Hollywood şi maşina de război americană

Hollywood and the war machine (2010)

 "Am aflat, devreme în viaţă, că războiul îşi formează propria sa cultură. Iureşul luptei dă dependenţă puternică şi adesea letală, fiindcă războiul este un drog [...] Este comercializat de creatorii de mituri - istorici, corespondenţi de război, regizori, romancieri şi stat - fiecare dintre ei înzestrându-l cu calităţi pe care adesea le posedă: exaltare, exotism, putere, şansa de a ne depăşi condiţia mizeră în viaţă, fiind un univers bizar şi fantastic, care are o frumuseţe grotescă şi întunecată. Domină culturi, distorsionează amintiri, corupe limbaje şi infectează totul în jur, chiar şi umorul, care devine preocupat de perversiunile sumbre ale mizeriei şi ale morţii. Întrebări fundamentale, privind sensul sau lipsa de sens a locului nostru pe planetă, sunt abandonate, când îi privim pe cei din jur cum se scufundă în adâncile lui tenebre. Războiul expune capacitatea de a face rău, care se ascunde, superficial, în fiecare dintre noi şi de aceea, pentru atât de mulţi, este atât de greu să discute despre el, după ce a luat sfârşit."

Chris Hedges,

"War is a Force that Gives Us Meaning"

Un episod al emisiunii Empire a postului Al Jazeera - moderată de Marwan Bishara - era difuzat, în decembrie 2010, sub titlul "Hollywood and the war machine", încercând să examineze relaţia simbiotică dintre industria filmului şi complexul militar-industrial, demonstrând mecanismul psihologic pervers prin care iadul războiului este "purificat" de marele ecran şi transformat în darul lui Dumnezeu, fiindcă Pentagonul mituieşte, la propriu, studiourile de filme, pentru a mistifica realitatea şi a crea mituri eroice.

Oaspeţii de marcă ai emisiunii sunt, în principal, Oliver Stone, regizor şi scenarist, de opt ori laureat al premiului Academiei Americane de Film, regizorul disident Michael Moore, de asemenea laureat al Oscarului şi jurnalistul Christopher Hedges, scriitor şi fost şef al Biroului pentru Orientul Mijlociu al New York Times, dar şi alte personalităţi, aparţinând ambelor tabere: Phil Strub, şeful US Department of Defense Film Liaison Unit, Julian Barnes, corespondent al Pentagonului şi al LA Times, David Robb, autorul cărţii "Operation Hollywood", Prof. Klaus Dodds, autorul cărţii "Screening Terror", Matthew Alford, autorul cărţii "Reel Power", Prof. Melani McAlister, autoarea cărţii "Culture, Media, and US Interests in the Middle East".

Ce condiţii trebuie să respecte un producător de la Hollywood, care doreşte  acces gratuit  la resursele imense ale  Pentagonului, pentru un  plus de  realism al filmelor sale ?

Destul de multe, după cum vom vedea în continuare, dar toate se circumscriu unei opinii simple şi clare emise de guru al Pentagonului, detaşat în sânul citadelei de celuloid a Hollywood-ului, Phil Strub:

"Orice film, care portretizează armata ca pe ceva negativ, nu este realistic pentru noi."

Mai mult decât clar, nu-i aşa ?

"Realismul" Pentagonului nu are absolut nimic de-a face cu realitatea, ci totul se rezumă la o propagandă murdară şi deşănţată, întinsă pe toată lăţimea ecranului, care nu se dă în lături de la a rescrie istoria, prin minciuni sfruntate, dacă interesele imperialismului american sunt respectate.

Pe la sfârşitul anilor '20, ai secolului trecut fireşte, Departamentul de Război al SUA (remarcaţi, vă rog, că erau mult mai cinstiţi pe atunci, când denumeau instituţii publice, chiar pe timp de pace) a creat un birou, care să funcţioneze ca punte de legătură între industria filmului şi armată, stabilind relaţii care au fost în majoritate cordiale înainte şi după al doilea război mondial şi chiar după războiul din Coreea (care nu a reprezentat cine ştie ce semnal de alarmă pentru americani), dar au intrat brusc în era glaciară imediat ce s-au făcut auzite şi, mai ales, văzute, criticile la adresa războiului din Vietnam.

După difuzarea mizeriei propagandistice intitulată "Top Gun" (şi tare mulţi actori s-au prostituat, mânjindu-şi imaginea în filmul ăla), căsătoria din interes a început din nou să aibă succes, mai ales că un fost colonel al infanteriei marinei americane, Phil Strub, a fost investit cu funcţia de cenzor-şef sau, aşa cum le place lor să spună, cu "limitarea daunelor".

Care anume a fost urmarea, ne spune David Robb:

"[...]orice film sprijinit de armată afirmă că războiul este cheia tuturor conflictelor şi orice film sprijinit de armată este mult mai dăunător decât orice alt film care nu primeşte sprijin."

Regizorii, care doresc şi acceptă sprijinul armatei, ajung să semneze contracte draconice, care conţin clauze de genul:

- "Producţia trebuie să ajute forţele armate în programele sale de recrutare şi menţinere a personalului."

