Ieşirea Din MATRIX: INSULA TRANDAFIRILOR - Neobișnuita poveste a omului care a construit o insulă și a declarat-o stat independent

PAGINI

joi, 5 ianuarie 2023

INSULA TRANDAFIRILOR - Neobișnuita poveste a omului care a construit o insulă și a declarat-o stat independent

 

ROSE ISLAND - Isola delle Rose (2020)


Acesta este un film artistic cu valoare de documentar, despre un caz real al unor oameni în căutarea suveranității, dar suficient de naivi să creadă că lumea poate fi dreaptă, că flower power învinge sistemul, că legea internațională și drepturile omului (și alte frecții din astea cu care am fost spălați pe creier că există) ar funcționa ... că „democrația”, că bla bla bla ...

Atâta timp cât nu ai un grup măricel și unit, dispus să-și apere cu arma în mână teritoriul, ești mâncat ... Da, sigur, ceilalți pot avea armate, armament șamd, iar șansele tale sunt minime, însă dacă nu ești dispus să mori pentru un ideal, pentru o idee, pentru libertate, din păcate, nu prea poți deveni suveran în lumea de azi. Dacă oamenii ar avea mai mult curaj să lupte pentru suveranitate și libertate, lumea ar arăta cu totul altfel.

Sunt mulți care visează suveranitate, însă astfel de deziderate necesită multe resurse. Sigur, nu sunt niște vise imposibile, dar aproape ... Acum există din fericire multe micro-națiuni inspiraționale, care se zbat să reziste, multe au fost atacate și distruse, acestea reprezentând un atac frontal asupra sistemului controlat de ocultă. Când te îmbarci într-o astfel de aventură, poți pierde tot, inclusiv viața. 

Și nu, nu cred că e bine să faci tam tam, să faci fanfară, să te expui, să arăți tu ce liber și suveran ești, să sfidezi sistemul, să epatezi ... nu până nu te vei simți suficient de puternic să-ți aperi libertatea, suveranitatea, demnitatea și cu prețul vieții dacă e necesar. Până atunci, mergeți pe burtă, creșteți în secret, ca o plantă care trebuie să prindă rădăcini puternice la întunericul solului ... fiți organizați, uniți, căci în unire e forța. Am discutat pe larg subiectele astea în categoria ANARHISM și SUVERANITATE.

Interesant este că și în film ni se spune, că problema a devenit spinoasă în momentul când s-a încercat obținerea recunoașterii ca stat și a suveranității din partea sistemului (ONU, Consiliul Europei șamd) ... 

Chiar și unul dintre miniștrii italieni din film se întreba și pe bună dreptate: „ce fel de suveran și anarhist ești, dacă trebuie să ceri cuiva permisiunea să fii suveran? Ce fel de anarhist ești dacă trebuie să te confirme cineva?” 

Ori ești suveran și ai demnitate ori nu? 

Deci când ești suveran ești suveran și punct, nu trebuie să te identifice nimeni ca atare ... ești liber de faptul că te identifică cineva sau nu și-ți aperi suveranitatea și cu prețul vieții dacă e necesar. Posibil dacă Georgio Rosa nu ar fi zis nimic și și-ar fi văzut de treaba lui, în libertatea lui, insula lui să fi rezistat și acum. Nu se știe ... Cert este că ar fi trebuit să fie mai realist.

Deci e o treabă foarte serioasă și nu, nu este una cu parfum de inconștiență și superficialitate, după cum ne descrie Netflix aventura lui Georgio Rosa, inițiatorul și întemeietorul Insulei Trandafirilor. Iar articolul preluat din Libertatea, de mai jos, de după film, ne va descrie în detaliu faptul că a fost o acțiune bine gândită, premeditată și cu intenții clare anti-sistem, suveraniste, anarhiste ... 

VEDEȚI FILMUL TRADUS, 

Mai jos articolul din Libertatea:

Neobișnuita poveste a omului care a construit o insulă și a declarat-o stat independent. Visul lui, dinamitat de Marina italiană.

