VIVIR LA UTOPIA (2013)
LIVING UTOPIA
Vă prezentăm astăzi un documentar deosebit despre mişcarea anrhistă din Spania şi războiul civil spaniol din anii 30. Este o cercetare foarte aprofundată şi foarte inspiraţională fiind considerată de mulţi istorici şi rebeli, în sufletul lor, o bijuterie. A fost cea mai mare mişcare anarhistă din toate timpurile, în care milioane de ţărani şi muncitori de la oraşe au instaurat cu succes o societate bazată pe egalitate. ajutor mutual, democratie participativă şi auto-organizare - totul fără un stat central sau guvernare. Acest fascinant, dar în mare măsură, necunoscut, experiment social a fost într-un final distrus de forţe din interiorul dar şi din exteriorul ţării.
Mai jos găsiţi un articol care descrie pe larg ce s-a întâmplat atunci:
"Articolul istoric al lui Tom Wetzel şi analiza Războiului Civil
din Spania şi a Revoluţiei, şi în particular a activităţilor
anarhiştilor spanioli revoluţionari. În text şi format PDF, aici. (în engleză)
În alegerile naţionale din Spania, din februarie 1936, un
guvern represiv de dreapta a fost alungat de la putere şi înlocuit de o
coaliţie formată din liberali şi socialişti. Profitând de un mediu mai
puţin represiv, muncitorii spanioli au organizat cel mai mare val de
greve din istoria Spaniei, cu zeci de greve generale care cuprindeau
toate oraşele, şi sute de greve parţiale. Spre sfârşitul lui iunie, un
milion de muncitori erau în grevă.
La nici o lună de la alegeri, Federaţia Lucrătorilor Agricoli a
condus 80.000 de lucrători agricoli, care nu aveau pământ, să confişte
3.000 de ferme din „Siberia Spaniei” – Estremadura, regiunea cea mai
lovită de sărăcie. (1)
Cum ţara era cuprinsă
într-o dezbatere tensionată despre viitorul ei, polarizarea politică a
fost marcată de ucideri din răzbunare între activiştii de stânga şi de
dreapta. După ce politicienii de dreapta au cerut, în mod public şi
direct, armatei să preia conducerea ţării, lovitura de stat militară, la
care se aştepta deja toată lumea, a fost declanşată în Spania pe 19
iulie.
Pentru prima dată în istoria Spaniei, poporul, în mod energic şi
agresiv, a rezistat loviturii de stat armate. Armata a fost înfrântă în
două treimi din suprafaţa Spaniei. Sindicatele au trecut la confiscarea
vastelor proprietăţi capitaliste, şi au pus cea mai mare parte a
economiei Spaniei sub controlul şi gestionarea muncitorilor. Sindicatele
şi-au construit propria lor armată formată din muncitori, pentru a se
lupta cu armata fascistă spaniolă. Încercarea armatei de a zdrobi
mişcarea muncitorească a Spaniei a impulsionat clasa muncitoare să facă
revoluţia de care elita spaniolă se temea de multă vreme. Războiul civil
în sine a fost o luptă de clasă în forma sa extremă.
Doi dintre actorii cheie în această dramă au fost principalele
federaţii sindicale ale muncitorilor. CNT, Confederaţia Naţională a
Muncii (Confederación Nacional del Trabajo – CNT) avea 1,6 milioane de
suporteri la începutul lui 1936 (potrivit statisticilor guvernamentale).
CNT a fost rezultatul a aproape șapte decenii de activitate anarhistă
pentru organizarea muncitorilor din Spania. Din 1919, CNT s-a bazat pe
politica sindicato unico (”un singur sindicat”) – sindicate
industriale autonome și independente. În Barcelona, în 1936, sindicatele
autonome și independente ale muncitorilor din construcții și metalurgie
ale CNT aveau mai mult de 30.000 de membri.
Nici un sindicato unico din CNT nu avea nici un oficial pe
fluturaşii de salarii. Muncitorii erau foarte ataşaţi de ideea anarhistă
că lupta comună nu trebuia să devină o trambulină pentru carierismul
politic. Anarhiştii credeau că dacă ar fi plătit oficiali i-ar fi
încurajat pe muncitori să se aştepte ca aceşti oficiali să le rezolve
problemele, şi ar fi făcut ca sindicatul să fie dominat de şefi. În 1936
existau doar câţiva oficiali plătiţi de federaţia CNT – care lucrau în
secretariatul naţional, secretariatul regional din Catalonia, şi în
secretariatul sindicatului industrial naţional din industria de pescuit
comercial. Aceşti oficiali, şi personalul de la ziarele CNT din Madrid
şi Barcelona erau plătiți la nivelul unui muncitor obişnuit. Oficialii plătiţi erau schimbaţi din funcţie, prin rotaţie, după un an, nu rămâneau în funcţie mai mult de un an.
