însoţeşte mereu, dar sub forma unei frici, căci mintea se teme de tot ceea ce nu poate administra.
Partea din noi pe care am uitat-o e mai străină ca niciodată. Atât de
strâină încât am ajuns uneori să o negăm complet. Ateismul e forma
supremă a negaţiei de sine.
Pe această treaptă a evoluţiei noastre
ne identificăm, pe lângă corporalitate, sexualitate, roluri şi emoţii,
cu sisteme de gândire. Înglobăm în identitatea şi adevărul nostru în
expansiune ceea ce credem despre noi înşine şi despre întreaga
realitate. Ne definim prin modul nostru de gândire, prin realitatea
noastră culturală şi ideologică. Este timpul identificării cu filosofii,
sisteme de credinţă, concepte despre fiinţă şi univers, cu dogme
religioase, politice şi militare, identitatea noastră înglobează acum
idei despre cine şi ce este, construim întregi ierarhii de valori morale
şi de orice fel. Este nivelul ştiinţei care se luptă pe viaţă şi pe
moarte cu misticismul, al religiilor care ucid în numele credinţei, al
fanatismului în numele căruia se poartă războaie. Este timpul umanităţii
care se teme de extratereştri – străinii, necunoscuţii, umbrele – asta
după ce am purtat bătălii intense în toată istoria. Mintea, care
orchestrează tot acest spectacol interior al conştiinţei, devine stăpâna
absolută a jocului. Iubirea pare să fi dispărut cumva în faţa acestei
avalanşe a raţionamentului rece. Dar nu este aşa, căci minţile cele mai
strălucite descoperă singure propriile limitări ale acestui mod de a
percepe, de a evalua existenţa.
Ele, minţile cele mai strălucite,
descoperă cumva algoritmul straniu al experienţei omeneşti şi percep
felul în care identificările noastre succesive creează marele joc. Este
punctul în care devine posibilă alegerea între a judeca realitatea şi a o
accepta, şi a o simţi. Este punctul în care devine posibilă acceptarea
revelaţiei că dincolo de toate rolurile pe care le-am jucat vreodată,
dincolo de corpuri şi de emoţiile noastre, dincolo de ceea ce gândim,
există o realitate mai largă pe care o putem trăi. Este
marea transformare pe care o trăim. Este recuperarea unui nivel al
iubirii care nu a mai fost disponibil pentru umanitate de când a început
jocul cosmic al încarnărilor.
În clipa în care reuşim să facem
schimbarea de la a gândi realitatea la a simţi realitatea «cu inima»,
descoperim, dincolo de orice teorie sau dogmă, din propria experienţă,
că noi am fost mai mult decât rolurile noastre, am fost actorii. Şi, mai
mult decât emoţiile noastre, am fost creatorii lor. Mai mult decât
gandurile noastre, am fost întotdeauna stăpânii spaţiului nostru
interior. Doar că uitasem acest lucru, cuprinşi în vârtejul
identificărilor noastre cu diferitele noastre aspecte.
Descoperim, deasemeni, adevăratele
dimensiuni ale iubirii, în cuplu şi în orice relaţie, căci putem simţi,
în spatele rolului, sufletul celui pe care-l iubim. Intervine nevoia
disperată de adevăr complet, de sinceritate, de contact total cu
celălalt, dincolo de toate măştile pe care le-am purtat vreodată.
Descoperim
că «iubita mea», «copilul meu», «tatăl meu» sunt de fapt suflete ca şi
noi, complet libere, aflate în propria lor experienţă, mai mult sau mai
puţin conştientă, care nu ne aparţin în nici un fel, care nu ne
datorează nimic şi cărora nu le datorăm nimic, pentru că totul a făcut
parte din jocul acestor roluri pe care le-am jucat cu toţii.
Descoperirea că nimeni nu e vinovat cu
nimic, că nimeni nu a fost ucis vreodată, căci moartea e o iluzie ce
vine din identificarea cu corpurile, că nu există vinovaţi şi vinovăţii,
că nu e nimic de salvat, de ajutat, aceasta descoperire aduce cu sine
acest nou nivel al iubirii faţă de sine şi faţă de ceilalţi.