„La sfârșitul anilor ’60, o autointitulată republică insulară liberă s-a născut pe o platformă construită în largul Adriaticii, dincolo de jurisdicția statului italian. Proiectul a fost al lui Giorgio Rosa, un inginer din Bologna, care pentru o scurtă perioadă de timp a crezut că planul său funcționează: insula a devenit atracție turistică, bucurându-se de o popularitate mare în Italia și în străinătate. 

Până la urmă, platforma pe care el a numit-o Republica Insulei Tradafirilor, a fost spulberată de intervenția guvernului de la Roma. Povestea a fost subiect de articole, cărți și documentare, iar recent a fost ecranizată de Netflix. 

Giorgio Rosa, un absolvent de inginerie din Bologna, avea un vis: să fie liber. În toate privințele. Și nu era convins că acolo unde trăia, în Italia de după război, și-l poate îndeplini. Prin urmare, cu ajutorul câtorva prieteni, a ridicat, în 1967, o insulă artificială, în fapt, o platformă de 400 de metri pătrați, în largul coastelor italiene de la Adriatica. Insula Trandafirilor, sau Isola delle Rose, se afla la 12 kilometri depărtare de stațiunea Rimini, așa că, cel puțin teoretic, potrivit legislației internaționale, Italia nu avea nicio jurisdicție asupra ei. Cu un bar, un magazin de suveniruri, un oficiu poștal, dar și un statut cel puțin interesant, care a stârnit interesul ziarelor, insulița artificială a început să atragă numeroși turiști din întreaga lume și, în același timp, nemulțumirea autorităților italiene. 

În 1968, insula și-a declarat independența, cu Rosa președinte și un întreg consiliu de miniștri. Se numea „Respubliko de la Insulo de la Rozoj”, adică Republica Insulei Trandafirilor în limba Esperanto. 

O utopie, așa cum chiar Rosa a numit-o în mai multe interviuri. Dar mica republică a avut parte de doar 55 de zile de trai. Nemulțumirea oficialilor italieni s-a transformat în îngrijorare, apoi, într-o intervenție militară, Marina italiană a ocupat-o, iar în februarie 1969, platforma a fost dinamitată, de două ori, și distrusă.

Singura invazie demarată de Republica Italiană după cel de-al Doilea Război Mondial a reușit să demoleze insula, dar nu a șters și simbolistica aventurii lui Giorgio Rosa, transformat, spune fiul său într-o discuție cu BBC, într-un soi de „prinț al anarhiștilor”. 

Iar dacă amintirea insulei se estompase în ultimii ani, o ecranizare produsă de Netflix, și apărută în decembrie 2020, a corectat acest lucru. 

Insula Trandafirilor – imagine din film FOTO: Netflix

Filmul, sub numele „Povestea incredibilă a Insulei Trandafirilor” este unul ușurel, și transmite doar o parte a istoriei, dar are meritul că a reușit să popularizeze la scară largă – și în culori frumoase, cum doar pe plajele italiene pot fi găsite – neobișnuita întâmplare.

 Libertate, dar ce fel de libertate? Că Giorgio Rosa dorea să fie liber este clar din interviurile pe care a apucat să le dea înainte de moartea sa, în 2017. De ce anume dorea să fie liber este mai complicat, iar filmul nu apucă să ofere toate detaliile.

„Da, ideea mea a fost să construiesc ceva complet liber. M-am gândit la insulă ca la o manifestare a libertății. Cred în libertate, în autodeterminare. Sunt convins că doar libertatea oferă posibilitatea de dezvoltare, a industriei, a ideilor, a orice. Iar de atunci, lucrurile, îndrăznesc să o spun, doar s-au înrăutățit”, explica Rosa într-o discuție cu publicația italiană Corriere Romagna, în 2008. 

Rosa era un om de dreapta, un anarho-capitalist avant la lettre și de fapt un fost susținător al guvernului fascist (asta poate fi doar o demonizare tendențioasă și bine țintită a ocultei n.m.). Între timp, s-a declarat apolitic. A menționat într-un interviu că a votat doar de două ori, o dată pentru Silvio Berlusconi, dar că apoi a regretat. 

