JOHN PILGER - Adevăratul Jurnalism

JOHN PILGER - Real Journalism (2012)

SURSA: Blogul Dezvaluiri

„Marile ţări ‚democrate’ occidentale se îndreaptă către corporatism. Democraţia a devenit un plan de afaceri, cu o concluzie rezervată şi impusă oricărei activităţi umane, oricărui vis, oricărei manifestări decente, oricărei speranţe. Principalele partide parlamentare sunt devotate, acum, aceloraşi politici economice – socialism pentru cei bogaţi, capitalism pentru cei săraci – şi aceleaşi politici externe, a servilismului în faţa unui război nesfârşit. Asta nu este democraţie ! Pentru politică reprezintă exact acelaşi lucru ca McDonalds pentru alimentaţie.”

John Pilger

Cu ceva mai mult de un an în urmă, producătoarea siriană independentă de film Abir Alsayed, proprietara Hot Spot Films şi totodată colaboratoarea postului Al Jazeera, dedica acest mini documentar, „John Pilger - Real Journalism”, personalităţii de excepţie a jurnalistului australian John Pilger, unul dintre puţinii jurnalişti contemporani care nu şi-a făcut de râs profesia, nepermiţând să fie înregimentat în marea masă a scribilor adulatori ai globalismului, promovat de oligarhia nobiliar-bancară care ne conduce planeta spre un dezastru evident.

Recunosc că detest jurnaliştii, la fel de profund pe cât detest bigoţii, politicienii, avocaţii, psihiatrii formaţi la şcoala traficantului de droguri Sigmund Freud, medicii alopaţi înguşti la minte sau, mai pe scurt, orice persoană adânc ancorată în Matrice, care se face complicea sistemului politic imperialist actual, renunţând voluntar, din pură slugărnicie şi lăcomie, la orice urmă de probitate profesională şi demnitate umană.

Pentru mine John Pilger a fost, însă, ca o rază de lumină în universul lipsit de onestitate al jurnalismul obedient, din prima clipă în care l-am descoperit prin documentarul „The War You Don’t See”, despre care declaram la acea vreme:

„Recunosc că acest documentar mi-a rezolvat şi două probleme de conştiinţă.

O vreme am evitat să-l traduc, în principal din cauza unor imagini şi situaţii, care nu pot genera decât groază, furie şi neputinţă şi pe care nu le voi descrie, fiindcă le veţi remarca şi singuri, cu siguranţă.

Apoi, documentarul abordează, către final, o temă pe care am ignorat-o ceva vreme, fiindcă un act legislativ murdar, ca legea 107/2006, ce aprobă OUG 31/2002, impune tăcerea, încălcând constituţia şi acel penibil drept al omului privind libertatea de exprimare - ce se dovedeşte clar a fi doar un privilegiu temporar, aşa cum am afirmat cu altă ocazie - deşi se aruncă asupra noastră, ca naţiune, acuzaţii de o sălbăticie extremă.

Întreaga civilizaţie occidentală sau albă, dacă doriţi, este de zeci de ani victima unei propagande insidioase, perpetuată în principal de Hollywood, ce a demonizat populaţiile de origine arabă, în beneficiul unui stat sionist marionetă, înfiinţat samavolnic prin decizie ONU, în 1948, ca oficină militară a familiei Rothschild.

O trupă de khazari, putred de bogaţi, a pus pumnul în gură planetei, confiscând suferinţa evreului de rând, din timpul celui de-al doilea război mondial, pe care tot ei, khazarii, l-au regizat şi finanţat.