Iubirea nu mai este un troc, pentru că
nu mai e nimic de câştigat şi nimic de pierdut, nimic de aşteptat în
schimbul iubirii. Este faimoasa iubire care nu cere nimic în schimb şi
care poate veni numai din trăirea directă a Adevărului, a cine suntem cu
adevărat, din descoperirea adevăratei noastre identităţi de fiinţe
inefabile care participă la jocul cosmic al încarnării. Dincolo de acest
nivel al inimii, pe care îl putem numi şi nivelul lui Cristos, sau
nivelul de conştiinţă cristică, se află eliberarea adevăratelor noastre
puteri de creaţie liberă. Descoperirea Creatorului din noi care se
experimentează pe sine în deplină conştienţă şi libertate!
Aspectele libertăţii
Aşa cum adevărul despre noi înşine vine
înaintea iubirii, adică nu putem trăi adevărata, completa iubire fără
să trăim adevărul despre noi înşine, tot aşa, iubirea vine înaintea
libertăţii. Adică nu putem trăi libertatea, în absenţa adevărului şi a
iubirii. «Adevărul vă va face liberi». Da, căci adevărul despre noi
înşine şi despre adevărata natură a fiinţei conduce la trăirea iubirii,
iar iubirea adevărată este aceea care aduce libertatea completă.
Ce înseamnă libertate? Libertate faţă
de ce? Suntem obişnuiţi, după lunga noastră călătorie în densitate, în
care ne-am raportat mereu la «exterior», să ne definim libertatea ca pe o
independenţă faţă de acest exterior. Este un fals. Căci acest exterior
este ceea ce am exclus din noi înşine. Cu
cât identitatea noastră a fost mai îngustă şi identificările noastre
mai strâmte, cu atât am exclus mai multe din noi înşine, iar noi am fost
mai puţin liberi. Dar am crescut, ne-am expansionat. Aspectele cu care ne-am identificat de-a lungul erelor au devenit din ce în ce mai largi. Am descoperit faptul că toate limitările, la corp, la rolurile, emoţiile şi gândurile noastre nu erau decât autolimitări.
Graniţe arbitrare între noi înşine şi marele rest, stabilite în funcţie
de cât anume percepeam din ceea ce suntem. Libertatea noastră nu era
îngrădită decât de propriile noastre aspecte.
Adevărata libertate este o libertate
interioară, în care ne dezidentificăm de propriile noastre aspecte. Pe
măsură ce descoperim că suntem mai mult decât corpurile, emoţiile,
gândurile noastre, ne recuperăm libertatea de fiinţe complete. E ca şi
cum ne-am trezi dintr-un vis al densităţii pentru a ne redescoperi pe
noi înşine.
Faptul că suntem mai mult decât
corpurile noastre a fost mereu mai curând o intuiţie care nu a avut
nevoie de prea multe dovezi, a fost simţită. Dar în ce priveşte
eliberarea de rolurile noastre, emoţiile noastre şi gândurile noastre,
lucrurile sunt mai dificile pentru că sunt niveluri mai subtile, iar
gradul lor de seducţie este mai mare. Corpul l-am considerat, mai ales
în căutarea noastră spirituală, mai curând un obstacol, decît altceva.
Nu l-am iubit cu adevărat decât în timpurile din urmă, în care am
descoperit că spirit înseamnă totul, întreaga realitate, inclusiv
corpul. Dar până atunci nu. A fost mai uşor să privim dincolo de el. Dar
rolurile noastre care ne-au intrat în sânge?
Libertatea faţă de aspecte
Adevărul nostru au fost rolurile pe
care le-am jucat, iar gradul de iubire pe care l-am trăit a fost pe
măsura acestor roluri. La fel şi libertatea noastră. Am fost înlănţuiţi de credinţele noastre despre ceea ce suntem.
