Revolution of the Evolution and The Emergence of Cultural Creatives
EPIGENETICA
„Profesorul dr. Bruce H. Lipton, expert în biologie celulară la Şcoala de Medicină a Universităţii Wisconsin a pus bazele cercetării şi studierii unei noi ştiinţe numită epigenetică care explică legătura dintre gene şi mediul înconjurător. Dr. Lipton a descoperit faptul că atunci când fiinţa umană nu trăieşte clipa prezentă, subconştientul rulează aproape în permenanţă „casete” cu diferite înregistrări mai vechi. El a pornit de la fizica cuantică care explică dualitatea corp-minte. Atitudinea noastră de conştienţă şi prezenţă este cea care favorizează comunicarea cu impact rezonant molecular ce reprezintă cheia principală a mecansimului prin care gândurile, atitudinile şi credinţele noastre creează condiţiile de existenţa o corpului şi lumii exterioare.
Microbiologii au început să recunoască faptul că mediul şi fiziologia noastră internă, dar mai ales percepţia noastră asupra acestora, determină nemijlocit activitatea genetică din fiecare celulă. Timp de aproape 50 ani ni s-a inoculat iluzia conform căreia sănătatea noastră şi destinul nu sunt altceva decât programe prestabilite în codul genetic, de unde a luat naştere conceptul de determinanţă genetică. În acest fel, mentalitatea oamenilor a fost deformată de o credinţă conform căreia viaţa unui individ este predeterminată genetic, ceea ce este fals.
Este clar, până şi pentru cel mai nepregătit individ, că toate crizele globale care au impact asupra mediului, sănătăţii, economiei şi stabilităţii sociale ameninţă suravieţuirea civilizaţiei umane. Dintr-o dată, vechiul desen animat cu vreun bărbos ciudat purtând o pancardă pe care scrie: “Vine sfârşitul lumii!” nu mai pare tot atât de hazliu. Media şi guvernul ne focalizează încontinuu atenţia asupra întunecimii unor crize iminente, dar oricum progrese recente în domeniul fizicii şi biologiei oferă o alternativă semnificativ diferită şi surprinzător de plină de speranţă pentru aceleaşi simptome.
Noi investigaţii ştiinţifice sugerează că evoluţia civilizaţiei umane se aseamănă cu soarta recurentă (repetabilă) a păsării Phoenix, o pasăre sacră venerată în mitologia Egiptului antic. La sfârşitul ciclului vieţii ei pasărea Phoenix îşi clădeşte un cuib din rămurele de scorţişoară cărora apoi le dă foc; atât pasărea, cât şi cuibul ei ard sălbatec şi se transformă în cenuşă. Din cenuşă se ridică o pasăre Phoenix nouă şi mai impozantă. O reînnoire a conştienţei noastre ştiinţifice rescrie percepţiile noastre fundamentale despre viaţă şi evoluţie. Punând împreună elementele din fizica nouă (mecanica cuantică), noua biologie (epigenetica), şi noua matematică (geometria fractică) se revelează faptul că
crizele actuale nu reprezintă un sfârţit al civilizaţiei, ele fiind mai degrabă purtătoarele unui surprinzător nou început, apariţia unei noi păsări Phoenix – umanitatea globală.
Caracterul tuturor culturilor se bazează pe un set de credinţe fundamentale cunoscute ca find paradigma de bază. Modificări semnificative în credinţele din societate conduc inevitabil la dezintegrarea culturii predominante şi la apariţia uneia noi. Civilizaţia occidentală s-a dezvoltat printr-o serie de astfel de revoluţii culturale; tranzitând de la animism (culturile aborigine precum cea a americanilor nativi), la politeism (exp. Egiptenii, romanii şi grecii), la monotheism (Cultura iudeo-creştină şi islamică) precum şi la cultura actuală a materialismului ştiinţific (bazată pe “adevărurile” Ştiinţei Moderne).
Fiecare civilizaţie este definită prin propria ei paradigmă de bază unică. În mod current civilizaţia este adusă în poziţia unei noi revoluţii culturale. Revizuiri recente în ştiinţă se ocupă de patru “adevăruri” fisurate pe care este construit cultura noastră. Eu mă refer la aceste credinţe vechi ca fiind cele Patru Percepţii- Mit ale Apocalipsei, percepţii greşite care contribuie la decesul civilizaţiei noastre.
