vineri, 29 iunie 2012

Premiera ABSOLUTA: "Dacii - Noi dezvaluiri" - documentar - 29.06.2012


”Istoria adevarata a geto-dacilor ti-a fost ascunsa...

Fapte care te-ar fi facut mandru de descendenta ta au fost tinute sub tacere...

Astazi, insa, tot ceea ce a fost tainuit va iesi la lumina!

In Continuarea documentarului Dacii – Adevaruri tulburatoare, vom lansa, in premiera pe Nasul Tv, filmul

“Dacii – Noi dezvaluri”

Va mai ramane in picioare teoria romanizarii Daciei?

Afla care sunt dezvalurile bulversante ce pot duce la rescrierea istoriei nationale vineri, 29 iunie, ora 21:00, in premiera pe Nasul Tv.

Cum poți să recepționezi Nașul Tv:

Pe internet, la adresa:

Pe cablu – următoarele platforme:
-          Dolce – poziția 260
-          UPC digital – poziția 407
-          INES
-          AKTA
-          NEXTGEN
-          HELAS – satelit”

SURSA: http://danielroxin.blogspot.ro/

joi, 28 iunie 2012

Trance-formation (28.06.2012)


TRANCE - FORMATION (2012)

" Problema noastră nu este nesupunerea civică. Problema noastră este obedienţa civică. Problema noastră este că oamenii din întreaga lume s-au supus ordinelor unor lideri şi milioane dintre ei au fost ucişi din cauza acestei obedienţe. Problema noastră este că oamenii din întreaga lume sunt obedienţi în faţa sărăciei şi înfometării şi prostiei şi războiului şi cruzimii. Problema noastră este că oamenii sunt obedienţi atunci când închisorile sunt pline de hoţi mărunţi şi marii hoţi ne conduc ţara. Asta este problema noastră !"

Howard Zinn
(1922-2010)

Trance-formation este ultimul film al lui Max Igan, postat pe internet în data de 22 aprilie, în care abordează o problemă de o gravitate extremă, pentru întreaga rasă umană, reliefând denaturarea termenului de "singularitate" şi, mai ales, impunerea insidioasă şi agresivă a agendei "transumaniştilor", promotorii unei viziuni halucinante, de abandonare a esenţei umane în favoarea transformării noastre în mecanisme cibernetice, sub pretextul murdar al depăşirii limitărilor biologice, în timp ce se glorifică statutul de sclavi pe care-l vom "câştiga" drept răsplată a unui asemenea târg, demn de numele Satanei.

Nu am tradus numele filmului, nici în cadrul subtitrării, fiindcă este, de fapt, un subtil joc de cuvinte, permis de caracterul sintetic al limbii engleze, ce se bazează pe pronunţarea similară a cuvântului "transformation" (transformare) cu expresia inventată de Igan, "trance-formation", fiindcă asta încearcă, de fapt, oculta mondială la ora actuală: transformarea întregii rase umane în roboţi obedienţi, profitând de starea de transă care ne-a fost indusă în timp.

Am folosit de asemenea termenul de "transuman", cu toate variantele lui, deşi nu se află în DEX, pentru uşurinţa traducerii şi fiindcă este extrem de sugestiv: depăşirea condiţiei umane, dar nu prin evoluţie spirituală, ci, de fapt, prin abandonul umanului în favoarea tehnologiei.

Termenul a fost inventat, în anii '60, de Fereidoun M. Esfandiary, care şi-a ales, el însuşi, un "nume" de robot, FM-2030, profesor la acea instituţie care se numeşte, actualmente, "The New School of New York City".

Sper că voi reuşi să vă conving, măcar de această dată, că absolut nimic nu este întâmplător şi că toate evenimentele sunt atent planificate de elita mondială, chiar dacă sunt ascunse în spatele perdelei de fum a haosului aparent, fiindcă instituţia menţionată mai sus este aceeaşi şcoală malefică, care se numea la fondarea sa, în 1919, de către Dorothy Payne Whitney (membră a dinastiei Whitney, înrudită cu Vanderbilt şi subordonată, desigur, familiei Rothschild), New School for Social Research.

Vorbesc despre exact aceeaşi persoană care trebuie să fi decis eliminarea lui Wilhelm Reich - în colaborare cu Walter Lippmann, colegul şi prietenul lui Edward Bernays, nepotul dublu al lui Sigmund Freud - şi despre exact aceeaşi instituţie în care a activat ca "mare profesor", unul dintre cei mai oribili criminali ai Americii, eugenistul Charles Benedict Davenport, responsabil de sterilizarea a peste 60.000 de americani "nepotriviţi".

Mişcarea transumanistă a fost desigur şi fundamentată "filozofic", de către un alt lacheu al elitelor, filozoful britanic, licenţiat la Oxford, Max More, care introducea semnificaţiile actuale ale acestei noţiuni absurde, în eseul său din 1990, "Transhumanism: Toward a Futurist Philosophy".

Şi ca să nu faceţi confuzii, cumva, crezând că aveţi de-a face cu vreun literat flămând, nu vă grăbiţi să-i plângeţi de milă, fiindcă Iuda şi-a primit răsplata, desigur, fiind actualul preşedinte executiv al Alcor Life Extension Foundation, cea mai mare firmă de criogenie din lume.

De partea practică a problemei se ocupă, în mare parte, Ray Kurzweil, "mare inventator" şi "vedetă" a unui documentar programatic, din 2009, "Transcendent Man" (pe care am încercat să-l vizionez, crezând că ar merita să fie tradus şi l-am abandonat scârbit, după câteva minute), care îmbracă această nouă teorie eugenică într-o mantie "ştiinţifică", prin a sa "Law of Accelerating Returns" - creşterea exponenţială a informaţiei tehnologice - ce ne va conduce inexorabil, în opinia sa desigur, la momentul fuziunii om-maşină, permiţând oricărei persoane să-şi "depăşească" mortalitatea biologică: progresele în genetică vor furniza cunoştinţele necesare reprogramării biologiei, eliminând bolile şi stopând procesul de îmbătrânire; nanotehnologia va menţine sănătatea omenirii, din interior, furnizând celule roşii robotice şi o interfaţă computerizată cu creierul uman; robotica sau inteligenţa artificială vor face posibilă "super inteligenţa umană", inclusiv capacitatea de a descărca într-un computer conştiinţa unei persoane.