Insula pe care o construise i-a atras pe toți iubitorii de libertate de la sfârșitul anilor 60, anii revoltelor sociale în Europa, ai manifestațiilor împotriva Războiului din Vietnam, în SUA, dar inginerul nu avea mare legătură cu ei. Giorgio Rosa

FOTO: Biblioteca Gambalunga, Rimini

Din filmul Netflix nu reiese acest lucru, dar reiese, într-un mod edulcorat, conflictul dintre stat și individ, ceea ce probabil e și ceea ce și-au și propus autorii. Giorgio Rosa a fost un adept entuziast al Republicii de la Salo, Republica Socială Italiană (RSI), statul-marionetă al Germaniei naziste, condus de Benito Mussolini și chiar îi considera pe partizani „teroriști”, scrie publicația de stânga Il Becco. 

Mai târziu, un tribunal al RSI l-a condamnat însă ca dezertor. După război, era nemulțumit de ceea ce numea opresiunea Bisericii, de paternalismul creștin-democrat, de anti-capitalismul comuniștilor. „Nu puteai face nimic dacă nu voiau politicienii. Preoții, cu teoriile lor absurde și cu sectele lor, te obligau să nu faci nimic din ce nu le place, comuniștii luptau cu patronii, doar politicienii vânduți rușilor sau americanilor aveau un viitor”, spunea Rosa. 

„Așa mi-a venit ideea de a construi o insulă care să găzduiască adevărata libertate, unde oamenii inteligenți pot să meargă mai departe, iar cei inepți pot fi îndepărtați”, a explicat inginerul. 

Prin urmare, omul a construit o insulă. O metodă inovatoare, o strategie rațională.

 Dacă visul lui Rosa poate părea ușor nebunesc, trebuie spuse câteva lucruri care să clarifice rapid că nu este vorba despre așa ceva. În primul rând, ideea a fost îndelung analizată. Pare să-i venit cândva pe la sfârșitul anilor 50, când inginerul a brevetat o metodă de construcție inovatoare, cu piloni în care a inserat tuburi de oțel, apoi a turnat ciment, pentru a evita coroziunea. Apoi, înainte de a se apuca de treabă, el a consultat procurori, judecători și experți în drept internațional pentru a se asigura că ridicarea insulei la doar 500 de metri depărtare de cei 11 kilometri pe care se întindea jurisdicția statului italian la acel moment îi va oferi libertatea mult râvnită. 


 „Am fost de partea rațiunii”, a explicat el pentru Corriere Romagna. „Am avut sfatul profesorului Angelo Sereni, o autoritate absolută în dreptul internațional. Da, mi-a spus, un spațiu public poate fi deschis fără autorizația statului italian, iar ce se află pe platformă nu este obiectul impozitării”, a relatat Rosa. 

Pentru că, dincolo de simbolistica gestului, inginerul avea scopuri economice precise. „Ideea era să exploatăm turismul și să vindem benzină fără taxe, să deschidem un bar și un oficiu poștal, să emitem timbre. Alte inițiative ar fi urmat, luând exemplul de la microstate precum San Marino”, a spus inginerul. Un paradis deci, dar unul fiscal. 

„Un geniu” 

Treaba a început-o în 1964. Într-o primă fază, nimeni nu a fost interesat de chinurile unui inginer excentric, care a cheltuit o mulțime de bani, din buzunarul propriu, spune el, pentru a ridica o platformă în largul coastelor popularei stațiuni Rimini. Dar lucrurile s-au schimbat în 1967, când insula a fost gata. 

Ce era Insula Trandafirilor de fapt? Atenție urmează spoilere:

O platformă pe piloni, la opt metri deasupra mării, cu o suprafață micuță, de 20 pe 20 de metri, cu un acoperiș, câteva încăperi, plus una deasupra. Ideal, insula ar fi trebuit să aibă vreo cinci etaje, cu restaurant, hotel și altele. Dar viitorul acesta nu s-a materializat. 