Percepţia-Mit 1 – Biologia este controlată de mecanica Newtoniană bazată pe materie /Revizuire – Biologia este controlată de forţele invizibile ale mecanicii cuantice
Percepţia-Mit 2 – Genele controlează viaţa /Revizuire – Noua ştiinţă a epigeneticii revelează faptul că mediul controlează genele
Percepţia-Mit 3 – “Supravieţuirea celui mai potrivit” conduce evoluţia /Revizuire – Cooperarea conduce evoluţia
Percepţie-Mit 4 – Evoluţia este un proces întâmplător /Revizuire – Organismele se dezvoltă pentru a se conforma mediului
Când aceste investigaţii ştiinţifice fundamental noi înlocuiesc miturile noastre culturale limitatoare curente, cenuşa civilizaţiei noastre actuale va da naştere unei versiuni magnifice a Phoenix-ului uman. Următoarea discuţie scurtă este centrată asupra unor investigaţii ştiinţifice noi care risipesc mitul genelor, credinţa limitatoare că genele controlează biologia.
Recent, rezultate ale Proiectului genomului uman au spulberat una dintre credinţele fundamental-centrale ale Ştiinţei, conceptul de determinism genetic.
Noi am fost îndrumaţi să credem că genele determină caracterul vieţilor noastre şi totuşi, noua cercetare revelează în mod surprinzător cum caracterul vieţilor noastre este cel care controlează genele noastre. Mai degrabă decât a fi victime ale eredităţii, noi suntem, de fapt, stăpânii genomului nostru.
Noua ştiinţă a epigeneticii lămureşte cum mintea noastră (percepţiile, atitudinile şi emoţiile) dirijează biologia şi comportamentul. În tot timpul copilăriei percepţiile noastre primare referitoare la viaţă au fost programate cu credinţe culturale. De vreme ce percepţiile dirijează comportamentul şi activitatea genelor, credinţele culturale devin biologie. De exemplu, suntem noi violenţi deoarece suntem predispuşi genetic la violenţă? Ştiinţa noua arată că oricare din variante ar putea fi adevărată.
Biologia celulară este importantă deoarece corpul uman este de fapt o comunitate de aproape 50 de trilioane de celule. Carcateristicile fizice şi comportamentale ale celulelor sunt derivate din peste 150,000 de structuri proteine diferite ale căror structure sunt programate în genele noastre. Una dintre credinţele cele mai sfinte ale biologiei, codificată a Dogma Centrală, stipulează că informaţia în biologie curge într-o singură direcţie: de la DNA la RNA la proteină. În consecinţă, Dogma Centrală furnizează noţiunii de determinism genetic credinţa că genele “controlează” caracterul vieţii. Cărţile şi mass media încă informează publicul că genele îi controlează viaţa, fără a ţine seama de faptul că majoritatea biologilor sunt acum conştienţi că această afirmaţie simplificată nu este validă. Între 1970 şi 80 ca membru plin al Şcolii de medicină din cadrul Universităţii Wisconsin, programam sârguincios Dogma Centrală în minţile maleabile ale studenţilor în medicină. Oricum, activitatea mea universitară se referea în primul rând cu cercetarea în domeniul distrofiei musculare folosind culture de celule stem clonate. Celulele clonate sunt create prin inocularea unei singure celule stem într-o masă de cultură şi, permiţându-i să se dividă de mai multe ori, să producă mii de celule identice genetic.
Spre surpriza mea, am văzut că schimbând unele din componentele texturii mesei de cultură sau schimbând compoziţia gazelor atmosferice ale incubatorului, puteam să alterez profund soarta celulelor mele de cultură. De exemplu, am rupt cultura de celule stem în trei părţi, fiecare fiind expusă la condiţii de mediu diferite. Într-una dintre texturi celulele au format muşchi, în alta au format os, iar în masa care a rămas celulele au format grăsime (ţesut adipos). De vreme ce în cultură eu am semănat celule stem identice din punct de vedere genetic, era clar că soarta diferită a celulelor se afla sub controlul mediului de cultură şi NU al genelor.
Şefii mi-au considerat studiile “eretice”, de vreme ce ei aveau în vedere Dogma de control a genelor. Erezii, dogme… mi-am dat seama că ştiinţa modernă era întrucâtva asemănătoare unei religii! Aceste studii, demonstrând că celulele nu erau “controlate” de gene, au accentuat puterea hranei asupra naturii în influenţarea vieţilor noastre.