Sper că veţi observa, la acest nemernic, modul cum sugerează, deloc subtil, ideea de a exploata întreg Universul şi nu de a-l explora - o practică specifică acestui nenorocit de colonialism corporatist care ne sufocă planeta - sub pretextul "învierii", prin nanotehnologie, a unui Univers presupus mort, ideologie atât de dragă materialiştilor masonici şi, de asemenea, menţionarea sintetizării "hematiilor robotice", specifice sindromului Morgellons.

Desigur că toţi aceşti "binefăcători dezinteresaţi" omit să specifice, pe lângă aspectul hidos al dezumanizării fiinţei umane, un element extrem de important al oricărui echipament robotic: butonul pornit/oprit.

Vom fi nemuritori, fireşte, atât timp cât nu ne vom agasa stăpânii, care ne-ar putea scoate din priză după dorinţă şi ne-ar putea expedia înapoi în fabrică, pentru reprogramare sau, de ce nu, direct la tocător, în cazul în care am manifesta o prea mare independenţă în gândire.

Există cineva care crede că aceste "perfecţionări", mult trâmbiţate, se fac, cumva, în beneficiul oamenilor, în această societate murdară, înrobită de corporaţii, aşa cum subliniază Max Igan ?

Vă puteţi vedea umblând pe viitor cu canistra de ulei după voi, ca să vă ungeţi articulaţiile niţel ruginite ?

Sau speraţi că teflonul vi le va face aproape nemuritoare ?

Sesizează cineva cât de malefică este această perspectivă, care a abandonat de multă vreme simpla idee a unui chip RFID implantat undeva în trup, ca modalitate de supraveghere şi control - ce înspăimânta atât de multă lume prin similitudinea cu semnul biblic al Satanei - în favoarea ideii mult mai diabolice de transformare a întregii fiinţe umane într-un cyborg, programabil şi slugarnic ?

Dacă prin fizica cuantică ne-am întors la Dumnezeu, atunci de ce nu urmăm calea logică, de a reveni,  prin tehnologia cuantică, la natura pe care am abandonat-o, când am acceptat calea materialistă ?

Visul alchimiştilor, de transcendere a fiinţei umane către perfecţiunea spirituală, a fost, de asemenea, abandonat, în favoarea acestei tendinţe mârşave, de a elimina omul în favoarea robotului, sub pretextul progresului.

Cam în aceeaşi ordine de idei, mereu m-am întrebat care ar putea fi aspectul malefic ascuns al internetului, pus cu prea mare generozitate la dispoziţia omenirii de alţi nemernici, de talia lui Bill Gates şi mi-a luat destul de mult timp până am realizat reversul medaliei, pe lângă posibilitatea de supraveghere continuă a oricărei persoane aflată în mediul online, care era mai mult decât evidentă: izolarea fizică şi comunicarea instantanee, dincolo de orice distanţă planetară, prezentată ca un mare avantaj, dar care, în realitate, ne inhibă dorinţa de a ne dezvolta capacităţile spirituale şi ne elimină, treptat, de pe poziţia de fiinţe sociale şi sociabile.

În paralel, am "beneficiat" desigur şi de marea invenţie numită televiziune, fiindcă trebuie să recunoaştem că nu ne prea omorâm, noi oamenii, de dragul efortului fizic, mai ales după o anumită vârstă, aşa că această otravă mediatică, furnizată la o simplă apăsare de buton, în toată diversitatea sa oribilă, este o soluţie pe placul tuturor: nu transpirăm, nu muncim, nu gândim şi zăcem ca nişte moluşte în fotolii, aşteptând răbdători doza zilnică de drog vizual.

Teodora Manea scria, printre altele, în articolul "Reproducerea dincolo de reproducere", publicat de Revista Română de Bioetică:

"Postumanismul ar putea fi definit ca un scientism pur, alimentat de schimbările fundamentale în natura umană. El îmbrăţişează presupusul scop al încetinirii şi chiar al stopării îmbătrânirii, prin intermediul noilor tehnologii genetice, dar acest deziderat este numai ca o mică parte a unei viziuni mai largi privind reconfigurarea naturii umane şi, prin urmare, crearea unor fiinţe umane superioare din punct de vedere biologic şi tehnic. Ca atare, postumanul nu va mai fi uman."

În articolul "Eugenia globală - Folosirea medicinei pentru a ucide" detaliam ipotezele actuale, cele mai răspândite, privind obiectivele ascunse ale fenomenului "chemtrails", căruia nu i-am destinat un documentar aparte, fără a intui gravitatea problemei, aşa cum este revelată de acest documentar zguduitor realizat de Max Igan şi, desigur, de interviul luat lui David Icke.

Mult mai gravă decât perspectiva spionării noastre prin acele "SmartMeters", amintite în film, care funcţionează, apropo, tot pe baza RF (pulsuri de radiofrecvenţă), se anunţă robotizarea noastră completă, prin nanotehnologia pulverizată în atmosferă.

În ianuarie 2008, Centers for Disease Control and Prevention sau CDC, sora mai mică a organizaţiei masonice eugenice numită pompos Organizaţie Mondială a Sănătăţii, lansa, de ochii lumii, o investigaţie epidemiologică asupra unei boli dermatologice inexplicabile, pe care unii o denumesc sindrom Morgellons, enunţând simultan şi şapte obiective "ambiţioase", care îmi amintesc de ofensiva anti-SIDA, alt război de operetă, destinat amuţirii opiniei publice.