Pe 20 mai 1967, Rosa a găsit apă potabilă după ce a săpat un puț de 280 de metri sub platformă. Nu mai lipsea nimic. Insula avea și un rezident permanent, pe Pietro Bernardini, care a găsit acolo salvarea, după ce a plutit cu barca în derivă timp de opt ore, în timpul unei furtuni. Un refugiu. 

Construcția a fost ridicată cu ajutorul câtorva oameni. Platforma construită pentru filmarea peliculei Netflix (într-o piscină din Malta, în treacăt fie spus) a fost un bun instrument pentru măsurarea eforturilor lui Rosa. 

 „Când am construit insula pentru film am cheltuit o grămadă de bani și am avut nevoie de sute de oameni. Ce nebunie că el a făcut același lucru doar cu niște prieteni. A fost un geniu”, a declarat Matteo Rovere, producătorul filmului, pentru Sky News

Odată construită, insula lui Rosa a atras rapid atenția ziarelor italiene. Apoi, tinerii din Rimini și nu numai au început să vină în număr mare acolo, pentru distracție, și probabil pentru un soi de libertate, într-un context al revoltelor din Europa și SUA. 

Care erau cele mai frumoase amintiri ale lui Rosa pe insulă? 

„Îmi plăcea să văd navele mari trecând la doar 50-100 de metri când era întuneric. Am petrecut câteva nopți pe insulă. Puteai vedea luminițele de pe coastă. Și ziua îți pierdeai privirea în orizont”, spunea el. 

Nemulțumirea statului italian și nașterea unei republici 

Insula și-a reluat activitatea în 1968. Iarna nu era cel mai potrivit sezon pentru locuire. Iar vizitatorii s-au întors și ei. Pe riviera Adriaticii se petrecea un boom turistic. 

În 1968, peste un milion de turiști au sosit la Rimini, potrivit unui documentar italian – „Insulo de la Rozoj – La liberta fa paura”. Unii dintre ei au ajuns și pe platformă. Dar între timp, autoritățile italiene, care își exprimaseră de la bun început nemulțumirea, au devenit tot mai insistente. 

Una dintre probleme era că insula nu plătea taxe pentru activitățile sale. Dar acuzațiile și temerile erau multiple, mai ales că totul se întâmpla în timpul Războiului Rece, iar Adriatica era marea care despărțea blocul comunist de cel occidental. Unii se temeau că platforma reprezintă o amenințare pentru Italia, deoarece ar oferi acoperire pentru submarinele rusești. Alții spuneau că ar ascunde manevre ale guvernului albanez de a implanta rachete. Au fost și acuzații că platforma ar putea adăposti un radio pirat, deși, după cum spunea Rosa, cei de pe insulă nu aveau nici măcar un mijloc de a comunica cu Rimini. 

„Erau zvonuri despre prezența femeilor, despre striptease, posturi de radio clandestine, lucruri care ne-au fost propuse, dar nu ne-au interesat. Se vorbea despre baze spion, despre faptul că pe insulă se putea divorța”, și-a amintit inginerul. Niciunul dintre aceste lucruri nu era real, a asigurat el. În orice caz, era clar că pentru a rezista, lucrurile trebuiau să fie duse mai departe. Și au și fost, pe 1 mai 1968, când insula și-a declarat independența. S-a numit mai întâi Libera Teritorio de la Insulo de la Rozoj, apoi Esperanta Respubliko de la Insulo de la Rozoj sau Repubblica Esperantista dellIsola delle Rose. 