Deşi cercetarea a stabilit că genele nu controlează viaţa, cărţile de specialitate şi mass media se referă încă la un nucleu de gene ca fiind celula creierului, hrănind credinţa depăşită că genele controlează biologia. Acum 20 de ani, recunoscusem că nucleul nu era creierul, că era echivalent din punct de vedere funcţional gonadelor celulei, participând strict la reproducerea celulară. În plus, experimente în cadrul cărora nucleul celulei este îndepărtat, au arătat că celulele pot trăi şi exprima comportamente complexe încă două luni fără a avea vreo genă.
Îmboldit de provocările colegilor mei care nu credeau, mi-am refocalizat cercetarea pentru identificarea mecanismelor prin care informaţia ambientului controla comportamentul şi genetica. În cele din urmă căutarea mea a revelat faptul că “pielea” celulei (membrane celulară) era responsabilă pentru citirea şi reacţia la condiţiile ambientale. “Mişcări bruşte (răsuciri)” în membrană erau cuprinse în receptori proteici, echivalentul celulei pentru ochi, urechi şi nas, care citesc semnale ambientale, şi efectuatori proteici care activau funcţiile celulei sau citirea genelor. “Mişcările bruşte” ale membranei sunt unităţi moleculare de percepţie folosite în reglarea biologiei celulei. Membrana, mai precis “mem-creier (engl. Brain)” reprezintă echivalentul celular al creierului. Înţelegerea structurii şi funcţionării membranei ar fi cheia pentru înţelegerea naturii vieţii. În 1985, eu revizuiam arhitectura şi comportamentul molecular al membranei celulare ca processor ambiental al informaţiei. Altfel spus, am pus pe hârtie o serie de fraze descriptive folosind termeni pe care nu-i mai folosisem înainte. M-am oprit şi am revizuit ceea ce tocmai scrisesem: “Membrana celulară este un cristal lichid, semiconductor cu porţi şi canale.”
Ca biolog în domeniul celulelor, eu nu folosisem niciodată această exprimare, şi totuşi ele îmi păreau familiare. Unde le auzisem? Pe colţul biroului meu, mi-am zărit primul computer, un Macintosh cu faţa zâmbitoare, şi lângă el o cartepe care o citisem intitulată Înţelegându-vă Microprocesorul. Pe pagina a treia din Introducere, era definiţia unui chip de computer, “…un semiconductor de cristal cu porţi şi canale.”
Am îngheţat. Următoarea secvenţă de gânduri s-a petrecut probabil în milionimi de secunde, dar mie mi s-au părut ore. Întâi m-am gândit, “Ce coincidenţă…membrana celulei şi un chip de computer au aceeaşi definiţie!” Şi apoi, după încă câteva milionimi de secundă-ore, m-a trăsnit, “Nu a fost o simplă coincidenţă! Arhitectura şi comportamentul molecular al chipului de computer este esenţial identică cu membrane unei celule!” Membrana nu este analogă chipului; membrane este homologă chipului. Asta înseamnă, că membrana “nu este ca un chip”, membrana ESTE un chip.
Membrana celulară este un echivalent celular pe bază pe carbon a unui chip de computer pe bază de silicon. Fiecare celulă este un chip programabil, cu un centru conducător hard (nucleul) conţinând software (genele). Aşa cum se întâmplă în cazul computerelor convenţionale pe bază de silicon, datele celulare sunt introduse prin keyboard – formată din mii de membrane receptoare proteice acordate pentru semnale ambientale diferite. Acestea sunt convertite în comportament celular de efectorul proteic al membranei.
Aproximativ acum 10 ani, noua ştiinţă a epigeneticii s-a dezvoltat pentru a descrie mecanismele moleculare prin care semnalele ambientale controlează dinamic activitatea genelor. Cel mai important, mecanismele epigenetice pot genera peste 30,000 de variaţii de proteină diferite de la fiecare proiect de genă.
Contrar credinţei că genele sunt programe hardwired, epigenetica revelează că programele genelor se pot rescrie dând posibilitate celulelor să se adapteze la ambiente dinamice. Ştiinţa epigenetică demonstrează că nucleul celulei este un hard disk citit-scris, în care software-ul de genă este programat de reacţia membranei la percepţiile ambientale.