- "Compania de producţie este de acord să se consulte cu ofiţerul de proiect al Departamentului Apărării în toate fazele de pre-producţie, producţie şi post-producţie, care implică armata sau descriu forţele armate."

Vă puteţi imagina şi singuri cum sună restul contractului, care, spre ghinionul nostru, conduce la instalarea unui climat al minciunii:

"Poate că cel mai grav aspect al colaborării dintre Hollywood şi armată nu este cenzura implicată în film, ci auto-cenzura. Când ştii că vei avea nevoie de sprijinul militarilor şi când ştii că vor urma să-ţi analizeze, cu scrupulozitate, scenariul, îl scrii pentru a-i face fericiţi din start."

Se poate ajunge la situaţii de-a dreptul cretine, ca în cazul filmului"Thirteen Days", când s-a solicitat să nu fie portretizaţi generalii lui Kennedy ca fiind "belicoşi", deşi guvernul SUA recunoaşte, actualmente, conduita pe care a avut-o în timpul crizei rachetelor cubaneze, sau, chiar mai grotesc de atât, când s-a solicitat eliminarea din film a unei scene de arhivă, cu militari americani exercitându-şi talentele de dentişti pe plombele de aur ale soldaţilor japonezi morţi, sub motivaţia că este o scenă "nedreaptă şi nerealistă".

Nu e greu de înţeles, într-un asemenea context, de ce această "colaborare" este atât de importantă pentru armată, mai ales în cazul SUA, aşa cum sublinia Joe Trento, director al Public Education Center:

"Pentru a fi o superputere, este necesar să impui credinţa de bază că războiul trebuie glorificat, pentru a face oamenii să accepte faptul că ai de gând să le trimiţi fiii şi fiicele la moarte."

După 9/11 situaţia s-a agravat, armata SUA devenind, realmente, agresivă în relaţia cu mass media şi Hollywood, într-o încercare disperată de a-şi impune propria interpretare asupra evenimentelor în care este implicată.

Un exemplu elocvent este cel al serialului TV, "Profiles from the front", care se auto-intitulează ca fiind un documentar despre viaţa şi faptele soldaţilor americani staţionaţi în Afganistan - al cărui succes neaşteptat i-a încurajat pe militari să promoveze strategia de "încorporare" a reporterilor din Irak - şi nu trebuie să vă faceţi prea multe iluzii despre realismul unei astfel de producţii, fiindcă obedientul realizator al seriei, Bertram van Muster, a fost răsplătit cu titlul de regizor oficial al Pentagonului.

Mai mult decât atât, unul dintre aceste documentare sugerează existenţa unei "liste a încrederii" ce cuprinde persoane de la Hollywood, dintre care este menţionat în clar (Mare surpriză!), Jerry Bruckheimer.

De fapt, imediat după 9/11, la solicitarea expresă a Pentagonului, au avut loc întâlniri ale oficialilor armatei cu "30 de creatori de la Hollywood, aleşi la întâmplare" (vezi să nu), care au acceptat să semneze înţelegeri confidenţiale, care au ieşit din cadrul Hollywood, fiind vizate şi alte domenii cu potenţial propagandistic, greu de intuit poate la o primă vedere.

Caz concret: jocul video "America’s Army" arată, mai degrabă, ca o corcitură între film şi reclamă de recrutare şi nu trebuie să vă mire acest fapt, fiindcă s-a ajuns până acolo ca un institut aşa-zis de cercetări, "Institute for Creative Technologies", să folosească profesionişti de la Hollywood şi experţi în computere, pentru a dezvolta căi mai eficiente de antrenare a soldaţilor.

Directorul institutului este fostul şef al diviziei de efecte speciale de la studioul Paramount şi, deşi guvernul SUA exercită drepturi exclusiviste asupra a tot ce este creat în institut, "creatorilor" li se permite să folosească parte din munca lor în scop comercial, sub forma jocurilor de computer.

Impactul ideologiei militare asupra vieţii sociale a suscitat un interes crescând din partea cărturarilor specializaţii în relaţii internaţionale, fiindcă "valorile militarismului", atitudinile şi credinţele specifice acestuia, sunt exprimate de o gamă tot mai largă de actori, dar şi de simpli indivizi, comunităţi sau instituţii.

Complexul acestor credinţe militariste este caracterizat de o adeziune aproape generalizată la următoarele "principii":

1. forţa armată este singura care poate oferi soluţii unei situaţii conflictuale;

2. natura umană este preponderent conflictuală;

3. a avea inamici face parte din cadrul evolutiv "normal" al societăţii umane;

4. numai structurile ierarhice pot genera acţiuni eficiente;

5. un stat fără armată este naiv, prea puţin modern şi legitim.

Ca o mică paranteză, în ce priveşte ultimul enunţ, fariseismul iese clar în evidenţă, fiindcă regula se aplică numai imperiilor, iar o ţară ca România este forţată să renunţe la armată, dacă doreşte să se integreze unor structuri fasciste globale, ca NATO şi UE.

