ULTIMA ISPITĂ A LUI HRISTOS - filmul de uichend

THE LAST TEMPTATION OF CHRIST (1988)

Deoarece este Pastele continuăm astazi lista de FILME CU MESAJ si/sau DE SUFLET si/sau SPIRITUALE, cu un film de weekend in care ne-am gandit sa va prezentam inca o viziune asupra povestii lui Iisus, o interpretare a Bibliei conform scriitorului grec Nikos Kazantzakis, o viziune care-l coboara pe Iisus dintr-o zona complet innaccesibila si transfigurata, a unei fiinte complet constiente de cine este, de misiunea lui, la dimensiunea umana a unui om aflat inca in cautare si zbucium, care intr-un final reuseste sa atinga poate, un ideal. 

De ce ar fi valabila doar interpretarea unor teologi sau a nu mai stiu cui si nu a unei minti ascutite si a unui suflet viu cum este Nikos Kazantzakis? Asadar, in articolul de astazi va prezentam si cartea, dar si filmul cu acelasi nume, facut dupa carte, in regia lui Martin Scorsese. In acest sens am gasit un articol care vorbeste despre ambele, cu un talent deosebit:

"Sunt anumite cărți despre care ai auzit cele mai diferite păreri, care te îndeamnă să le citești, le dai târcoale, știi că le vei citit cândva, însă momentan ești intimidat de faima lor și nu îți vine să le deschizi, lași să se coacă în tine ideea de a le citi și apoi, când în final te apuci de ele, cumva îți sunt familiare, fiindcă atâta timp te-ai gândit la ele încât parca nici nu mai sunt necunoscute. O astfel de carte a fost pentru mine Ultima ispită a lui Hristos, apărută pentru pima dată în 1953, de Nikos Kazantzakis, autor grec, de mai multe ori nominalizat la Nobel, cunoscut mai ales pentru romanul Zorba Grecul, ecranizat cu succes, dar și pentru Hristos răstignit a doua oară. Și romanul de față a fost ecranizat, și nu oricum, ci chiar de Martin Scorsese, în 1988, cu William Defoe în rolul lui Hristos și cu Harvey Keitel în rolul lui barbă-roșie, Iuda Iscorioteanul, care este, aici, prietenul cel mai drag al lui Iisus. Cartea a provocat scandal și a fost interzisă de Vatican în 1954, decizie pripită și regretată după mulți ani, la fel a provocat și filmul, și el interzis în multe țări. Din punctul meu de vedere și din punctul majorității cititorilor și al autoruui însuși, declarat creștin practicant, credincios mereu aflat în căutarea Sensului, cartea aceasta nu este deloc blasfemiatoare, din contră, este o dovadă de iubire, o declarație de dragoste adresată atât lui Dumnezeu, cât și oamenilor. Căzuți în păcat suntem cu toții, tentați la fiecare pas, îngrijorați, orbiți de frică, surzi la vocea lumii, la vocea interioară, prea blândă pentru a fi luată în seamă, și prea adesea confundăm întunericul cu lumina.

Cartea ne propune o versiune a vieții lui Hristos, foarte umană și în același timp foarte dumnezeiască, fără a se îndepărta însă de la adevărul biblic. Nu este un roman care prezintă figura cristică în sens strict uman, nici nu marșează doar pe figura sa de Mântuitor, este mai degrabă prezentat drumul lung și anevoios pe care l-a parcurs Iisus pentru a își înțelege misiunea și pentru a se dedica ei. El nu știe cine este, se întreabă dacă nu cumva nu este un demon, se întreabă dacă nu este cuma nebun, apoi refuză să fie Mântuitor, nu vrea asupra lui păcatele lumii, vrea să fie normal, vrea să o iubească pe Magdalena, să aibă o viață de bărbat, să-l găsească pe Dumnezeu și să se mântuiască pe El și pe Magdalena:

„Nu pot! Sunt neînvățat, trândav, fricos, iubesc mâncarea buna, vinul, râsul, vreau să mă însor, să fac copii, lasă-mă! Da, da, mi-e frică… Să mă ridic și să vorbesc? Ce să spun? Cum s-o spun? Sunt neînvățat, nu pot, îți zic! Ce-ai spus? Împărăția cerurilor? Nu-mi pasa de împărăția cerurilor, îmi place pământul. Vreau să mă însor, îți zic, să iau pe Magdalena, chiar de-ar fi și desfrânată. Eu sunt vinovat c-a ajuns așa, eu, și-o s-o mântuiesc… Nu pământul, nu pământul, pe Magdalena s-o mântuiesc, mi-e de ajuns!“

Aceasta este de fapt ultima lui tentație și cumva cade în mrejele Diavolului, însă este, totuși, Iisus. Este sfâșietor să observi cum umanul se bate cu divinul, să vezi cealaltă parte, cea nevăzută, sufletul unui om, care este mai mult decât un om și care se chinuie să se înțeleagă, să înțeleagă ceva din lume. Până la urmă, nu asta facem cu toții, nu suntem niște oameni singuri, roși de dubii, mereu tentați să facem ceva rău sau în aparență bun, mereu aflați în căutarea unui sens care să întregească tabloul? Pus față în față cu prea omenescul din sine, Iisus este tentat să regrete viața, să uite că poate călca pe moarte și să regrete mai ales ceea ce pierde, micile bucurii, așa cum sunt numite ele. Diavolul se înfățișează sub forma unui aparent trai liniștit și sub forma dragostei, dar e crud, pentru că nu i-o oferă pe cea la care a râvnit, ci o alta, însă visul este atât de mieros încât nu mai contează cine este femeia. Iuda este vocea conștiinței, chiar dacă o mare parte din timp caută răspunsurile în locurile greșite, însă rămâne mereu soiul de om tare, cel care nu-l lasă pe Hristos să eșueze.

„<>, şopti încet, de parcă se temea să nu fie încă acolo şi să-l audă; <> Se înfioră; încotro s-o ia? Sunt două căi; pe care s-o aleagă?”

În afară de Iisus, sunt portretizați foarte bine Iuda, o parte din Apostoli, Maria Magdalena, Lazăr și surorile lui, Marta și Maria, Ioan Botezătorul, Maria, mama sa și odată cu ei o întreagă perioadă istorică și societatea evreiască de acum 2000 de ani, aflată sub ocupație romană, cu Pontiu Pilat guvernator. Interesant este că cea mai mare parte din roman Iisus este numit fiul Mariei, fiul Tâmplarului sau fiul lui Iosif, iar de abia înspre sfârșit, după ce se regăsește, spre a se pierde din nou și spre a se reregăsi, este numit Iisus sau Doamne și rar, Fiul Omului sau Fiul lui Dumnezeu. De asemenea, romanul este scris într-unul din cele mai frumoase stiluri din câte am citit. Extrem de poetic, dar și descriptiv sau realist, uneori încărcat, dar și filmic, amintește de stilul unui Andre Gide din Fructele pământului sau Herman Hesse. Nikos Kazantzakis este un maestru al frazei, pe lângă frumusețea sensurilor primează frumuețea scrierii. Cel puțin ultimele 70 de pagini ale romanului le-am citit într-o continuă stare de înfiorare, simțeam în nervii mei cadența frazelor, înțelegeam lupta, vedeam aproape prin ochii Lui cum este croită lumea, ce presupune mântuirea, chiar și Dumnezeu fiind, dar și om în același timp, fiindcă ce dulce este lumea și ce frumoase sunt fiicele Pământului și toate deliciile sale. Multe s-ar putea scrie, și s-au și scris doctorate, despre acest roman, însă orice cuvinte sunt de prisos: este o carte care nu poate fi ratată, odată în viață ar trebui citită de fiecare om, credincios sau nu, dar care este iubitor de literatură și prea conștient de faptul că, vorba lui Nietzsche, este om, prea om."

SURSA: Nikos Kazantzakis – Ultima ispită a lui Hristos – SemneBune 

http://semnebune.ro

Cărțile lui Nikos Kazantzakis pot fi cumpărate de AICI (Transport gratuit)

VEDETI FILMUL HD 720p TRADUS AICI

HRISTOS ESTE!

CU ADEVĂRAT ESTE!

sau 

IISUS S-A ÎNĂLȚAT!

CU ADEVĂRAT S-A ÎNĂLȚAT!