În pofida dovezilor de necontestat, prezentate detaliat în film şi asupra cărora nu are sens să insist, după patru ani de bâjbâieli ridicole, în luna ianuarie a acestui an CDC şi-a expus mândră şi sfidătoare rezultatele aşa-zisului studiu, decretând suveran că nu există boala Morgellons, fibrele, care "se nasc", pur şi simplu, din pielea pacienţilor, fiind simple fibre textile, iar simptomele fiind simple halucinaţii.

Într-un articol publicat de The Los Angeles Times, în data de 22 aprilie 2010, cântăreaţa şi compozitoarea Joni Mitchell declara că este una dintre persoanele afectate de această boală stranie:

"Am această boală ciudată şi incurabilă, care arată de parcă ar fi extraterestră, dar sănătatea îmi este ceva mai bună ca altădată. Cu două nopţi în urmă am ieşit din casă pentru prima oară, începând din 23 decembrie 2009. Nu arăt prea rău în lumină incandescentă, dar arăt înfricoşător la lumina zilei. Fibre de diverse culori îmi ies din piele ca ciupercile după ploaie şi nu pot fi identificate de medicii legişti ca fiind de natură animală, vegetală sau minerală. Morgellons este un ucigaş lent, imprevizibil, o boală a teroriştilor: vă va ataca pe rând fiecare organ, lăsându-vă la pat vreme de un an. Dar am o dorinţă formidabilă de a trăi. [...] În America, Morgellons este întotdeauna diagnosticată ca o 'halucinaţie parazitară' şi te trimit imediat la psihiatru. Actualmente încerc să părăsesc domeniul muzical şi să încep o bătălie în sprijinul bolnavilor de Morgellons, pentru ca aceştia să capete credibilitatea pe care o merită."

Agenda globaliştilor, de edificare a visului lor multimilenar, imperiul planetar, se dovedeşte a fi din ce în ce mai agresivă şi mai bine susţinută de mass media aservită şi de cozile de topor din domeniul academic, apelând la nanotehnologie nu în beneficiul omenirii, ci pentru eradicarea acesteia, prin metode care l-ar face mândru pe Lucifer că are asemenea discipoli, iar speranţa noastră într-un viitor luminos şi, mai ales, uman, de această dată, rămâne identică în toate filmele lui Maxwell Igan: trezirea şi unificarea omenirii, în vederea propriei sale mântuiri, aşa cum nu a mai fost de foarte multă vreme, de când a căzut sub dominaţia Satanei.

"Şi aşa cum spuneam cu altă ocazie, savanţii nu au ajutat omul; l-au ajutat tehnologic, dar au ajutat, de asemenea, să se producă noi războaie, purtate cu bombe atomice sau mijloace convenţionale. Deci savanţii nu au produs, practic, o mutaţie fundamentală a condiţiei umane. Nici politicienii, nici liderii religioşi ai credinţelor instituţionalizate, care au instituit venerarea convenţională a unui simbol, a unei persoane, a unui mântuitor. Nici unul dintre aceşti indivizi n-au ajutat omul, punând capăt suferinţei, singurătăţii, disperării, alienării sale; nici preoţii şi nici vreun guru oarecare."

Jiddu Krishnamurti
(1895-1986)

SURSA: Blogul Dezvaluiri http://antiiluzii.blogspot.ro
 
DOWNLOAD RAPID:
D1 + S1

VEZI FILMUL TRADUS, AICI:
Trance-formation link 1... 
 

Nota noastra: Filmul foarte des citat in documentarul de astazi si care a inspirat practic titlul acestuia, se numeste TRANSCENDANT MAN si poate fi vizionat pe blogul Sub Lupă. Acest film este un viclesug foarte iscusit prin care se folosesc termeni foarte folositi in ultima vreme in textele spiritualitatii universale (transcendenta, singularitate), insa intelesul dat acestora este departe sau cu totul altceva decat inseamna ele cu adevarat. Este un efect de marketing foarte smecheresc si manipulator pentru constiintele slabe. Din punctul nostru de vedere nu au absolut nici o legatura cu intelesul spiritual al acestora. Despre Singularitate vorbeste foarte bine NASSIM HARAMEIN , iar ca si definitie termenul transcendenta are cu totul alte intelesuri: 
TRANSCENDÉNT, -Ă adj. 1. (Fil.) Care se află dincolo de orice domeniu dat, de lumea materială. 2. (În filozofia idealistă a lui Kant: op. imanent) Care se află dincolo de limitele cunoașterii experimentale; inaccesibil cunoașterii bazate pe experiență, care întrece limitele realității. 3. (Mat.; despre numere) Care nu este soluția unei ecuații algebrice cu coeficienți raționali. [Cf. fr. transcendant]. 
DIN PUNCTUL NOSTRU DE VEDERE NU EXISTA SI NU VA EXISTA O TEHNOLOGIE MAI PERFORMANTA CA CEA EXISTENTA DEJA IN NATURA SI NE ESTE GREU SA CREDEM CA UN SUFLET (O CONSTIINTA) VA ALEGE SA SE INTRUPEZE INTR-UN MECANISM ROBOTIC CREAT DE OM. TEHNOLOGIA CREATA DE OM ESTE INCA, DEPARTE DE NATURA. iar un corp uman care are potentialitatile latente trezite poate fi cea mai perfecta manifestare a naturii divine. Un corp uman nu este numai un mecanism biologic ci are si alte straturi, corp astral, corp mental, corp cauzal, samd. Problema este mult mai complexa si mai complicata ...

ACTUALIZARE (9.10.2012)

Emisiunea "Atenţie Maximă" de la Radio Tecuci din 09.10.2012 cu Marian Matei (autorul articolului si al traducerii documentarului de pe aceasta pagina) si DANIEL ROXIN

Mai jos puteti vedea o mica parte din darele chimice din Tecuci surprinse de prietenul nostru Marian.