Ştim, de la 1776, că SUA aparţine familiei Rothschild - prin intermediul familiilor paravan Harriman, Rockefeller, Morgan, Mellon, Dulles, Bush ş.a.m.d. - ştim, de la 1815, că Anglia le aparţine financiar tot lor, legea fiind dictată de City şi Black Nobility, ştim că Israelul le aparţine încă de la înfiinţare şi mai ştim că evrei oneşti, ca profesorul universitar Norman Finkelstein, spun de zeci de ani adevărul, în această privinţă, deplângând suferinţa populaţiei palestiniene, martirizată de o bandă de golani sionişti, înarmaţi până în dinţi, ce nu are nimic de-a face cu evreul supravieţuitor al lagărelor de concentrare.”

Fiindcă nu-mi place să mă repet, nu voi relua problematica jurnalismului înregimentat, tratată pe larg în postarea respectivă, dar voi face o mică excepţie acum, sperând, chiar şi în van, că ar putea fi ultima, precizând cu tărie un fapt care ar trebui să fie pe deplin cunoscut tuturor:

Cu excepţia unui război bine justificat, de apărare a propriei ţări, în faţa unei agresiuni externe neprovocate, fireşte, atunci când te implici într-un război, fie forţat, prin recrutare obligatorie, fie lăsându-te atras de mirajul unei plăţi compensatorii substanţiale, printre cei care vor muri alături de tine, în tranşee, nu se vor număra niciodată: politicienii care au declanşat conflictul sau neamurile lor, bancherii care au subvenţionat războiul sau copiii lor, conducătorii corporaţiilor care vor profita de pe urma războiului sau toţi complicii lor.

În schimb, toate aceste ultime categorii menţionate mai sus vor fi cele care vor flutura demagogic şi agresiv stindardul conflictului, în toată mass media corporatistă, etichetând drept laş şi nepatriot pe orice amărât care va refuza să-şi dea viaţa, ca un inconştient, pentru rotunjirea la maxim a conturilor lor bancare.

La adresa filmului am doar o mică observaţie de făcut: contrar percepţiei generale, consider că nu „războiul contra terorii”, ci tocmai războiul din Vietnam a reprezentat primul caz de război menit să nu se termine niciodată, care s-a purtat în baza unor reguli deconspirate, din start, ce limitau la maxim eficienţa distrugătoare a armatei americane, scopul final al conflictului fiind, pe lângă menţinerea instabilităţii geopolitice a zonei, favorabilă jafului imperialist şi generarea unei „găuri negre” devoratoare de echipamente militare, plătite din greu de contribuabilii americani în beneficiul complexului militar-industrial, denunţat atât de „curajos”, tocmai la final de mandat, fireşte, de complicele Dwight Eisenhower.

Şi vă probez această afirmaţie printr-un singur exemplu sugestiv: numai conglomeratul Textron, prin binecunoscuta sa filială Bell Helicopter – care ne-a mituit eficient proprii politicieni, nu că ar fi fost şi dificil s-o facă – a vândut în timpul războiului din Vietnam peste 4.000 de elicoptere armatei americane, plătite desigur de năucii de acasă, convinşi că susţin efortul „just” de război al unor trupe menite să împartă dreptatea în lume, cu satârul.

Ca să vă fie şi mai clar: România, la apogeul înzestrării sale, înainte de a accepta să-şi dezmembreze armata şi să rămână fără apărare în faţa pretenţiilor anti-suverane ale huliganilor din UE, pentru a fi acceptată în NATO, nu a deţinut niciodată mai mult de 200 de elicoptere.

În întreaga sa carieră John Pilger şi-a menţinut verticalitatea şi echilibrul, având călcâiele ferm înfipte în bătăturile multor paiaţe politice, care au încercat să-i pună pumnul în gura mult prea slobodă.

Discreţia sa l-a făcut să treacă simplu peste controversele iscate de difuzarea la ITV a documentarului său „Palestine Is Still the Issue”, în 2002, deşi atunci i-au sărit în cap, aproape la propriu, toate slugile sioniste posibile: ambasada israeliană, plus organizaţiile „Board of Deputies of British Jews” şi „Conservative Friends of Israel”, acuzându-l că a fost părtinitor şi nerealist în declaraţii.