De vreme ce celulele răspund la semnalele mediului, de ce nu suntem noi “clone” umane fiind expuşi la acelaşi mediu? Răspunsul, nu există doi oameni biologic identici; trupul tău va respinge un ţesut sau grefă de la oricine altcineva recunoscând celulele străine ca nefiind ale sale. În acelaşi mod, celulele tale vor fi respinse de către oricare alt recipient din acelaşi motiv.
Unde se află identitatea unui individ? Celulele fiecărui corp au un set unic de proteine membranice (?) pe suprafaţa lor exterioară. Medicina identifică existenţa unui subset al acestor receptori ca fiind auto-receptori, adică “primitori proprii.” Când receptorii proprii sunt îndepărtaţi de la o celulă ea devine o celulă generică, fiind transplantabilă în orice organism fără a fi respinsă. Transferând setul de auto-receptori ai unei personae la celula alteia se va transfera şi “dreptul de proprietate” a celulei respective.
De unde vine identitatea noastră? Aparent, ea este un “semnal” unic din câmpul citit de către auto-receptorii noştri. Important este faptul că această comunicare este cu dublu sens; semnalele nu doar vin în celulă, întrucât conştienţa experienţei este trimisă înapoi la camp şi schimbă sursa Forţele care se mişcă invizibil descries de biofizica cuantică şi care activează auto-receptorii sunt aceleaşi cu cele cunoscute ca fiind spirit.
Interesant, semnalele care definesc eul sunt încă în mediu/ambient chiar dacă celulele mor şi nu sunt acolo ca să fie citite. Şi chiar mai interesant, un “nou” copil poate intra în viaţă expunând un set “vechi” de auto-receptori – “vechiul” suflet va veni înapoi pe calea aerului…reâncarnare!
Pentru un individ care nu credea în spiritualitate, înţelegând natura membranei mi-a zdruncinat viaţa. A fost un moment de transformare pentru mine să descopăr că NU sunt un robot biochimic, ci o comunitate controlată spiritual de celule programabile care acum colaborează cu alte “comunităţi” de
celule pentru a crea un nou Phoenix uman.
Microbiologii au început să recunoască faptul că mediul şi fiziologia noastră internă, dar mai ales percepţia noastră asupra acestora, determină nemijlocit activitatea genetică din fiecare celulă. Timp de aproape 50 ani ni s-a inoculat iluzia conform căreia sănătatea noastră şi destinul nu sunt altceva decât programe prestabilite în codul genetic, de unde a luat naştere conceptul de determinanţă genetică. În acest fel, mentalitatea oamenilor a fost deformată de o credinţă conform căreia viaţa unui individ este predeterminată genetic, ceea ce este fals.
Este clar, până şi pentru cel mai nepregătit individ, că toate crizele globale care au impact asupra mediului, sănătăţii, economiei şi stabilităţii sociale ameninţă suravieţuirea civilizaţiei umane. Dintr-o dată, vechiul desen animat cu vreun bărbos ciudat purtând o pancardă pe care scrie: “Vine sfârşitul lumii!” nu mai pare tot atât de hazliu. Media şi guvernul ne focalizează încontinuu atenţia asupra întunecimii unor crize iminente, dar oricum progrese recente în domeniul fizicii şi biologiei oferă o alternativă semnificativ diferită şi surprinzător de plină de speranţă pentru aceleaşi simptome.
Noi investigaţii ştiinţifice sugerează că evoluţia civilizaţiei umane se aseamănă cu soarta recurentă (repetabilă) a păsării Phoenix, o pasăre sacră venerată în mitologia Egiptului antic. La sfârşitul ciclului vieţii ei pasărea Phoenix îşi clădeşte un cuib din rămurele de scorţişoară cărora apoi le dă foc; atât pasărea, cât şi cuibul ei ard sălbatec şi se transformă în cenuşă. Din cenuşă se ridică o pasăre Phoenix nouă şi mai impozantă. O reînnoire a conştienţei noastre ştiinţifice rescrie percepţiile noastre fundamentale despre viaţă şi evoluţie. Punând împreună elementele din fizica nouă (mecanica cuantică), noua biologie (epigenetica), şi noua matematică (geometria fractică) se revelează faptul că
crizele actuale nu reprezintă un sfârţit al civilizaţiei, ele fiind mai degrabă purtătoarele unui surprinzător nou început, apariţia unei noi păsări Phoenix – umanitatea globală.