In completare studiati categoria CHEMTRAILS de pe blogul nostru si cititi cartea „ Un genocid planetar. Zguduitorul secret dezvaluit al darelor mortii (Chemtrails-uri) ” 

luni, 25 iunie 2012

ZERO. De ce versiunea oficiala despre atacul de la 11 septembrie este un fals (23.06.2012)

 ZERO - Investigation into 911 (2008)

Va prezentam astazi un documentar despre evenimentele de la 11 septembrie, bazat pe cartea „Zero. De ce versiunea oficiala despre atacul de la 11 septembrie este un fals” de Giulietto Chiesa. 
In ciuda nenumaratelor dovezi care demasca evidenta conspiratie de la 11 septembrie, cabala oculta merge linistita mai departe si foarte putini oameni au curajul sa vorbeasca deschis de acest subiect, dovedindu-se inca odata, cat de lasa este omenirea.
„Cainii latra, ursul merge mai departe„ ... din pacate.
Consideram aceste evenimente ca fiind punctul de plecare pentru orice investigator incepator onest al teoriilor conspiratiei, pentru a intelege dimensiunea extrem de adanca si complexa a caracatitei intunecate ce conduce din umbra, aceasta lume.
Nu o sa mai intram in detalii. Am postat pe blog numeroase documentare si articole care analizeaza pe toate partile aceste evenimente, demascand in detaliu oribila conspiratie. In acest sens va invitam sa studiati cu atentie Categoria 11 Septembrie 2001.
Iata cateva idei despre cartea si documentarul cu acelasi nume:
„Atentatele din 11 septembrie 2001, asupra Turnurilor Gemene din New York, au reprezentat o premieră absolută chiar şi pentru lumea teroriştilor: ele au putut fi urmărite, în timp real, pe micile ecrane din întreaga lume.
Impactul lor a fost amplificat de trăirile oamenilor obişnuiţi - care au asistat înmărmuriţi la căderea Turnurilor Gemene şi la moartea atâtor oameni nevinovaţi - şi de valul imens de solidaritate ce a urmat.
Când emoţia a lăsat loc raţiunii, au apărut zeci şi sute de întrebări care au pus sub semnul îndoielii versiunea oficială a comisiei de anchetă.
Iată de ce, 15 cercetători de diverse naţionalităţi, au avut răbdarea, dar şi curajul, să adune între coperţile acestei cărţi o mare cantitate de date care sugerează că tot ce ni s-a spus până acum despre atacurile din 11 septembrie 2001 este o mare minciună. Pentru a ajunge la adevăr, ei au pornit de la zero.
Cartea „ZERO“ nu se înscrie în categoria teoriei conspiraţiei. Raportul comisiei de anchetă privind atentatele din 11 septembrie 2001 este contestat în cartea „ZERO“.
Autorul, Giulietto Chiesa, în paralel cu această carte a realizat şi documentarul cu acelaşi nume, „ZERO“, în care se pot urmări interviurile cu cei ce aduc argumente împotriva variantei oficiale asupra evenimentelor de la 11 septembrie 2001.
În cartea şi documentarul „ZERO“ se pot vedea nume precum Stephen Jones, David Ray Griffin, Kevin Ryan, Robert Bowman, Webster Griffin Tarpley, Andreas von Bullow şi alte persoane importante care au prezentat argumente solide împotriva versiunii oficiale a atentatelor de la 11 septembrie din 2001.

Cuprinsul cărţii „ZERO“:

  • Introducere
  • Raportul Comisiei de anchetă a atentatelor de la 11 septembrie 2001
  • Un Waterloo al informaţiei
  • Guvernul lui Bush înainte, în timpul şi după atacurile de la 11 septembrie 2001 şi cele patru ipoteze posibile ale complotului
  • Neputinţa
  • De la Sarajevo, la Hamburg
  • Cum a învins-o Marte pe Venus la 11 septembrie 2001
  • O analiză ştiinţifică a prăbuşirii clădirilor World TradeCenter
  • NEOCON
  • Anatomia unei coup d’etat
  • Al Qaeda şi „războiul împotriva terorii“
  • 11 septembrie 2001 şi warfare. Capodopera lui Bush
  • Rezistenţa la minciună
  • Complotul din „teoria complotului“
  • 11 septembrie 2001 şi Italia: consideraţii politice
  • Prezentarea autorilor
  • Bibliografie”
SURSA: www.jovis.ro/

DOWNLOAD RAPID

VEDEȚI FILMUL TRADUS, AICI (link 1):


 

SAU AICI (link 2):

miercuri, 20 iunie 2012

Odiseea lui Kubrick: Secrete ascunse în filmele lui Stanley Kubrick; Partea I: Kubrick și Apollo (20.06.2012)

Kubrick's Odyssey (2011) 
- Secrets Hidden in the Films of Stanley Kubrick -
Part One: Kubrick and Apollo

„Exista idei, descoperiri inedite, disponibile pentru cei care pot elimina unul din straturile de protecţie ale adevărului
Neils Armstrong, ˝primul om pe lună˝,  20 Iulie 1994
 
Pe 20 iulie se împlinesc 43 de ani de la irealele aselenizări făcute de NASA și gașca lor Apollo. De obicei oamenii se împart în două categorii, când vine vorba despre aceste călătorii ale omului pe Lună. Primul grup, cel mai numeros, continuă să creadă că NASA a ajuns pe Lună cu succes de 6 ori și că 12 oameni chiar au pășit pe suprafața Lunii. Cel de-al doilea grup, așa numiții conspiraționiști, deși mult mai puțini decât primii, susțin că omenirea nu a ajuns niciodată pe lună și că toată treaba asta este o făcătură.