În timp ce organizau luptele pentru problemele urgente, imediate,
anarhiştii din CNT încurajau şi dezbaterile despre viziunea unei
societăţi dincolo de capitalism, după capitalism, fără structuri de
opresiune şi exploatare. „Apoliticismul” CNT însemna că se opunea unei
strategii parlamentare sau electorale pentru a produce schimbarea
socială. Scopul militanţilor CNT era de a elibera clasa muncitoare de
opresiune prin acţiuni de masă întreprinse chiar de muncitori înşişi.
Fiecare sindicato unico avea „secţiuni” care îşi ţineau propriile lor
adunări şi îşi alegeau proprii lor delegaţi în atelierele de muncă
(dele-gados). În industria manufacturieră, cum ar fi industria textilă
sau metalurgie, exista „o secţiune” în fiecare fabrică sau uzină. În
industria de construcţii, „secţiunile” corespundeau diferitelor meserii.
Toate sindicatele industriale autonome dintr-un oraş sau dintr-o
provincie (comarca) erau grupate împreună într-un consiliu local al
muncii (o federaţie locală, „federación local”).
Sindicatele făceau parte dintr-un context mai larg al unei mişcări
instituţionale. Stânga libertară din Spania a organizat, de asemenea, şi
şcoli şi reţele răspândite de ateneos – centre comunitare stradale.
Aceste ateneos erau centre pentru dezbateri, evenimente culturale, ore
de alfabetizare (între 30 şi 50 la sută din populaţia Spaniei era
analfabetă în anii `30) şi alte activităţi comunitare. O caracteristică a
anarhismului spaniol era emanciparea oamenilor obişnuiţi, pentru a-i
pregăti să participe ei direct la lupta pentru transformarea socială.
Sindicalismul libertar al CNT era o formă de politică
„prefigurativă”. În dezvoltarea unui sindicat, bazat pe participarea la
luarea deciziilor prin adunări şi prin alegerea unor delegaţi neplătiţi,
militanţii CNT credeau că practicau o formă de organizare care avea să
fie forma incipientă a unei societăţi în care muncitorii conduceau
industria şi în care societatea se auto-administra prin adunări ale
democraţiei participative.
A doua mare organizație sindicală din Spania era UGT, Sindicatul
General al Muncitorilor (Union General de Trabajadores – UGT), care avea
1,4 milioane de membri la începutul lui 1936. UGT era afiliat la
Partidul Socialist al Muncitorilor din Spania (Partido Socialista Obrero
Español – PSOE), deşi Partidul Comunist era şi el activ în interiorul
sindicatului. UGT era organizaţia sindicală majoritară în regiunea
Castilia din Spania, incluzând Madridul, și regiunile miniere ale
Asturiei de pe coasta Atlanticului, din nord. FNTT, Federația UGT a
Lucrătorilor Pământului (Federación Nacional de Trabajadores de la
Tierra – FNTT) avea o jumătate de milion de membri în primăvara lui
1936. Cu campania sa pentru reforma agricolă, prin confiscarea
pământurilor, FNTT a fost o mișcare revoluționară de masă în regiunile
agricole ale Spaniei.
Explozia Economică şi Patrulele Morţii
Mobilizările de masă și polarizarea socială care au condus la
războiul civil au reprezentat punctul culminant al unei crize sociale
care mocnea în Spania de decenii. Criza a început să se manifeste în
timpul primului Război Mondial. Spania a fost neutră în timpul
războiului și a fost capabilă să ducă tratative cu ambele tabere. O
masivă industrializare și o explozie a urbanizării au început să se
dezvolte în Catalonia. Această dezvoltare va continua și în timpul
boom-lui global din anii 1920. Barcelona era orașul cu cea mai rapidă
extindere din Europa occidentală în acea perioadă. Suburbiile
industriale s-au răspândit rapid în jurul noilor fabrici. Barcelona era
un centru comercial important în Mediterană încă din evul mediu, și era
capitala clasei afaceriștilor.
Explozia economică din timpul primului război mondial a dus și la
dezvoltarea în Spania a celor două importante organizații sindicale.
Revoluţia rusă din februarie 1917 a încurajat şi ea această tendinţă
radicală.
Punctul culminant al luptei de clasă în timpul războiului a fost
greva generală naţională din 1917, sprijinită atât de UGT cât şi de CNT.
În Barcelona, CNT a reuşit să obţină controlul asupra oraşului şi a
controlat oraşul până când armata a fost trimisă să suprime greva.
(Romanul lui Victor Serge, „Naşterea Puterii Noastre”, e o relatare
impresionantă a grevei generale din 1917 din Barcelona).