Caracterul tuturor culturilor se bazează pe un set de credinţe fundamentale cunoscute ca find paradigma de bază. Modificări semnificative în credinţele din societate conduc inevitabil la dezintegrarea culturii predominante şi la apariţia uneia noi. Civilizaţia occidentală s-a dezvoltat printr-o serie de astfel de revoluţii culturale; tranzitând de la animism (culturile aborigine precum cea a americanilor nativi), la politeism (exp. Egiptenii, romanii şi grecii), la monotheism (Cultura iudeo-creştină şi islamică) precum şi la cultura actuală a materialismului ştiinţific (bazată pe “adevărurile” Ştiinţei Moderne).
Fiecare civilizaţie este definită prin propria ei paradigmă de bază unică. În mod current civilizaţia este adusă în poziţia unei noi revoluţii culturale. Revizuiri recente în ştiinţă se ocupă de patru “adevăruri” fisurate pe care este construit cultura noastră. Eu mă refer la aceste credinţe vechi ca fiind cele Patru Percepţii- Mit ale Apocalipsei, percepţii greşite care contribuie la decesul civilizaţiei noastre.
Percepţia-Mit 1 – Biologia este controlată de mecanica Newtoniană bazată pe materie /Revizuire – Biologia este controlată de forţele invizibile ale mecanicii cuantice
Percepţia-Mit 2 – Genele controlează viaţa /Revizuire – Noua ştiinţă a epigeneticii revelează faptul că mediul controlează genele
Percepţia-Mit 3 – “Supravieţuirea celui mai potrivit” conduce evoluţia /Revizuire – Cooperarea conduce evoluţia
Percepţie-Mit 4 – Evoluţia este un proces întâmplător /Revizuire – Organismele se dezvoltă pentru a se conforma mediului
Când aceste investigaţii ştiinţifice fundamental noi înlocuiesc miturile noastre culturale limitatoare curente, cenuşa civilizaţiei noastre actuale va da naştere unei versiuni magnifice a Phoenix-ului uman. Următoarea discuţie scurtă este centrată asupra unor investigaţii ştiinţifice noi care risipesc mitul genelor, credinţa limitatoare că genele controlează biologia.
Recent, rezultate ale Proiectului genomului uman au spulberat una dintre credinţele fundamental-centrale ale Ştiinţei, conceptul de determinism genetic.
Noi am fost îndrumaţi să credem că genele determină caracterul vieţilor noastre şi totuşi, noua cercetare revelează în mod surprinzător cum caracterul vieţilor noastre este cel care controlează genele noastre. Mai degrabă decât a fi victime ale eredităţii, noi suntem, de fapt, stăpânii genomului nostru.
Noua ştiinţă a epigeneticii lămureşte cum mintea noastră (percepţiile, atitudinile şi emoţiile) dirijează biologia şi comportamentul. În tot timpul copilăriei percepţiile noastre primare referitoare la viaţă au fost programate cu credinţe culturale. De vreme ce percepţiile dirijează comportamentul şi activitatea genelor, credinţele culturale devin biologie. De exemplu, suntem noi violenţi deoarece suntem predispuşi genetic la violenţă? Ştiinţa noua arată că oricare din variante ar putea fi adevărată.
Biologia celulară este importantă deoarece corpul uman este de fapt o comunitate de aproape 50 de trilioane de celule. Carcateristicile fizice şi comportamentale ale celulelor sunt derivate din peste 150,000 de structuri proteine diferite ale căror structure sunt programate în genele noastre. Una dintre credinţele cele mai sfinte ale biologiei, codificată a Dogma Centrală, stipulează că informaţia în biologie curge într-o singură direcţie: de la DNA la RNA la proteină. În consecinţă, Dogma Centrală furnizează noţiunii de determinism genetic credinţa că genele “controlează” caracterul vieţii. Cărţile şi mass media încă informează publicul că genele îi controlează viaţa, fără a ţine seama de faptul că majoritatea biologilor sunt acum conştienţi că această afirmaţie simplificată nu este validă. Între 1970 şi 80 ca membru plin al Şcolii de medicină din cadrul Universităţii Wisconsin, programam sârguincios Dogma Centrală în minţile maleabile ale studenţilor în medicină. Oricum, activitatea mea universitară se referea în primul rând cu cercetarea în domeniul distrofiei musculare folosind culture de celule stem clonate. Celulele clonate sunt create prin inocularea unei singure celule stem într-o masă de cultură şi, permiţându-i să se dividă de mai multe ori, să producă mii de celule identice genetic.