Un exemplu simplu: cândva am crezut că misiunea mea era aceea de a
salva pe alţii. Mă identificam cu rolul salvatorului. Confundam iubirea
cu salvarea celui pe care îl iubeam. Era, desigur, o formă parţială de
iubire, dar nu Iubirea. Încercasem să o « salvez » pe mama mea, pe sora
mea şi, desigur, încercasem să o salvez pe cea care era perechea mea. Nu
era decât un rol pe care-l jucam şi care o condamna întotdeauna pe
femeia de lângă mine, fie ea mamă, soră sau iubită, să joace rolul
victimei. O neînţelegere profundă! Eram eu liber? Erau ele libere? Nu,
căci adevărata natură a fiinţei noastre nu era aceea a rolului pe care
îl jucam! Ne auto-limitam. Trăiam o parte de adevăr, o parte de iubire, o
parte de libertate. Eliberarea de rol a fost dificilă şi nu a venit
decât printr-o « criză » majoră, semnul transformării.
Toţi trăim roluri, modele de
comportament cu care ne identificăm şi care nu sunt decât limitări.
Mulţi poartă toată viaţa modele moştenite de la părinţi, modele
energetice care vin de pe linii familiale şi karmice, loialităţi
fanatice faţă de modelele altora, pe care şi le-au însuşit, prin care se
definesc, şi care, la fel, nu sunt decât identificări cu roluri. Toate
sunt străbătute de polaritatea fundamentală masculin – feminin şi de
frica de moarte, care sunt identificările noastre fundamentale atunci
când venim în încarnare. De aceea, orice
adevărată vindecare, pe orice nivel al fiinţei, include dezidentificarea
de aceste aspecte ale fiinţei, şi nu exisită vindecare completă fără
eliberarea de acestea.
Eliberarea de emoţii
Dar emoţiile generate de aceste roluri,
care au devenit un mod de a trăi, mod de a aduce energie în această
dimensiune densă a încarnării, asta e altceva. « Emoţiile mele, frica
mea, entuziasmul meu, depresia mea, tristeţea mea, disperarea mea,
bucuria mea ». Abia acum descoperim că emoţiile sunt doar stări energetice ale fiinţei, feluri în care modulăm noi energia.
Şi, cu toate acestea, e foarte dificil să ne dezidentificăm de ele.
Atât de mult timp am crezut că suntem emoţiile noastre, încât acum e
foarte greu. Dar merită efortul de a căuta
prezenţa şi conştienţa totală, merită efortul de a rămâne atenţi la
toate mişcările şi transformările energiilor interioare, căci în spatele
acestor procese se află nu numai niveluri noi ale iubirii, dar şi
niveluri noi ale libertăţii interioare.
Cum aduce starea de prezenţă şi de conştienţă faţă de sine eliberarea de sub imperiul emoţiei?
Atunci când suntem prezenţi în noi
înşine, conştienţi de apariţia oricărei emoţii, a oricărui gând, abia
atunci putem alege dacă ne vom identifica cu acea emoţie sau nu. Dacă o
vom trăi ca şi cum am fi una cu ea, sau doar o vom observa până la
dizolvare. Aceasta este una dintre cele mai importante forme ale
eliberării interioare. Eliberarea de emoţie!
În multe cazuri înseamnă, pur şi simplu, o nouă viaţă şi descoperirea unor capacităţi pe care nu ni le-am imaginat nicicând.
Odată eliberaţi de sub dictatura
emoţiilor care ne-au creat realitatea interioară şi, prin reflexie, pe
cea exterioară, abia atunci descoperim starea de bucurie pură a fiinţei.
Emoţiile devin doar valuri care vin şi
trec, care se nasc în noi şi care dispar, în vreme ce noi experimentăm
starea aceluia care rămâne martor la aceste fenomene interioare. O
libertate nouă se naşte, interioară şi exterioară, căci nu mai acţionăm
sub imperiul fricii, al mâniei, al disperării etc., nu ne mai temem de
ceea ce vor spune sau crede ceilalţi despre noi, ci vom deveni mai
autentici şi mai curajoşi în a ne afirma propriul adevăr. Validarea
acestui adevăr interior ne va conduce rapid la acceptarea adevărului
interior al altora, oricare ar fi. Nu ne vom mai petrece viaţa încercând
să corectăm «erorile» lumii exterioare în funcţie de propriile noastre
norme. Calea spre marea deschidere a inimii devine largă în faţa
noastră.