Toate aceste plângeri au fost susţinute, culmea ironiei, tocmai de Michael Green, preşedintele companiei Carlton Communications, producătoarea filmului.

Autoritatea britanică de reglementare, Independent Television Commission (ITC), a ordonat o investigaţie, în urma căreia toate acuzaţiile au fost respinse şi aceasta a declarat oficial:

„ITC a analizat, împreună cu Carlton, toate aspectele semnificative ale criticilor de presupusă prezentare incorectă a realităţii, la care ITV a răspuns citând referinţe dintr-o gamă vastă de texte istorice. ITC nu este un tribunal, de fapt şi este pe deplin conştientă de dificultatea certificării validităţii ‚adevărurilor istorice’, dar sursele citate de Carlton au fost cuprinzătoare şi convingătoare, nu în ultimul rând fiindcă multe dintre ele păreau să fie de origine israeliană (sic!). […] Documentarul lui Pilger nu constituie o încălcare a codului ITC, mai ales că a acordat oportunităţi echivalente versiunilor susţinute de guverne pro-israeliene.”

Doi ani mai târziu, Pilger irita din nou marile puteri cu un alt documentar, „Stealing a Nation” (Furând o naţiune), care spunea frust povestea năpăstuitului popor al Insulelor Chagos din Oceanul Indian.

În anii ’60 - ’70, guvernul maiestăţii sale reptiliene a alungat întreaga populaţie a arhipelagului, abandonând-o în mahalalele din Mauritius, scopul final fiind de a face cadou principala insulă, Diego Garcia, imperialilor americani, care în „înţelepciunea lor infinită” prevăzuseră încă de acum jumătate de secol că vor avea nevoie de o bază militară imensă, de unde să poată bombarda eficient Afganistanul şi Irakul, ce urmau fireşte să le doboare turnurile World Trade Center, în 2011.

Să plângi în pumni, nu alta, Pythia, amărâtă de „oracoliţă” ce eşti !

Cu toate că documentarul a primit cel mai prestigios premiu britanic de profil, în 2005, Royal Television Society Award şi în pofida unei campanii susţinute a populaţiei insulare de a-şi recăpăta căminele, ocupate ilegal printr-o agresiune armată echivalentă unui genocid, în 2008 Camera Lorzilor a pus bomboana pe coliva dreptăţii, sprijinind decizia guvernului prezidat de un alt criminal în masă, Tony Blair.

În 2007, John Pilger recidiva cu documentarul „The War on Democracy” (Războiul împotriva democraţiei), primul său film lansat cinematografic şi care primea, în 2008, One World Media Awards.

Filmul explorează relaţiile istorice actuale şi istorice ale SUA cu ţările Americii Latine, cărora le-am dedicat eu însumi o postare în care declaram, cândva:

„Limbajul de lemn - de a cărui practică era acuzată frecvent România, în trecutul apropiat - s-a mutat cu arme şi bagaje la Casa Albă, care îi inventariază pe liderii Americii Latine, mai puţin obedienţi, ca fiind de ‚stânga bună’ sau ‚stânga rea’, ceea ce îmi aduce aminte şi de limbajul Uniunii Sovietice din vremea de glorie a lui Lenin, care-şi categorisea inamicii în contrarevoluţionari ‚albi’, ignorând culoarea epidermei vecinilor, fapt ce a condus la combinaţii hilare, de genul ‚galbeni albi’ şi chiar ‚negri albi’.”

Pilger declara:

„Filmul are drept subiect lupta popoarelor de a se elibera, pe ele însele, dintr-o formă modernă de sclavie. Aceşti oameni descriu o lume, nu aşa cum le place preşedinţilor americani s-o vadă, ca utilă sau sacrificabilă, descriu puterea curajului şi a umanismului, răspândit printre oameni cu care americanii nu au nimic în comun. Cei din urmă se servesc de nobile cuvinte ca democraţie, libertate, eliberare, dreptate şi, făcând aceasta, ne contestă cele mai elementare drepturi umane, printr-un război purtat împotriva noastră, a tuturor celorlalţi.”