Spre surpriza mea, am văzut că schimbând unele din componentele texturii mesei de cultură sau schimbând compoziţia gazelor atmosferice ale incubatorului, puteam să alterez profund soarta celulelor mele de cultură. De exemplu, am rupt cultura de celule stem în trei părţi, fiecare fiind expusă la condiţii de mediu diferite. Într-una dintre texturi celulele au format muşchi, în alta au format os, iar în masa care a rămas celulele au format grăsime (ţesut adipos). De vreme ce în cultură eu am semănat celule stem identice din punct de vedere genetic, era clar că soarta diferită a celulelor se afla sub controlul mediului de cultură şi NU al genelor.
Şefii mi-au considerat studiile “eretice”, de vreme ce ei aveau în vedere Dogma de control a genelor. Erezii, dogme… mi-am dat seama că ştiinţa modernă era întrucâtva asemănătoare unei religii! Aceste studii, demonstrând că celulele nu erau “controlate” de gene, au accentuat puterea hranei asupra naturii în influenţarea vieţilor noastre.
Deşi cercetarea a stabilit că genele nu controlează viaţa, cărţile de specialitate şi mass media se referă încă la un nucleu de gene ca fiind celula creierului, hrănind credinţa depăşită că genele controlează biologia. Acum 20 de ani, recunoscusem că nucleul nu era creierul, că era echivalent din punct de vedere funcţional gonadelor celulei, participând strict la reproducerea celulară. În plus, experimente în cadrul cărora nucleul celulei este îndepărtat, au arătat că celulele pot trăi şi exprima comportamente complexe încă două luni fără a avea vreo genă.
Îmboldit de provocările colegilor mei care nu credeau, mi-am refocalizat cercetarea pentru identificarea mecanismelor prin care informaţia ambientului controla comportamentul şi genetica. În cele din urmă căutarea mea a revelat faptul că “pielea” celulei (membrane celulară) era responsabilă pentru citirea şi reacţia la condiţiile ambientale. “Mişcări bruşte (răsuciri)” în membrană erau cuprinse în receptori proteici, echivalentul celulei pentru ochi, urechi şi nas, care citesc semnale ambientale, şi efectuatori proteici care activau funcţiile celulei sau citirea genelor. “Mişcările bruşte” ale membranei sunt unităţi moleculare de percepţie folosite în reglarea biologiei celulei. Membrana, mai precis “mem-creier (engl. Brain)” reprezintă echivalentul celular al creierului. Înţelegerea structurii şi funcţionării membranei ar fi cheia pentru înţelegerea naturii vieţii. În 1985, eu revizuiam arhitectura şi comportamentul molecular al membranei celulare ca processor ambiental al informaţiei. Altfel spus, am pus pe hârtie o serie de fraze descriptive folosind termeni pe care nu-i mai folosisem înainte. M-am oprit şi am revizuit ceea ce tocmai scrisesem: “Membrana celulară este un cristal lichid, semiconductor cu porţi şi canale.”
Ca biolog în domeniul celulelor, eu nu folosisem niciodată această exprimare, şi totuşi ele îmi păreau familiare. Unde le auzisem? Pe colţul biroului meu, mi-am zărit primul computer, un Macintosh cu faţa zâmbitoare, şi lângă el o cartepe care o citisem intitulată Înţelegându-vă Microprocesorul. Pe pagina a treia din Introducere, era definiţia unui chip de computer, “…un semiconductor de cristal cu porţi şi canale.”
Am îngheţat. Următoarea secvenţă de gânduri s-a petrecut probabil în milionimi de secunde, dar mie mi s-au părut ore. Întâi m-am gândit, “Ce coincidenţă…membrana celulei şi un chip de computer au aceeaşi definiţie!” Şi apoi, după încă câteva milionimi de secundă-ore, m-a trăsnit, “Nu a fost o simplă coincidenţă! Arhitectura şi comportamentul molecular al chipului de computer este esenţial identică cu membrane unei celule!” Membrana nu este analogă chipului; membrane este homologă chipului. Asta înseamnă, că membrana “nu este ca un chip”, membrana ESTE un chip.