Ei bine, Jay Weidner, autor și regizor de care am mai vorbit aici pe blog în articolul despre Crucea Ciclică din Hendaye, ne expune prin intermediul documentarului de astăzi, intitulat Kubrick's Odyssey: Secrets Hidden in the Films of Stanley Kubrick; Part One: Kubrick and Apollo (2011) și printr-un eseu scris în 2009, pe care l-am folosit alături de alte surse pentru documentarea acestui articol, că adevărul este mult mai nuanțat și se află de fapt undeva la mijloc.

Această a treia poziție postulează faptul că oamenii au ajuns într-adevăr pe Lună, dar ceea ce am văzut la TV și în fotografiile ce au documentat acest eveniment extraordinar pentru istoria umanității, a fost complet fals. Mai mult de-atât, Weidner ne dezvăluie faptul că marele regizor Stanley Kubrick este geniul care a regizat falsele aselenizări.
   
Dar de ce NASA a trebuit să falsifice aceste debarcări pe Lună până la urmă ? Autorii Joseph Farrell și Henry Stevens ne-au arătat amândoi probe incontestabile cum că oamenii de știință naziști au dezvoltat farfurii zburătoare ce foloseau tehnologii avansate, încă din 1943. Acești autori au arătat de asemenea că Guvernul Statelor Unite i-au adus după război în America pe aceiași oameni de știință naziști, în scopul de a construi aceste foarte avansate mașini zburătoare. Mai mult de-atât, ei cred că ideea cum că extratereștrii ar invada Pământul, nu este altceva decât o acoperire, o poveste lansată de către NASA pentru a ascunde această tehnologie existentă.  Pentru cei interesați de subiect, studiați cărțile celor doi autori, listate pe paginile lor de pe wikipedia.
   
Weidner ne dezvăluie cum multe surse din interiorul Pentagonului i-au relatat că, după ce această tehnologie a farfuriilor zburătoare i-a fost arătată lui John F. Kennedy, el a realizat că avansul tehnologic folosit în dezvoltarea acestor aparate ar putea rezolva multe din problemele prezente ale lumii. El a intuit că dezvăluirea acestor tehnologii exotice ar putea duce, printre altele, la dezvoltarea de energii ieftine și nepoluante. Curând după ce a văzut tehnologia farfuriilor zburătoare, JFK și-a ținut faimosul discurs, în care cerea către NASA să debarcheze un om pe Lună, până la sfârșitul acelei decade. Multe voci din interior credeau că această cerere nu este altceva decât un șiretlic al lui JFK pentru a determina NASA și guvernul secret să dea drumul la tehnologia farfuriilor zburătoare. Din moment ce era evident pentru toată lumea că tehnologia standard a rachetelor nu putea să ducă un om pe Lună și înapoi, JFK poate că s-a gândit că NASA va fi forțată să dezvăluie cunoștințele privind tehnologiile din spatele farfuriilor zburătoare, pentru a-i putea împlini viziunea și să ajungă pe Lună până la sfârșitul anilor '60.

După asasinarea lui Kennedy în 1963, NASA însă a conceput un nou plan, menit să rezolve problema inițiată de JFK. Acest nou plan le-a permis celor de la NASA și guvernului din umbră, să mențină în continuare secretă această tehnologie a farfuriilor zburătoare și de asemenea, să facă în așa fel încât să pară că rachetele standard l-au dus pe om pe Lună și înapoi. Cineva dintr-o poziție înaltă a guvernului din umbră a decis să falsifice întregul program Apollo, pentru a ascunde tehnologia farfuriilor zburătoare de ochii curioși ai publicului și de cei ai Moscovei. Într-un fel, poziția NASA în ceea ce privește această chestiune este de înțeles. Nu se dorea ca aceste informații extrem de prețioase să ajungă la ruși, mai ales că aceste lucruri se petreceau în mijlocul războiului rece.
     
Având nevoie de un maestru pentru a falsifica imagini și filmări ale închipuitelor misiuni Apollo pe Lună, cei de la Pentagon l-au ales pe Stanley Kubrick, după ce au vizionat filmul de satiră neagră ˝Dr. Strangelove˝, scos de acesta la începutul lui 1964. În timpul producției acestui film extraordinar, Kubrick a apelat la US Air Force pentru a obține permisiunea să filmeze niște cadre cu unul din bombardierele B-52. Pentagonul l-a refuzat categoric după ce a citit scenariul filmului, fiind chiar intrigați de faptul că acesta ridiculiza armata și pe țărănoii împiedicați care manevrau mașina de război a Statelor Unite.

Fără să se lase intimidat de acest refuz, Kubrick a folosit numeroase fotografii din reviste militare pentru a recrea interiorul avionului B-52. Folosind de asemenea multe efecte speciale inovatoare, a filmat niște cadre exterioare cu un B-52 zburând deasupra Rusiei, extraordinare pentru acea dată. Să ne amintim că vorbim de 1963, revăzând astăzi ˝Dr. Strangelove˝ poate că nu o să vi se pară atât de grozav, dar trebuie subliniat faptul că multe din efectele speciale folosite în filmele din ziua de azi au încolțit din inovațiile lui Kubrick din acest film și din ˝Odiseea spațială 2001˝.

Mai mult ca sigur, cineva de la NASA a văzut ce a făcut Kubrick  în ˝Dr. Strangelove˝ și, admirându-i șiretenia, l-a desemnat ca fiind persoana cea mai calificată să orchestreze înscenările aselenizărilor misiunilor Apollo. Dacă a putut să facă asemenea lucruri cu un buget limitat, ce ar fi putut să facă dacă ar fi avut un buget nelimitat ?