În mai 2007, într-un gest de sfidare aparentă extremă, pentru un susţinător atât de fervent al libertăţii de exprimare, Pilger a semnat, alături de alţii, o scrisoare ce sprijinea decizia guvernului venezuelan de a nu înnoi licenţa de emisie a celei mai mari reţele de televiziune Radio Caracas Televisión (RCTV), pentru faptul că a sprijinit deschis lovitura de stat regizată de americani în 2002, îndreptată împotriva unui guvern ales democratic, când numai revolta reală a populaţiei capitalei l-a repus în funcţie pe Hugo Chávez.

Argumentul invocat de Pilger a fost just şi simplu: dacă BBC sau ITV ar sprijini public o lovitură de stat îndreptată împotriva guvernului britanic, aceste posturi ar suferi consecinţe similare.

În paranteză fie spus, în acel caz particular, l-aş ruga eu însumi să facă o excepţie, totuşi.

O dată în plus, s-a dovedit esenţa malefică a unor organizaţii fantomă, care se declară promotoare ale principiilor demnităţii şi dreptăţii umane, fiindcă „Human Rights Watch”, „Reporters Without Borders” şi „Committee to Protect Journalists” au urlat pline de indignare, considerând decizia luată contra RCTV ca un „efort de a sugruma libertatea de exprimare”.

Este trist, ce-i drept, ca, la final de carieră, John Pilger să fie forţat să facă un film cu exact acelaşi titlu cu al celui lansat anterior, la distanţă de câteva decenii, revelând că nici măcar o viaţă de om nu este suficientă pentru ca problemele generate, în această lume, de lăcomia imperialistă a elitelor să se atenueze, în cât de mică măsură, ba chiar dimpotrivă, dar tocmai existenţa unor asemenea oameni verticali, care şi-au dedicat întreaga viaţă şi carieră informării corecte a omului de rând, ne alimentează speranţa evadării, într-un viitor cât mai apropiat, din lagărul consumerismului corporatist psihopat.

„Suntem îndemnaţi să privim lumea ca printr-o oglindă unidirecţională, de parcă noi am fi cei ameninţaţi şi inocenţi, iar restul oamenilor ne ameninţă sau sunt nişte mizerabili sau, pur şi simplu, sunt sacrificabili. Memoria noastră se luptă să recupereze adevărul că drepturile umane nu au fost definite ca simple privilegii, de către un parlament sau un consiliu de administraţie sau o instituţie şi că pacea nu poate fi posibilă în absenţa dreptăţii şi a unei informări corecte, care ne oferă puterea de a acţiona în numele dreptăţii.”

John Pilger

SURSA: Blogul Dezvaluiri

ATENTIE! ACEST ARTICOL SE POATE COPIA DOAR CU ACORDUL LUI MARIAN DE LA BLOGUL DEZVALUIRI!

  Multumim Marian pentru efortul sustinut de a traduce aceste filme deosebite si pentru articolele exceptionale. Speram si noi ca mai devreme sau mai tarziu munca ta sa fie apreciata la adevarata valoare si sa capeti si compensatie materiala. 

Va invitam pe aceasta cale, daca simtiti ca filmele si articolele lui Marian v-au fost de folos, sa DONATI prietenului de la blogul Dezvaluiri, o suma cat de mica in semn de apreciere. Va multumim!

FILMUL ESTE OPEN SOURCE

VEDETI FILMUL John Pilger - Real Journalism TRADUS, AICI

John Pilger - Jurnalism Adevărat

DOWNLOAD RAPID

In completare studiati si :
1) RAZBOIUL PE CARE NU-L VEZI
2) RIDICAREA VĂLULUI