Membrana celulară este un echivalent celular pe bază pe carbon a unui chip de computer pe bază de silicon. Fiecare celulă este un chip programabil, cu un centru conducător hard (nucleul) conţinând software (genele). Aşa cum se întâmplă în cazul computerelor convenţionale pe bază de silicon, datele celulare sunt introduse prin keyboard – formată din mii de membrane receptoare proteice acordate pentru semnale ambientale diferite. Acestea sunt convertite în comportament celular de efectorul proteic al membranei.
Aproximativ acum 10 ani, noua ştiinţă a epigeneticii s-a dezvoltat pentru a descrie mecanismele moleculare prin care semnalele ambientale controlează dinamic activitatea genelor. Cel mai important, mecanismele epigenetice pot genera peste 30,000 de variaţii de proteină diferite de la fiecare proiect de genă.
Contrar credinţei că genele sunt programe hardwired, epigenetica revelează că programele genelor se pot rescrie dând posibilitate celulelor să se adapteze la ambiente dinamice. Ştiinţa epigenetică demonstrează că nucleul celulei este un hard disk citit-scris, în care software-ul de genă este programat de reacţia membranei la percepţiile ambientale.
De vreme ce celulele răspund la semnalele mediului, de ce nu suntem noi “clone” umane fiind expuşi la acelaşi mediu? Răspunsul, nu există doi oameni biologic identici; trupul tău va respinge un ţesut sau grefă de la oricine altcineva recunoscând celulele străine ca nefiind ale sale. În acelaşi mod, celulele tale vor fi respinse de către oricare alt recipient din acelaşi motiv.
Unde se află identitatea unui individ? Celulele fiecărui corp au un set unic de proteine membranice (?) pe suprafaţa lor exterioară. Medicina identifică existenţa unui subset al acestor receptori ca fiind auto-receptori, adică “primitori proprii.” Când receptorii proprii sunt îndepărtaţi de la o celulă ea devine o celulă generică, fiind transplantabilă în orice organism fără a fi respinsă. Transferând setul de auto-receptori ai unei personae la celula alteia se va transfera şi “dreptul de proprietate” a celulei respective.
De unde vine identitatea noastră? Aparent, ea este un “semnal” unic din câmpul citit de către auto-receptorii noştri. Important este faptul că această comunicare este cu dublu sens; semnalele nu doar vin în celulă, întrucât conştienţa experienţei este trimisă înapoi la camp şi schimbă sursa Forţele care se mişcă invizibil descries de biofizica cuantică şi care activează auto-receptorii sunt aceleaşi cu cele cunoscute ca fiind spirit.
Interesant, semnalele care definesc eul sunt încă în mediu/ambient chiar dacă celulele mor şi nu sunt acolo ca să fie citite. Şi chiar mai interesant, un “nou” copil poate intra în viaţă expunând un set “vechi” de auto-receptori – “vechiul” suflet va veni înapoi pe calea aerului…reâncarnare!
Pentru un individ care nu credea în spiritualitate, înţelegând natura membranei mi-a zdruncinat viaţa. A fost un moment de transformare pentru mine să descopăr că NU sunt un robot biochimic, ci o comunitate controlată spiritual de celule programabile care acum colaborează cu alte “comunităţi” de
celule pentru a crea un nou Phoenix uman.
SURSA: http://www.scribd.com
VEZI FILMUL TRADUS, AICI:
sau AICI
Pentru cei care doresc sa aprofundeze si mai mult subiectul, le recomandam sa cumpere cele 3 carti ale lui Lipton, publicate si in Romania de Editura For You, BIOLOGIA CREDINȚEI si EVOLUȚIE SPONTANA (Vol. 1 si 2) și EFECTUL LUNII DE MIERE.
O să vi se pară inițial extrem de surprinzător să asociezi biologul Bruce Lipton și o carte numită Divina Carte.
RăspundețiȘtergereDupă cum știți Bruce Lipton este un ”biolog spiritualizat”, o ”evoluție spontană” de la statutul de clasic biolog newtonian.
Iar Divina Carte este o carte de Știință și Credință, o uneală a unei evoluții spontane a fiecăruia dintre noi.
Citiți cateva dintre SURPRINZĂTOARELE lor puncte de convergență pe semiomroman.blogspot.ro - Bruce Lipton și Divina Carte.
Gând Bun!