Pentru a face faţă ameninţării din ce în ce mai mari pe care o
reprezenta CNT în Catalonia, şeful poliţiei, Severiano Martinez Anido, a
început să recruteze asasini plătiţi pentru a-i ucide pe oficialii CNT
şi pe activiştii CNT, la comanda şi cu ajutorul poliţiei.
Patronii şi capii Bisericii Romano-Catolice au sponsorizat şi au
oferit finanţare pentru Patrulele Morţii. În această perioadă, au avut
loc 440 de tentative de asasinare asupra muncitorilor din Catalonia. (2)
Muncitorii erau forţaţi să intre în sindicatele „galbene”, Sindicatos
Libres (“Sindicatele Libere”), cu pistolul la tâmplă. Sindicatele
Libere au fost formate de un nucleu mic de muncitori religioşi,
Carliştii. Carlismul era o formă a politicii de dreapta, catolică, din
Spania. În replică, unii anarhişti tineri au format grupuri armate, care
au răspuns opresiunii asupra muncitorilor prin asasinarea unor patroni
şi capi ai bisericii, despre care aflaseră că finanţaseră Patrulele
Morţii.
De ani, Spania încerca să-şi păstreze ultima rămăşiţă a imperiului ei
în Maroc. În 1923, o campanie militară în Maroc, susţinută de Regele
Alfonso, a eşuat într-un dezastru în care au fost ucişi 10.000 de
soldaţi spanioli. Armata a prins Spania în cleştii unei dictaturi
militare, care a fost condusă de generalul Miguel Primo de Rivera, în
parte şi ca un mijloc de a suprima furia populară provocată de acest
dezastru. CNT a fost interzis în toată ţara. Primo de Rivera a elaborat
un plan de a asimila sindicatele în cadrul Statului prin Arbitration
Boards (Consilii de Mediere); el a încurajat participarea din partea UGT
ca o alternativă „responsabilă” la CNT. „Sindicatele Libere” Catolice,
care predicau armonia dintre muncă şi capital şi o formă proletară de
fascism catolic, au intrat în competiţie cu UGT pentru a obţine
controlul asupra componenţei Consiliilor de Mediere. Cu sprijinul
Statului şi al patronilor, „Sindicatele Libere” au format o organizaţie
naţională în 1925, FNSL, Federaţia Naţională a Sindicatelor Libere
(Federación Nacional de Sindicatos Libres – FNSL) care avea 200.000 de
membri (3), și era aproape la fel de răspândită ca UGT.
Greva de Masă a Chiriașilor
În 1930 regele a fugit din țară, moment în care dictatura s-a
prăbușit. Alegerile au adus la putere o coaliție formată din liberali și
socialiști, pentru a guverna noua Republică. Sindicatele CNT au
reprimit dreptul legal de a se organiza.
Confruntate cu șomajul din ce în ce mai mare, și din dorința de a-și
reconstrui organizația, sindicato unico al muncitorilor din construcții
al CNT din Barcelona a început o campanie de a lua cu asalt șantierele
pentru a-i face pe muncitori să li se alăture și pentru a cere
contractorilor să angajeze cu 15 la sută mai mulți muncitori.
Sindicatele din construcții au susținut că sectorul locuințelor din
Catalonia făcuse profituri uriașe în timpul boom-ului economic din anii
’20 – iar profiturile au fost aruncate în investiții neprofitabile. Un
număr din ce în ce mai mare de oameni angajați în industrie ar fi pus
mai mulți bani în circulație, și ar fi ajutat la cotracararea crizei
economice. Cum muncitorii intrau în valuri în sindicato unico al CNT,
sindicatele catolice FNSL din construcții s-au prăbușit.
La sfârșitul anilor ’20s, o mare dezbatere a început în CNT cu
privire la direcțiile viitoare de acțiune ale sindicatelor. Un aspect al
acestei dezbateri a fost propunerea de a grupa sindicatele locale în
sindicate industriale naționale pentru a le coordona acțiunile împotriva
angajatorilor din industrie de pe curprinsul întregii țări. Joan Peiró –
un autodidact, muncitor în sticlărie și un teoretician sindicalist cu
mare influență – a reușit să convingă congresul CNT să permită
sindicatele industriale naționale în 1931. Însă, unii anarhiști s-au
opus acestei propuneri pentru că ar fi dus la dezvoltarea unei
birocrații formată din oficiali plătiți care ar fi scăpat controlului
sindicatelor locale. Din cauza opoziției anarhiștilor, sindicatele
industriale naționale au putut fi create numai în câteva industrii din
CNT înainte de 1936. Un sindicat național industrial a fost creat
printre muncitorii de la Compania Națională de Telefonie din Spania. În
1931, CNT a lansat o grevă națională împotriva companiei de telefonie.
Această grevă a fost începutul luptei sindicale pentru forța de muncă
majoritar formată din femei, care lucrau ca operatoare de telefonie.