Insula Trandafirilor, o atracție turistică FOTO: Biblioteca Gambalunga, Rimini 

Și de ce nu? Insula Trandafirilor avea un președinte, în persoana lui Rosa, avea un guvern, cu tot felul de ministere, portofolii ocupate de profesori, medici, avocați. Avea un steag – trei trandafiri cu cozi verzi pe o emblemă albă, într-un background portocaliu. Avea și un imn – un pasaj din Olandezul Zburător al lui Wagner. Ba chiar avea și o monedă – un Mill, care în Esperanto a fost tradus ca Milo. Avea și timbre proprii, care între timp au ajuns să fie foarte căutate de colecționari – în cele din urmă, una din singurele afaceri realizate cu adevărat de republică, dincolo de micul magazin de suveniruri și de bar. 

Timbrele emise de oficiul poștal al Respubliko de la Insulo de la Rozoj 

De ce Esperanto totuși? 

Limba a fost lansată în 1887 de Ludovic Lazar Zamenhof, pentru a servi ca limbă internațională auxiliară. Susținătorii ei o consideră cea mai potrivită limbă pentru a elimina barierele lingvistice și care permite comunicarea internațională pe bază de respect reciproc și înțelegere. Rosa nu avea neapărat treabă cu această limbă, dar a fost îndemnat să o adopte de un bun prieten esperantist, preotul franciscan Albino Ciccanti. 

„Era drăguț să îți imaginezi o limbă comună și părea o posibilitate concretă. Ne-a dat o inspirație internațională. Esperantiștii au fost entuziaști și ne-au oferit sprijinul lor. Putea fi și o atracție: o națiune unde se vorbește o altă limbă”, a explicat Rosa. 

Acum, insula avea trei locuitori permanenți. 

Lui Pietro Bernardini i se alăturase un cuplu de tineri din Rimini. 

Noua republică a apucat să ceară și afilierea la ONU, a spus el, până când lucrurile au degenerat. Sfârșitul Insulei Trandafirilor Rosa și oamenii săi au fost constant ținta presiunilor autorităților. 

Ministrul de interne de atunci, Paolo Emilio Taviani, a început războiul, iar succesorul lui l-a continuat, a relatat inginerul, care a fost interogat de poliție și chiar a avut discuții cu serviciile secrete. În ciuda eforturilor sale, nu a avut succes să convingă statul. 

„Realitatea este că nu am ales tabere politice și nu am fost destul de deștept încât să apelez la mafie sau la masoni”, a spus el. 

Rosa a avut puțini aliați, deși spune că a existat un marș de susținere în Rimini. Era susținut și de barcagiii din Rimini, care câștigau bani aducând turiști pe platformă. În orice caz, prea puțin. La 55 de zile după declararea independenței, pe 25 iunie 1968, insula s-a trezit ținta unei blocade în toată regula, organizate de mai multe șalupe ale Marinei italiene. 

„În plin dispreț al legislației internaționale, altfel un obicei al SUA și al servitoarei sale, Italia”, a explicat Rosa. Apoi, carabinieri și Guardia di Finanza au pus piciorul pe platformă și au ocupat-o definitiv. Singurul rezident din acel moment, Pietro Bernardini, a fost luat de pe insulă, iar Rosa a fost împiedicat să ajungă acolo. 

Așa cum au observat jurnaliștii italieni, era prima intervenție militară a Republicii Italiene de după război. 


Un articol despre ocuparea insulei, în iunie 1968 

Au urmat tentative frenetice de rezolvare a conflictului. Președintele Republicii libere a Insulei Trandafirilor, Giorgio Rosa, a transmis un mesaj omologului său italian, Giuseppe Saragat, denunțând încălcarea suveranității. În zadar. A încercat în continuare să stabilească un dialog cu guvernul italian, dar fără succes. 

Au existat interpelări în Parlament, Rosa a angajat avocați pentru a determina autoritățile să îi returneze platforma. Insula nu se afla în apele teritoriale italiene, dar guvernul de la Roma considera că ea este în zona economică exclusivă (zona maritimă adiacentă mării teritoriale) așa că autoritățile au dreptul să intervină. 