Eliberarea de identificarea cu mintea
Cel mai important lucru pe care-l
dobândim este naşterea încrederii în noi înşine, în capacitatea noastră
de a administa spaţiul interior. Începem să ne descoperim adevărata
noastră natură de creatori conştienţi.
Descoperim repede, deasemeni, legătura indestructubilă între procesele mentale şi cele emoţionale. Gandul declanşează emoţia, care nu este decât un transmiţător al energiei în domeniile energiilor coporale. Facem, astfel, primul pas către eliberarea conştientă de dictatura modelelor de gândire.
La fel ca şi modelele de comportament
care au fost asociate anumitor roluri, la fel ca şi modelele de reacţie
emoţională la realitatea exterioară, există modele de gândire. Aceste modele de gândire rareori sunt ale noastre personal.
Suntem învăţaţi cum să gândim, cum să concepem realitatea şi pe noi
înşine, de famile, de catre şcoală, biserică, societate, ştiinţă,
tradiţie, cultură etc., etc. Rămâne prea puţin loc pentru a simţi noi
înşine realitatea, pentru a avea propriile opinii despre aceasta. Suntem
prizonieri în sisteme de convingeri pe care ni le asumăm ca fiind «ale
noastre» şi pe care apoi le apărăm ca şi cum ar fi o chestiune de viaţă
şi de moarte. Pentru că ne identificăm cu ele.
Suntem prizonieri, deşi ne credem nişte
fiinţe inteligente, raţionale şi puternice. Suntem prizonierii unei
realităţi prefabricate pe care am moştenit-o şi ne-am asumat-o fără să o
simţim. Este capcana judecăţii asupra realităţii. Realitatea este
înlocuită cu clişee prefabricate.
Credem că ştim cine este celălalt,
pentru că ştim cum îl cheamă şi unde lucrează, dar habar n-avem ce simte
celălalt. E o prăpastie între noi şi realitate. Privim un copac prin
prisma etichetelor din cărţi, dar habar nu avem despre adevărata natură a
acelui copac, care nu poate fi decât simţită.
Trăim astfel într-o colivie
conceptuală, arogantă, articulată pe logică şi pe deducţie, pe
cauzalitate, fără să mai percepem nimic înafara dimensiunii liniare a
realităţii oferite de minte. Privim doar umbrele pe un perete, în loc să
simţim adâncimea inimaginabilă a fiecărei clipe. Dacă adăugăm acest tip
de prizonierat interior, la acela al rolurilor şi al emoţiilor şi la
înstrăinarea de natura profundă a realităţii, putem să avem o imagine
asupra superficialităţii libertăţii noastre. Sistemul în care trăim este
generat de această privire asupra lucrurilor. De aceea sistemul menţine
acest tip de paradigmă, care este una a prizonieratului interior.
Suntem, de fapt, sclavii inconştienţi ai sistemului, cât timp nu
recuperăm adevărul despre noi înşine şi propria conştienţă.
Întotdeauna au existat oameni care au
cunoscut adevărul sau oameni care nu s-au mulţumit cu adevărul oficial.
Întotdeauna au fost oameni care au folosit adevărul pentru a acumula
putere asupra celor care nu îl cunoşteau şi oameni care au găsit singuri
adevărul, în ciuda celui oficial, controlat de sistem. Nu, sistemul nu
este «de vină», căci nu există opresor fără victimă. Noi am creat
sistemul, căci noi am jucat toate rolurile. A fost convenabil pentru
unii dintre noi să ronţăim doar firimituri din adevăr sau un adevăr
parţial, mestecat déjà de ceilalţi, sub forma adevărului oficial. De
aceea ne-am mulţumit cu o libertate parţială.
Libertatea nu este despre drepturile
omului, drepturi politice, drepturi sociale, drepturi economice etc.