Un alt aspect al dezbaterii din CNT a fost cum să iasă din cușca
luptei industriale care se concentra numai asupra chestiunilor legate de
salarii și de condițiile de muncă. În rândurile CNT era răspândit
sentimentul că CNT avea nevoie să își extindă influența dincolo de
contextul legat de muncă spre alte aspecte care țineau de societate.
Joan Peiró a pledat pentru înfiinţarea comitetelor formate din localnici
pentru a-i organiza şi pe ei în privinţa chestiunilor mai largi care
priveau clasa muncitoare, nu doar în privinţa chestiunilor legate de
muncă.
În timpul boom-ului economic din anii ’20, chiriile au crescut cu 150 la sută în Barcelona.
Proprietarii fără scrupule construiau barăci înghesuite, fără
necesităţile de bază, cum ar fi apa curentă. La începutul lui 1931,
activiştii din CNT au început să discute posibilitatea începerii unei
bătălii legată de chirii, iar articole de presă legate de criza locativă
au început să fie publicate în ziarul CNT din Barcelona, Solidaridad
Obrera.
Lupta pentru chirii a început cu o adunare de masă a sindicatului CNT
din construcţii în aprilie 1931. La acea adunare, Arturo Parera și
Santiago Bilbao au propus formarea unei Comisii de Apărare Economică, cu
participarea și a altor sindicate. Parera și Bilbao erau amândoi membri
proeminenți ai FAI, Federația Anarhistă Iberică (Federación Anarquista
Iberica – FAI). FAI era un amestec neomogen de grupuri anarhiste care
operau în special ca grupuri de presiune în interiorul sindicatelor CNT.
După o serie de întâlniri în cadrul comunităților de localnici,
campania pentru chirii a fost stabilită să înceapă cu cererea de
reducere a chiriilor cu 40 la sută, la o adunare de masă care a avut loc
la Palatul Artelor pe 5 iulie. Adunarea a stabilit că avansurile
plătite de chiriași ar trebui folosite pentru a plăti chiria lunii
următoare și după aceea chiriașii să refuze să plătească chiria dacă
proprietarii nu erau de acord să o scadă. Camera Proprietarilor Urbani –
organizația proprietarilor – a denunțat campania ca fiind o încălcare
criminală a drepturilor lor. Proprietarii au cerut poliției să intervină
pentru a suprima campania pentru reducerea chiriilor. La sfârșitul lui
august, Comisia de Apărare Economică a anunțat că 100.000 de mii de
oameni nu își mai plăteau chiriile.
Puterea luptei pentru chirii de a ajunge şi la oamenii care nu făceau
parte din sindicatul CNT a fost ilustrată de numărul mare de femei care
au participat activ la această luptă. Într-un caz, un grup de atacatori
(Patrule de Asalt – o forță de poliție națională paramilitară creată de
politicienii republicani la începutul anilor ’30) a fost trimis să
evacueze un chiriaș blocat în casă, dar a fost oprit de o mulțime de
femei și copii.
Din cauza faptului că angajații primăriei care erau trimiși să-i
evacueze pe oameni erau ori intimidați de mulțimile de oameni, ori
sprijineau greva chiriașilor, proprietarii au început să-și recruteze
propria lor miliție pentru a efectua evacuările.
Organizația proprietarilor a făcut apel la guvernul naţional să
intervină pentru a suprima greva chiriaşilor. Largo Caballero,
secretarul executiv al UGT și lider al PSOE, era membru în cabinetul
format din coaliția de guvernare formată din socialiști și liberali.
Caballero nu susținea greva chiriașilor, spunând că era ”absurdă”. În
acea vreme, sindicatul UGT al lui Caballero punea la dispoziție scabi
(muncitori care se duceau să facă munca altor muncitori aflați în grevă,
sau care fuseseră concediaţi ca urmare a faptului că intraseră în
grevă) pentru a sparge greva lucrătorilor din telefonie care era în
desfășurare în Madrid.
În toiul grevei chiriașilor din Barcelona, a avut loc o uriașă
explozie. Nu a fost nimeni rănit, dar au fost produse câteva pagube la
echipamentul de telefonie. Deși nu a existat nici o legătură între acest
incident și greva chiriașilor, guvernul a folosit acest pretext pentru a
interzice adunările Comisiei de Apărare Economică. Guvernul a interzis
și întâlnirile sindicatului CNT din telefonie.
Guvernul național a numit un avocat conservator ca guvernator civil
al Cataloniei și acesta a anunțat că pur și simplu nu va mai permite ca
greva chiriașilor să continue. Autoritățile i-au arestat preventiv pe
Santiago Bilbao și pe 52 de activiști CNT. Arestarea preventivă însemna
că o persoană putea fi închisă oricât, fără să i se aducă vreo acuzație.