Nimeni nu știe cum l-a putut convinge puterea pe Kubrick să dirijeze misiunile Apollo. Poate că l-au compromis pe Kubrick într-un fel. Poate că l-au șantajat cu faptul că fratele său, Raul Kubrick avea strânse legături cu Partidul Comunist American, însă până la urmă Kubrick a acceptat înțelegerea în schimbul la două lucruri, ce probabil le-a negociat aprig, după cum îi era obiceiul:
  
Mai întâi și-a dorit un buget nelimitat și mână liberă pentru următorul său film ce vroia să-l facă.  În sprijinul acestei ipoteze vine și afirmația președintelui MGM de la vremea aceea, din 1968, când a fost lansat filmul. El a declarat public că nu a văzut nicio versiune brută a filmului, pe întreaga perioadă de 4 ani a producției acestuia. Sper că realizați că nu așa proceda directorul unuia dintre cele mai importante studiouri de la Hollywood, mai ales când producția filmului a fost una dintre cele mai costisitoare, din câte se făcuseră până atunci.
   
Este vorba de SF-ul care a marcat o cotitură în istoria cinematografiei, ˝Odiseea spațială 2001˝. Acesta a fost primul film artistic abstract de buget mare, primul film intelectual și cea mai măreață operă ezoterică a secolului XX. Cu siguranță, ˝Odiseea spațială 2001˝ este singurul film din istoria MGM în care directorii executivi ce au finanțat pelicula, nu au intervenit deloc. Dar de ce nu le-a păsat prea mult de acest extrem de costisitor proiect ? Deoarece nu MGM a finanțat de fapt filmul, ci Guvernul Statelor Unite !

Al doilea lucru ce l-a cerut Kubrick a fost să aibă libertatea de a putea face orice fim își dorește, fără să fie cenzurat, pe tot restul vieții. În afară de ultimul său film, ˝Eyes Wide Shut˝, Kubrick a obținut ce și-a dorit, deși acest adevărat pact cu diavolul a exercitat o presiune extraordinară asupra lui, după cum vom vedea în cea de-a doua parte a acestui documentar.

Odată negociată înțelegerea, Kubrick s-a pus pe treabă. Este interesant cum producția lui ˝2001˝ se aliniază cu programul Apollo. Producția filmului a început în 1964, în același an cu demararea misiunii Apollo cu obiectivul debarcării pe Lună. Filmul a fost terminat în 1968, iar NASA a ajuns pe Lună pe 20 Iulie 1969. De asemenea, ne atrage atenția faptul că cercetătorul Frederick Ordway lucra pentru NASA și Apollo, și a fost de asemenea consultantul științific principal al lui Kubrick pentru ˝Odiseea Spațială 2001˝. Cea mai mare problemă a lui Kubrick la demararea proiectului a fost cum să facă ca filmările și fotografiile de pe suprafața Lunii să pară realiste. El trebuia să facă niște cadre vaste, expansive, ca și când ar fi fost turnate cu adevărat pe Lună și nu într-un studio cinematografic.
   
El a fotografiat și filmat toate scenele folosind o tehnică cinematografică numită Ecran de Proiecție Frontală. Kubrick nu a inventat acest proces, dar cu siguranță l-a perfecționat. Ecranul de Proiecție Frontală este un dispozitiv cinematic care permite să fie proiectate scene în spatele actorilor, astfel încât să apară, în cameră, ca și când actorii s-ar mișca în cadrul proiectat de proiecţia frontală pe un ecran Scotschlite.

Scotchlite este un material inventat de compania 3M pentru ecrane de proiecție și a fost făcut din sute de mii de mici mărgele de sticlă de aproximativ 0.4 milimetri în diametru. Aceste mărgele erau puternic retroreflectoare. În procesul Ecranului de Proiecție Frontală, ecranul Scotchlite trebuie plasat în spatele decorului. Planul camerei de filmare trebuie să fie exact perpendicular pe ecranul Scotchlite. Un proiector proiectează scena pe ecranul Scotchlite printr-o oglindă, iar lumina trece printr-un separator de fascicule, ce transmite lumina în cameră. Un actor care stă în fața ecranului Scotchlite va părea ca este în interiorul proiecției. În ziua de azi, magicienii de la Hollywood folosesc ecrane verzi și computere pentru astfel de efecte speciale, așa că acest echipament nu se mai folosește. La vremea lui însă, în anii '60, nimic nu funcționa mai bine ca Ecranul de Proiecție Frontală pentru imaginile realiste necesare atât în scenele din ˝Odiseea spațială 2001˝, cât și pentru falsele aselenizări Apollo. Jay Weidner ne dezvăluie în documentar, cu ajutorul unor imagini procesate prin creșterea gamei cromatice și a contrastului, comparate cu cele originale, cum Kubrick a trucat cu măiestrie fotografiile NASA.
   
După ce vizualizați documentarul și vă familiarizați cu tehnica Ecranului de Proiecție Frontală, puteți să verificați apoi ușor aceste lucruri, intrând pe orice site NASA, cum ar fi de exemplu http://www.apolloarchive.com și să vă uitați singuri la fotografii. Cele mai revelatoare sunt imaginile misiunii Apollo 17.

În cea de-a doua parte a documentarului, Jay Weidner ne dezvăluie secretele filmului ˝Strălucirea˝, produs de Kubrick în 1980, după romanul best seller al celebrului scriitor Stephen King. Vom vedea cum Stanley s-a folosit de romanul lui King ca să își spună povestea și stresul prin care a trecut în toți anii în care a lucrat la falsificarea aselenizărilor misiunilor Apollo. Vom înțelege, urmărind interpretările lui Weidner, de ce Kubrick a alterat atât de mult versiunea originală a cărții, lucru criticat și neînțeles la vremea respectivă. Kubrick a fost nevoit să recurgă la această metodă, deoarece se temea pe bună dreptate, pentru viața lui. Disecând simbolismul ascuns de Kubrick în imaginile din ˝Strălucirea˝, Weidner ne demonstrează fără drept de apel că Stanley Kubrick este cu siguranță cel care a falsificat debarcările imaginare pe Lună ale NASA. Nu voi comenta prea mult această parte a documentarului, ca de obicei dorind să nu vă stric plăcerea de a descoperi singuri aceste dezvăluiri, firul poveștii fiind de-a dreptul fascinant.