După mai multe luni în care au demontat platforma, pe 11 februarie 1969, scafandrii Marinei italiene au plasat 675 de kilograme de explozibili pe piloni, pentru a demola fundația, dar nu au reușit. Au mai făcut o încercare, cu mai bine de 1.000 de kilograme, și de data aceasta au reușit să deterioreze structura. Dar a fost nevoie de o furtună, ce a avut loc pe 26 februarie, pentru ca insula să dispară pentru totdeauna. 

„Libertatea este înfricoșătoare” 

De-a lungul timpului, insula a fost subiectul câtorva cărți, al multor articole și al unor documentare, din care se remarcă „Insulo de la Rozoj – La liberta fa paura” – „Insula Trandafirilor – Libertatea este înfricoșătoare”. Este chiar concluzia la care a ajuns Rosa, în mai multe interviuri. 

Realizatorii filmului Netflix au apucat să se întâlnească cu el de două ori, înainte de moartea sa, în 2017, iar inginerul și-a dat acordul pentru ecranizarea poveștii. 


Insula Trandafirilor, în prag de dispariție – FOTO: Biblioteca Gambalunga, Rimini 

Lorenzo Rosa, fiul inginerului, își amintește că a apucat să vadă insula, unde mergea cu plăcere, pe când era mic, pentru a petrece timp cu tatăl său. Spune că tatălui său i-a fost greu să vorbească apoi despre proiectul său spulberat de statul italian. 

„Cea mai tristă amintire pe care o am este scrisoarea de la guvernul italian, care îi cerea să plătească banii folosiți pentru distrugerea insulei”, spune el. 

Într-un fel, insula rămâne și acum în viață, măcar ca sursă de inspirație pentru libertarieni. De fapt, măcar parțial, Insula Trandafirilor a rezistat și în forma fizică, sub apă, iar scafandrii ajung când și când pe acolo. „Am o cărămidă culeasă de acolo de niște scafandri, care au scris ceva frumos pe ea”, explică fiul lui Rosa pentru BBC. 

„Au spus așa: «Scafandrii din Rimini sunt onorați să dea înapoi o bucată de vis, unui visător»”.


Un comentariu:

  1. Utopie, desigur...Stii cum s-a intamplat la Vama Veche, locul unde mergeau oameni nedispusi sa traiasca in turma. Manelistii nu puteau sa ramana mai prejos si nici snobii ce copiaza tot timpul modele la modă.
    Dubaiul atinge oarecum idealul celor bogati si nedispusi sa dea socoteala despre modul in care si-au strâns averile. E si locul de fițe in care se spala banii furati cu sacul din România. Mergi la shoping in Dubai si convertesti, hocus pocus, banii negri in pantofiori, condurași, poșetuțe si alte farafastacuri pentru care sa fie invidiati de catre cei saraci si nu neaparat cinstiti. Un sarac nu e neaparat si cinstit. La nivelul lui, fura cu punga visând la ziua in care va fura cu sacul. Ca Elena Udrea sau diversi alti politicieni. E plină lumea de iluzii si iluzionisti 🤣

    RăspundețiȘtergere

Mă văd nevoit să fac unele precizări pentru cei care nu înțeleg subtilitatea noțiunii de moderare online. Mai bine zis, fiindcă este un site personal, nu poate exista nici dreptul la replică, nici cel de a comenta pe site-ul meu. Ambele sunt simple privilegii, acordate, temporar, celor care apreciază faptul că primesc, pe gratis, ceva foarte muncit și, mai ales, celor care nu folosesc un limbaj agresiv sau suburban sau care nu bat câmpii pe lângă subiect, fără a fi în temă cu postările anterioare ale site-ului.
Iar comentariu înseamnă câteva fraze, nu o altă postare.
De asemenea, nici comentariile la comentariul altui comentariu nu vor fi acceptate. Polemizați unde doriți, dar nu aici.
Apoi referiți-vă pe cât posibil doar la subiectul postării. Folosiți un limbaj decent. Dacă intrați în clinciuri cu alți comentatori, folosiți argumente, nu injurii.
Comentariile care nu respectă aceste cerințe vor fi respinse fara discuții.
Vă mulțumesc pentru înțelegere!