Aceasta era una dintre cele mai detestate practici din timpul
dictaturii militare. Oamenii crezuseră că în noua Republică aceste
metode vor rămâne în trecut și că nu vor mai fi folosite.
În cele din urmă, poliția a reușit să suprime greva chiriașilor,
arestând chiriașii care au fost ajutați de vecinii lor să intre înapoi
în case, după ce fuseseră evacuați. Cu toate acestea, în multe zone ale
orașului, proprietarii au început, individual, discuțiile cu chiriașii
pentru a le reduce chiriile. Mulți chiriași au crezut atunci că au
câștigat ceva. Pentru generația mai tânără a activiștilor CNT, aceasta a
fost prima dată când ei au fost implicați într-o campanie de acțiune
directă, în masă. Pentru participanții din clasa muncitoare, a fost o
lecție directă despre cum să organizeze grupuri mari de oameni, și un
indiciu despre cât de departe vor merge și cum vor răspunde împotriva
lor, pe viitor, proprietarii, poliția și politicienii. (4)
Pământul și Biserica
În anii ’30, Spania era o țară cu o dezvoltare economică foarte
inegală. Prospera, industrializata Catalonie ar fi putut să pară ca alte
zone dezvoltate din Europa occidentală, dar în alte regiuni din Spania
situația era cu totul diferită. Spania era încă o țară predominant
agrară: 45,5 la sută din ”populația activă” trăia doar din agricultură.
Într-o țară agricolă, o mare parte a bogăției e legată de cine deține
pământul. Sudul regiunii muntoase Guadarrama era zona latifundias, regiunea care fusese cucerită de la mauri de către armata castiliană în evul mediu. Investitorii capitaliști au cumpărat latifundias
– terenuri imense – după ce restricţiile feudale în privinţa vânzării
pământului au fost îndepărtate în secolul 19. În această regiune, 2000
de familii deţineau 90 la sută din tot pământul. Asta, în timp ce
750.000 de lucrători agricoli lipsiți de pământ munceau pe salarii atât
de mici, încât mureau de foame.
În nordul regiunii Guadarramas se aflau campesinos, ţăranii care
aveau ferme mici și mijlocii. În unele zone din nord, loturile de pământ
erau mult prea mici pentru a putea întreține o familie. Campesinos erau
nevoiți să se angajeze pentru a câștiga salarii, sau pentru a munci
pământul în sistemul cotă-parte.
Baza socială principală a partidelor de dreapta era formată din
religioșii proprietari de pământ din regiunile din nord, cum ar fi
Vechea Castilie și Navarre, și din clasa de mijloc religioasă –
proprietarii de afaceri mici, avocați, angajați ai statului etc – din
orașele provinciale. În marile orașe de-a lungul coastelor Atlanticului
și Mediteranei, aceste clase de mijloc formau baza socială a partidelor
liberale republicane.
Clasa elitelor din Spania privea Biserica Romano Catolică Spaniolă ca
un stâlp ideologic esențial pentru păstrarea ordinii sociale. Dar
biserica era detestată puternic de clasa muncitorilor pentru că predica
acceptarea sărăciei în timp ce strângea averi uriașe și îi slujea pe cei
mai puternici din societate. În 1930, în Spania existau mai mulți
preoți decât în oricare altă țară, cu excepția Italiei. Erau 35.000 de
preoți și 80.000 de călugări și călugărițe. Și totuși, oamenii nu se mai
duceau la slujbe. În sudul Guadarramas, se mai duceau la slujbe doar 5
la sută din populație. (5)
Opoziția bisericii față de știință a făcut ca mulți profesori și
doctori să fie anti-biserică. Anti-clericalismul era larg răspândit
printre stânga spaniolă, de la anarhiștii din clasa muncitoare până la
republicanii liberali din clasa de mijloc.
Primul guvern liberal-socialist republican din 1931 a atacat puterea
bisericii, interzicând preoţilor să mai aibă un rol în educaţie, cu
exepţia orelor religioase. Puternicul ordin Iesuit a fost dizolvat.
Căsătoria civilă şi divorţul au fost legalizate.
Răscoalele şi Luptele de Clasă facţionale
Coaliţia socialist-liberală s-a implicat în mai multe acte de
represiune împotriva sindicatelor CNT. Caballero dorea să profite de pe
urma represiunii asupra CNT pentru a construi sindicatele UGT pe spatele
distrugerii CNT. În acest mediu opresiv, care a forţat CNT să intre în
confruntări directe cu autorităţile, un număr de grupări anarhiste din
CNT au îndemnat sindicatul să încerce greve revoluţionare generale şi
aventuri insurecţionale.
Scenariul tipic era acesta: un grup de anarhişti prelua controlul
asupra primăriei unui oraş, afişa steagul roşu şi negru, dădea foc
dosarelor primăriei şi declara „comunismul libertar” în acel oraş.