În filmul ˝Wag the Dog˝ din 1997, Dustin Hoffman joacă rolul unui producător de film angajat de către CIA ca să falsifice un eveniment. Numele caracterului său din film este Stanley. În acest film, Stanley moare în mod misterios după ce spune tuturor că vrea să își asume meritele pentru evenimentul pe care l-a falsificat. Stanley Kubrick a murit la 4 zile după ce a arătat executivilor de la Warner Brothers forma finală a filmului ˝Cu ochii larg închiși˝. Se zvonește faptul că ei au fost foarte revoltați după ce au văzut filmul. I-au cerut lui Kubrick să reediteze filmul, dar el a refuzat. Warer Brothers au recunoscut la un moment dat că au reeditat filmul și nici până în ziua de azi nu vor să lanseze un DVD cu versiunea originală a lui Stanley Kubrick. Nu numai că încalcă astfel acordul semnat cu Stanley Kubrick, dar asta înseamnă că, probabil, nu vom putea vedea niciodată versiunea needitată a filmului. Oare ce s-o fi tăiat din film ? Să reamintim și faptul că, ˝Cu ochii larg închiși˝ a fost lansat pe 16 Iulie 1999, după cum Stanley Kubrick a insistat în contract, exact la 30 de ani de la data la care a fost lansat spre Lună, Apollo 11.
   
Ken Adam, vestitul designer laureat de două ori cu Oscar, era un prieten foarte apropiat de-al lui Stanley Kubrick. El a lucrat cu celebrul regizor la decorurile pentru ˝Dr. Strangelove˝. Nu pot să nu afirm faptul că, probabil, Ken i-a adus un omagiu lui Stanley în filmul ˝Diamond are Forever˝, din seria James Bond, lansat în 1971, la care a făcut de asemenea decorurile. La un moment dat, în timpul acțiunii, Bond dă peste o scenă secretă de la Hollywood unde se toarnă o falsă debarcare pe Lună. Filmul este regizat de Peter Hyams, care ulterior a regizat și continuarea la ˝Odiseea spațială 2001˝, care este intitulată ˝2010˝.

De asemenea, vă recomand să vedeți și filmul artistic ˝Capricorn One˝, din 1977 având ca subiect chiar falsificarea unei misiuni NASA.

Va urma: Kubrick's Odyssey: Secrets Hidden in the Films of Stanley Kubrick; Part Two: Beyond the Infinite (2012), în care este analizat simbolismul ezoteric din ˝Odiseea spațială 2001˝.

Traducerea mea la acest documentar, o puteți downloada de aici. Vă doresc vizionare plăcută și nu uitați: Deschideți ochii !”
Multumim Tone Tavi pentru traducerea inca unui film deosebit si speram sa traduci si partea a doua.

VEDEȚI FILMUL TRADUS, AICI:


In completare, va invitam sa vizionati si urmatoarele articole si documentare:

1) COMEDIA „ASELENIZARII” - un lucru comic s-a intamplat in drum catre Luna
2)  DID WE LAND ON THE MOON?
3) SERIA SECRET SPACE

luni, 18 iunie 2012

Walter Julius Weith - Viața la superlativ (18.06.2012)

"Walter Julius Veith este un om de știință cunoscut în întreaga lume prin prelegerile sale pe diferite subiecte sensibile, precum religiile lumii, interpretarea Genezei din Biblie, creaționism vs evoluționism, societățile secrete și agendele lor, Noua Ordine Mondială, legătura dintre alimentația modernă și creșterea incidenței bolilor.
Profesorul Veith s-a născut pe 25 ianuarie 1949 și a absolvit Universitatea din Stellenbosch, Africa de Sud în 1971. Șapte ani mai târziu, obține doctoratul în zoologie magna cum laude. A profesat până în 2004, când s-a retras din activitatea academică, pentru a se dedica celei de conferențiar. În această calitate, a călătorit atât în țările vestice, cât și în cele din fostul bloc comunist, inclusiv România. A fost invitat să țină prelegeri la numeroase universități de prestigiu, ca și în școli sau comunități religioase, pe teme ca nutriția și bolile degenerative, știința și religia, politica actuală și viitorul planetei.
Profesorul Walter Veith este o persoană modestă, carismatică, cu un umor subtil. Prezentările lui fac dese referiri la spiritualitate, ceea ce pe unii ar putea să-i lase reci, dar dincolo de acest aspect (de altfel, deloc de neglijat) el oferă informații științifice, bine documentate, care ne pot pune serios pe gânduri.
Vă invit să urmăriți o serie de cinci prezentări excepționale ținute de profesorul Walter Veith, pe tema obiceiurilor alimentare actuale, ca principală cauză a creșterii numărului îmbolnăvirilor în țările „civilizate”. Veți afla lucruri pe care nu le-ați învățat niciodată la școală, care nu apar în mass-media oficială și pe care medicul dumneavoastră nu le cunoaște, sau le trece sub tăcere cu bună știință..."
VEDETI AICI CELE 5 FILME TRADUSE:

Viața la superlativ 
Life at its Best (Romanian) / Life at its Best - Walter Veith

Sănătatea e alegerea ta 
Your Health Your Choice (Romanian) / Life at its Best - Walter Veith 
Stând pe o bombă cu ceas 
Sitting on a Time Bomb (Romanian) / Life at its Best - Walter Veith
Laptsolut uimitor
Utterly Amazing (Romanian) / Life at its Best - Walter Veith
Sănătatea și fericirea 
Health and Happiness (Romanian) / Life at its Best - Walter Veith 


sâmbătă, 16 iunie 2012

Doctrina șocului (16.06.2012)