Acele drepturi se referă la aspectele noastre, la corpurile noastre, la
rolurile noastre. Adevărata libertate se referă la libertatea
interioară, la ieşirea de sub identificarea cu sistemele noastre de
convingeri, cu credinţele noastre, cu dogmele pe care le-am validat.
Libertatea este, în ultimă instanţă, o chestiune de experimentare
directă a propriei fiinţe, de cunoaştere directă a ceea ce suntem.
Atunci când ştim ceea ce suntem, nu din
cărţi şi din doctrine, ci din propria noastră experienţă, nu mai putem
fi controlaţi, nici manipulaţi prin intermediul emoţiilor noastre, al
fricilor, al credinţelor noastre.
Nu mai putem fi păcăliţi cu rolurile pe care le-am jucat, căci ştim că
sunt doar adevăruri parţiale, iar adevărata noastră natură nu poate fi
îngrădită. Structurile de putere cărora ne-am supus nu mai au nicio
importanţă, căci descoperim că şi puterea este o iluzie.
Ceea ce suntem cu adevărat nu poate fi
supus, ucis, atacat, poluat, închis, nu poate fi posedat şi nici
manipulat, nici parazitat. Doar aspectele noastre pot fi. Daca ne credem doar trupuri, atunci, da, putem fi închişi, ucişi etc., căci realitatea noastră este cea a trupului.
Dacă noi
credem că suntem doar rolurile noastre, putem fi manipulaţi şi supţi de
energie prin intermediul acestor roluri, familiale, sociale, economice etc. Dar odată trăită libertatea interioară a fiinţei, aceste roluri se destramă, ne detaşăm de ele.
Dacă noi
credem că suntem gândurile noastre şi sistemele noastre de credinţe, da,
putem fi manipulaţi în numele unor false idealuri colective, în
detrimentul propriei fiinţe, şi în numele unor sisteme de convingeri
care ne vor crea realitatea trăită. Dar dincolo de aceste sisteme
de convingeri şi credinţe se află libertatea fiinţei care-şi descoperă
adevăratele dimensiuni, Identitatea, Adevărul, Iubirea şi Libertatea
Creatorului.
Un fel de epilog
Toate acestea merg împreună şi fac
parte din marele joc cosmic al fiinţei care experimentează dimensiunea
densă a creaţiei. Noi, adică! Pe măsură ce vălul uitării se ridică, pe
măsură ce experimentarea nivelurilor succesive ale fiinţei ne fac să
redescoperim cine suntem, revenim la atributele primordiale ale fiinţei.
Dar, de fapt, nu vom mai fi niciodată cum am fost atunci când am
coborât pentru întâia dată în materie. Căci această călătorie ne-a
transformat. Am devenit mai mult decât am fost atunci. Eram doar nişte
fiinţe inefabile, subţiri. Materia era pentru noi o aventură
inimaginabilă, în care urma să uităm cine suntem şi care nu se ştia cât
anume avea să dureze. Depindea numai de noi să străbatem vălurile
succesive ale uitării.
Ne-a trebuit mult curaj să ne asumăm
această extraordinară misiune în dimensiunile cele mai dense ale
creaţiei. Dar am făcut-o, alături de alţii asemenea nouă, alături de
care am suferit şi am iubit, am murit de o mie de ori, am luptat, ne-am
sacrificat, alături de care am fost ticăloşi uneori, dar am fost şi
eroi, şi, mai presus de toate, am descoperit dimensiuni noi ale propriei
noastre fiinţe. Nu vom mai fi niciodată ce am fost, ci mult mai mult
decât atât, căci am învăţat să aducem divinitatea noastră inefabilă în
mijlocul materiei celei mai dense.
Am devenit îngerii care pot trăi în
materie şi astfel am deschis calea şi pentru alţii. Căci, la aceste
niveluri, orice experienţă personală schimbă experienţa întregii
creaţii. Această superbă specie spirituală care suntem şi care-şi asumă
călătoria în materie poartă numele de Umanitate. Noi Suntem Aceia!!!
Horia Turcanu