Susţinătorii acestei metode o numeau „gimnastică revoluţionară”.
Aceste încercări de insurecţii erau o întoarcere la conceptul
anarhist din secolul 19 al „propagandei prin faptă”— ideea că o acţiune
ca exemplu, dusă de un grup mic de revoluţionari, poate declanşa o
răscoală populară spontană. Într-una dintre cele mai infame astfel de
încercări – o grevă naţională eşuată din ianuarie 1933 – grupuri de
asalt paramilitare au comis masacrul din satul Casas Viejas din
Andalusia. O întreagă familie a fost arsă de vie într-un şopron, iar
poliţia a împuşcat oamenii care au înconjurat locul.
Cele mai mari temeri ale sindicaliştilor s-au adeverit în timpul
răscoalei din 1933: „confederaţiile naţionale şi regionale au fost
manipulate de un grup mic de militanţi care au angajat întregul sindicat
în acţiuni precipitate şi periculoase”, scria Jerome Mintz. „Membrii
sindicatului au fost atraşi în lupte de stradă, liderii au fost arestaţi
şi bătuţi, iar sindicatul a fost interzis”. (6)
Din punctul de vedere sindicalist, transformarea socială avea nevoie
de o organizare anterioară bine pusă la punct şi de educarea clasei
muncitoare, astfel încât aceasta să prindă încredere să acţioneze
singură, şi de elaborarea unei strategii revoluţionare coerente, şi în
nici un caz să lase lucrurile la voia întâmplării şi să se bazeze pe
„spontaneitate” pură. Joan Peiró, în cartea sa „Sindicalismo” din 1933, a
explicat lucrurile astfel:
„Pentru noi, revoluţia socială nu e doar o chestiune de răscoală
violentă împotriva forţelor organizate ale Statului… Revoluţia socială
constă în preluarea fabricilor şi a minelor, a pământurilor şi a căilor
ferate. Nu e suficient să preiei bogăţia socială, e necesar să ştii cum
să o foloseşti – şi cum să o foloseşti imediat, fără nici o
discontinuitate.” (7)
„Continuitatea” ar fi fost asigurată de faptul că transformarea
socială urma să fie făcută de înşişi muncitori, care aveau îndemânarea
necesară pentru a administra pe mai departe industria.
Lupta facţională din interiorul CNT de la începutul anilor ’30 a
devenit foarte aprigă, după ce un grup de 30 de oficiali ai sindicatului
şi de activişti au trimis presei capitaliste un document în care
criticau presupusa dictatură asupra CNT exercitată de FAI. Aceşti 30 de
activişti şi susţinătorii lor aveau să fie cunoscuţi mai târziu ca
gruparea treintista (“treizeciştii”). Nu erau doar treintistas care se
opuneau aventurilor insurecţionale puse la cale de grupările FAI în
Catalonia. Grupările FAI din afara Cataloniei erau şi ele critice faţă
de aceste acţiuni. Pe măsură ce Republica progresa, unul dintre aceşti
treintistas – Angel Pestaña – a început să susţină formarea unui partid
politic al muncii, şi a creat curând Partidul Sindicalist (Partido
Sindicalista) pentru a participa în alegerile parlamentare. Deşi cei mai
mulţi treintistas nu l-au urmat pe Pestaña în campania electorală, mai
mulţi anarhişti s-au temut că aceasta era direcţia spre care se
îndreptau treintistas.
Grupările FAI din Catalonia erau de asemenea îngrijorate şi din cauza
unui grup leninist care se formase în interiorul sindicatelor CNT. În
1930 Federaţia Muncitorilor din Catalonia şi din Insulele Baleare a
fuzionat cu o majoritate din Partidul Comunist Catalan (Partit Comunista
Catala – PCC) pentru a forma Blocul Muncitorilor şi Ţăranilor (Bloc
Obrer i Camperol – BOC). BOC era un grup anti-Stalinist care se
identifica însă cu modelul leninist al „partidului de avangardă”. BOC
era în special puternic în regiunea Lleida. O figură centrală din CNT
din regiunea Lleida era Joaquin Maurin, un profesor foarte popular.
Maurin era liderul BOC.
BOC a încercat să obţină controlul şi asupra adunărilor libertare din
Catalonia. Principalul mecanism de luare a deciziilor într-o adunare
(ateneo) era convocarea periodică a adunării pentru a alege comitetul
administrativ al ateneo. BOC apărea în forță la aceste adunări pentru a
obține controlul asupra comitetului administrativ.
În 1932, FAI câștigase destulă influenţă în interiorul CNT pentru a
putea convinge sindicatul să înlăture din rândurile sale sindicatele
controlate de treintiști şi de BOC. Prin urmare, CNT a pierdut cea mai
mare parte a organizării sale sindicale din Lleida. În 1934, sindicatele
controlate de BOC au format o nouă federație a muncii, Federația Unită
Sindicatelor Muncitorilor (Federación Obrera de Unidad Sindical – FOUS).