Poporul american este prima victimă a acestor manevre, ce ţin de războiul psihologic, fiind prizonierul unei stări de permanentă teroare şi a unei propagande totalitariste.

Minţile americanilor sunt sub asediul guvernului şi al mass media, imediat după 9/11, dar, aşa cum subliniază mereu David Icke, nu există nici cuşti şi nici trupe care să patruleze pe străzi, pentru a trăda faptul că America e o mare închisoare, fiindcă nu ai nevoie de arme pentru a apăra un guvern ilegitim, când oamenii îşi auto-cenzurează gândirea şi, mai ales, îi cenzurează pe toţi ceilalţi, numindu-i teoreticieni ai conspiraţiei, dacă au tupeul să emită alte opinii decât cele permise de putere, certificate prin propaganda care face obiectul prezentului articol.

Din nefericire, marea masă a populaţiei lumii acceptă, fără crâcnire, varianta oficială a istoriei, orice deviaţie fiind categorisită imediat drept nebunie şi paranoia şi motivul acestei inerţii umane este că, o dată contestată versiunea politică a realităţii, trebuie să accepţi că Matricea este palpabilă, că trăim cu toţii o viaţă fabricată, o iluzie de care beneficiază numai criminalii şi mincinoşii corupţi, care zac ca nişte păianjeni, în toate birourile guvernamentale şi parlamentare din întreaga lume.

Karen E. Dill, autoarea cărţii "How Fantasy Becomes Reality: Seeing Through Media Influence", afirma că mass media face mai mult decât simple relatări:

"Cele mai populare forme ale mass media moderne (televiziune, filme, jocuri video) sunt, în esenţă, forme sofisticate de a genera poveşti. Celebrul cărturar George Gerbner vorbea, adesea, despre acest rol asumat de mass media. Dar pentru a înţelege puterea socială şi influenţa mass media, trebuie să ne întoarcem în timp şi să ne punem câteva întrebări fundamentale. De ce sunt generate asemenea poveşti ? Cine sunt cei care le scriu ? Care le sunt scopurile ? Cine le ascultă ? Cum sunt influenţaţi ascultătorii de aceste ficţiuni ?"

Carl Boggs şi Tom Pollard, co-autori ai cărţii "The Hollywood War Machine: U.S. Militarism and Popular Culture", se focalizau pe mariajul din interes dintre Hollywood şi Washington şi descriau modul în care sunt fabricate poveştile, de către fabricanţii oficiali de mituri şi politicienii veroşi (din nou pleonasm), în beneficiul preşedinţiei şi al guvernului:

"Fabricarea evenimentelor prin mass media şi manipularea conştiinţei populare au devenit componente integrante ale culturii politice americane şi se află în centrul tuturor intervenţiilor recente ale armatei SUA. Din ce în ce mai mult, implicarea mass media în minciunile, miturile şi denaturările guvernului şi-a adus contribuţia vitală la legitimarea războiului drept mijloc de promovare a intereselor globale ale SUA. Jurnaliştii TV, radio şi din presa scrisă au devenit esenţiali în acest proces, popularizând, de regulă, aceste discursuri false, susţinând cadrul ideologic dominant şi eşuând să cerceteze critic afirmaţiile şi pretenţiile oficialilor guvernului şi ai armatei. Cultura mass-media a evoluat într-un aparat de propagandă, în special în tărâmul preocupărilor internaţionale, în care interesele corporatiste şi ale Pentagonului sunt capabile să creeze propria lor versiune a 'realităţii', pentru un public american deja înclinat să urmeze discursurile triumfaliste."

Viziunea mondială simplistă a "binelui ce luptă contra răului" din filmele Hollywood-ului, combinată cu maşinăria atomică a Pentagonului, realizează cea mai catastrofală combinaţie posibilă, dar putem evita un final apocaliptic, favorabil imperiului american, dacă ajungem să înţelegem cum lumea miturilor influenţează lumea politicii şi revenim la raţiunea umană şi la bunul simţ, fiindcă miturile şi politica nu duc la nimic bun, ci numai la ceva oribil, în genul nazismului german sau al comunismului sovietic.

"Tipul cel mai eficient de propagandă este cel care nu este recunoscut ca propagandă. De îndată ce propaganda este identificată ca propagandă, cuvintele prezidenţiale îşi pierd vraja lor magică. Uneori, preşedintele este prins flagrant, minţind cu privire la probleme de securitate naţională, dar, chiar şi în acele cazuri, oamenii fac speculaţii şi apoi continuă să creadă povestea oficială, cu privire la orice eveniment actual."

Jean Kilbourne”

SURSA: Blogul Dezvaluiri http://antiiluzii.blogspot.com

Multumim Marian! Munca ta este colosala si importanta pentru noi!  

VEDEȚI DOCUMENTARUL TRADUS, AICI:

Hollywood si masina de razboi americana 

Vă invităm să studiați în completare și Categoria MILITARE.