În 1935, BOC a fuzionat cu un grup leninist mai mic și și-a schimbat
numele în Partidul Marxist al Unificării Muncitorilor (Partido Obrero de
Unificación Marxista – POUM) (8).
În 1933, partidele de dreapta au câștigat alegerile, iar Spania a
intrat într-o perioadă de guvernare represivă, cunoscută ca biennio
negro (“cei doi ani negri”). În acest timp, Largo Caballero şi o mare
parte a Partidului Socialist au început să se mişte spre stânga.
Caballero a început să vorbească despre nevoia unei „revoluţii
proletare” şi „a unui guvern al muncitorilor”.
Mai multe evenimente au determinat virajul spre stânga al PSOE:
ajungerea la putere a lui Hitler în Germania, şi a partidului clerical
fascist, Partidul Social Creştin, în Austria, şomajul extrem de ridicat,
furia publică faţă de masacrul din Casas Viejas, intransigenţa
patronilor spanioli. Sumele mici de bani alocate de către guvern pentru a
asigura pământ pentru lucrătorii agricoli lipsiţi de pământ erau total
nepotrivite pentru a face faţă dimensiunii reformei agricole care era
necesară. PSOE reuşise să facă foarte puţin în urma participării sale
alături de liberali în coaliţia republicană dintre anii 1931 și 1933.
Un semn al virajului Socialiștilor la stânga a fost încercarea de a
declanșa o grevă generală în octombrie 1934. Relațiile cu CNT nu erau
încă refăcute, iar coordonarea slabă a făcut ca greva să eșueze în cea
mai mare parte a Spaniei. Situația a fost cu totul alta în Asturias unde
UGT și CNT lucrau deja de câteva luni împreună pentru a forma o
”Alianță a Muncitorilor”. Astfel, în octombrie, cele două sindicate au
preluat controlul asupra regiunii timp de două săptămâni, într-o
răscoală pe care au coordonat-o împreună. Dar au fost izolați. Când
armata a fost trimisă să zdrobească rebeliunea, mii au fost uciși și mii
aruncaţi în închisoare. Soţiile şi fiicele rebelilor au fost violate şi
mutilate de Legiunea Străină – o unitate armată formată din tâlhari şi
criminali adunaţi din mai multe ţări. Răscoala a înspăimântat clasa
elitelor, în timp ce violenta înăbuşire a ei a îndepărtat clasa
muncitoare.
Viziunea Stângii Libertare
La începutul lui 1936, numărul celor care făceau parte din
organizaţiile sindicale ale UGT şi CNT era mai mare ca oricând. Ţara era
prinsă într-o dezbatere aprinsă despre viitorul ei, un val de greve s-a
răspândit în toată Spania, incluzând numeroase greve generale la care
participau comunităţi întregi. Odată cu victoria coaliţiei
socialist-liberale în alegerile din februarie, muncitorii au putut
anticipa că vor avea la dispoziţie o perioadă de respiro în care puteau
organiza greve şi puteau lupta pentru schimbarea socială. Sindicatele
lucrătorilor din fermele agricole duceau la îndeplinire reforma agricolă
prin preluarea masivă a pământurilor.
Teoreticianul treintista Joan Peiró i-a spus unui jurnalist în mai: “Aceste mase se îndreaptă către o revoluţie.”
Cum activiştii partidelor de dreapta cereau armatei să preia puterea
în Stat, mulţi oameni se aşteptau să urmeze o lovitură de stat militară.
În această atmosferă de mobilizare şi de criză, CNT a ţinut un congres
naţional la Zaragoza. Deja în 1935 grupurile de anarhişti catalane
renunţaseră la metodele lor insurecţionale şi încercau să ajungă la o
reconciliere cu treintistas. Pentru a obţine maxima unitate de care era
nevoie pentru luptele ce urmau, FAI i-a invitat pe treintistas înapoi în
CNT.
Chestiunea ridicată la acest congres a fost şi viziunea CNT asupra
societăţii pe care dorea să o formeze, şi căreia îi spunea „comunism
libertar”. Documentul care explica această viziune, adoptat la congresul
de la Zaragoza, a încercat să sintetizeze influenţele
anarho-comunaliste şi libertar-sindicaliste ale gândirii Stângii
Libertare spaniole în privinţa unei societăţi post-capitaliste.
O structură duală de guvernare pentru societate era avută în vedere,
bazată pe adunări ale muncitorilor la locul de muncă şi pe adunări ale
locuitorilor din sate şi din comunităţile de la oraşe. Adunările de la
locurile de muncă urmau să aleagă consilii ale întreprinderilor şi să
fie conectate la federaţii naţionale industriale, pentru a putea
administra împreună diferitele industrii.
Un accent puternic a fost pus pe „administrarea liberă a oraşelor” şi
pe autonomia acestora, ceea ce reflecta influenţa anarho-comunalistă.
Această administrare urma să funcţioneze sub forma de adunări ale
locuitorilor din sate şi din comunităţile de la oraşe. În oraşe mari,
cum ar fi Barcelona, adunările urmau să aleagă un Consiliu Municipal.
Cei care făceau parte din acest Consiliu urmau să aibă slujbe obişnuite
în producţia socială, iar chestiunile importante urmau să fie decise de
adunările de masă, care erau convocate.
În versiunea planificării sociale propusă de Diego Abad de Santillan
(9), diferitele federaţii naţionale industriale auto-administrate urmau
să fie conectate la un Consiliu Economic, care ar fi urmat să fie un
organism de coordonare şi nimic mai mult. Dar, planurile de acţiune
urmau să fie elaborate de congresele regionale şi naţionale ale
delegaţilor din diferitele federaţii industriale, cu ajutorul unui
personal de asistenţă. Aceasta, de fapt, este versiunea sindicalistă a
planificării centrale.
Documentul de viziune, adoptat de Congresul de la Zaragoza, e diferit
de propunerea lui Abad de Santillan, prin aceea că adaugă o structură
de adunări a locuitorilor şi a federaţiilor geografice ale acestora, ca
expresie a auto-conducerii politice, dar şi ca un canal pentru
aprovizionarea consumatorilor, cu responsabilitatea de a articula
propuneri pentru serviciile publice, cum ar fi sănătatea, media,
întreţinerea oraşului, şi asigurarea şi întreţinerea locuinţelor.
Dar exact cum urma să fie conectat aportul consumatorilor la
sistemul planificării sociale? De fapt, documentul de la Zaragoza nu
spune nimic despre asta. Anarhismului tradițional i-a lipsit conceptul
de participare la planificare (10) – dezvoltarea interactivă a unui plan
social prin negocierea și înțelegerea dintre consumator și muncitor.
Documentul de la Zaragoza a oferit conectarea muncipalităților libere
la congresele regionale și naționale ale poporului. În practică,
acestea ar fi urmat să fie legislative locale, regionale și naționale.
Acest document are în vedere și o ”Miliție a Poporului” – cu alte
cuvinte, o armată – ca mijloc de apărare a noii ordini sociale. (11)
O structură care poate face regulile într-o societate şi poate să îşi
apere autoritatea de a face aceste reguli cu ajutorul unei forţe
militare este de fapt o formă de organizare politică, o formă de
guvernare. Dacă o formă de guvernare a Stângii Libertare nu e un Stat,
atunci e nevoie să facem o distincţie între o formă de guvernare (sau o
structură de guvernare) şi un Stat. Scrierile anarhiştilor tradiţionali
asupra acestui subiect nu sunt foarte clare.
Încercarea lui Peter Kropotkin de a face această distincţie duce
către accentuarea autonomiei locale şi descentralizarea caracteristică
anarhismului comunalist spaniol: Pentru că „Statul a fost stabilit
pentru scopul precis de a impune regula” din partea clasei dominante,
trecerea către socializarea economiei şi către „eliberarea forţei de
muncă” necesită „o nouă formă de organizare politică” care e „mai
populară, mai descentralizată, şi mai aproape de nevoia de
auto-adminsitrare a oamenilor” decât „guvernul reprezentativ”, tipul de
Stat caracteristic capitalismului”, aşa cum îl vedea Kropotkin(12).
Deşi Congresul de la Zaragoza a adoptat propunerea pentru formarea
„alianţei revoluţionare a muncitorilor” cu federaţia sindicală UGT,
Congresul a nu a reuşit să discute o strategie de fapt sau un program
pentru situaţia urgentă cu care se confrunta CNT. Prin urmare, CNT a
fost nevoit să „improvizeze într-o incoerenţă totală” (în cuvintele lui
Cesar M. Lorenzo) (13) două luni mai târziu, după ce lovitura de stat
militară a avut loc.
[...]"
SURSA SI RESTUL ARTICOLULUI: https://revolutianarhista.wordpress.com
VEDEŢI FILMUL TRADUS, AICI
Ma adresez administratorilor acestui site: in ultima vreme site-ul este infectat cu link-uri spre diverse reclame de tip spam aduse probabil odata cu link-urile create spre site-urile unde se pot viziona filmele. Multumesc.
RăspundețiȘtergereNu stim la ce va referiti ... Daca serverele unde am pus filmele deschid niste ferestre pop up cu reclame asta nu e de la noi ci de la ei. Nu dati curs acelor reclame , ci inchideti paginile deschise ...
RăspundețiȘtergere