THE SHOCK DOCTRINE (2009)
 
Doar o criză – actuală sau în perspectivă – produce schimbarea reală. Atunci când se produc crizele, acţiunile care sunt întreprinse depind de ideile aflate în circulaţie. Aceasta, cred, este funcţia noastră de bază: să dezvoltăm alternative pentru politicile existente, să le menţinem în viaţă şi disponibile până când ceea ce este politic imposibil devine politic inevitabil. 
Milton Friedman, economist

Guverne şi popoare ţipând de durere sunt forţate să îngenuncheze în faţa noastră, frânte, terorizate şi dezintegrate, cerşind o fărâmă de echitate şi de decenţă din partea noastră. Dar noi le râdem cu cruzime în faţă, şi tortura continuă nedomolită.
Davison Budhoo, senior economist la FMI în anii ’80, însărcinat cu programele de ajustare structurală în America Latină şi Africa
   
Doctrina şocului. Naşterea capitalismului dezastrelor este o carte apărută în 2007, scrisă de jurnalista canadiană Naomi Klein și reprezintă baza pentru documentarul din titlu.  Cartea a devenit un best seller internațional, fiind tradusă în 28 de limbi, printre care și româna (Editura Vellant, tradusă de către Bogdan Lepădatu şi Ciprian Şiulea). După cum era și de așteptat, cartea a stârnit reacții din cele mai diverse. Între cea mai importantă carte de economie a secolului al XXI-lea, proiectată din start pe listele de lecturi obligatorii ale multor canale de presă, şi acuzaţii de superficialitate conjugate cu tendinţa de a aluneca înspre teoriile conspiraţiei și chiar catalogări ca fiind pură propagandă comunistă. Doctrina șocului duce mult mai departe poziția antiglobalistă prin care jurnalista independentă se impunea în 2000 cu primul ei best seller, intitulat No Logo, strângând în cele peste 500 de pagini ale cărții, numeroase studii de caz ale terapiilor de șoc practicate și aplicate de mecanismul capitalismului dezastrelor.
Cartea este o lectură care te umple de amărăciune, este de-a dreptul îngrozitoare. Dar o vom percepe ca pe o carte de istorie contemporană, dens și riguros documentată de către o ziaristă, a cărei materie primă este presa de zi cu zi acumulată în ultimii aproximativ 50 de ani. Este un editorial lung, de mare calitate, bazat pe o impresionantă cantitate de informație extrasă, selectată și studiată atent, într-un efort jurnalistic de-a dreptul impresionant.
  

Deoarece rezonez în mare parte cu recenzia acordată cărții de către Radu Iliescu, reproduc mai jos articolul său de pe site-ul constiinte.ro:

˝O lectură (despre lucruri) îngrozitoare, fireşte, cum ar putea fi altcumva o abordare a cinismului care se ascunde îndărătul celor mai multe dintre teoriile economice care ne sunt prezentate astăzi ca fiind tehnice, adică pur axiomatice, deasupra oricăror dezbateri şi dincolo de orice alternativă. Când am început-o, dacă aş fi fost întrebat, m-aş fi definit fără să clipesc din ochi ca fiind un om de dreapta. La capătul ei, am înţeles că binomul dreapta-stânga născut în zilele premergătoare revoluţiei franceze nu mai are azi niciun sens, afară doar dacă nu cumva am fi dispuşi să punem semnul egal între dreapta, pe de o parte, şi îmbogăţirea astronomică la scară planetară a unei mâini de oameni, cu preţul transformării a milioane şi milioane de alţi oameni în umanitate surplus. Dacă neoconservatorismul este tot ce a mai rămas din dreapta lui Joseph de Maistre, eu personal nu am nimic în comun cu monstruozitatea asta. Şi dacă stânga presupune accesul tuturor copiilor lui Dumnezeu la mâncare pe săturate, un cămin cald şi îngrijire medicală, atunci da, am fost dintotdeauna şi sunt un om de stânga.

Arme şi caviar
Principala teză a Doctrinei şocului este aceea că ceva fundamental s-a schimbat în ultimii ani, cu precădere de la căderea comunismului încoace. Ceva cu un impact atât de tulburător încât nu doar că merită să fie înţeles, chiar trebuie, în măsura în care virtual cel puţin, ne priveşte pe toţi şi pe fiecare în parte, poate chiar în termeni de supravieţuire personală. Dacă cineva m-ar întreba pe mine personal cât de profundă este această schimbare, aş spune că e la fel de importantă ca şi trecerea de la matriarhat la patriarhat, în caz că aşa ceva a avut loc vreodată. Despre ce este vorba? Educaţia colectivă a impregnat sute de ani axioma următoare: prosperitatea există în vreme de pace, în timp ce războiul aduce cu sine foamete, epidemii, sărăcie şi distrugere. Comportamentul recent al unui indicator economic mititel pare însă să contrazică înţelepciunea popoarelor: numele său este guns-to-caviar index.

Calcularea acestuia se face în funcţie de vânzarea de avioane de luptă şi avioane destinate managerilor corporaţiilor internaţionale. Ideea e simplă: când merge războiul, afacerile scad. Şi invers. Aproape douăzeci de ani, guns-to-caviar index a validat ceea ce ştim cu toţii. Fireşte, a existat întotdeauna o mână de manageri care să profite de război în sine, dar a fost vorba despre o cantitate economic insignifiantă. Din 2003 însă, anul invadării Iraqului, acest indicator a fost dat peste cap: cheltuielile pentru avioanele militare şi avioanele de lux au crescut mână în mână. Dacă hermeneutica este corectă, instabilitatea globală nu aduce profit doar vânzătorilor de arme, ci şi altor sectoare economice: securitatea high-tech, construcţii, sănătatea privată, petrol, gaze. Iar interpretarea este cât se poate de corectă: astăzi bursele nu mai cad în timpul războaielor, ci cresc!

Cum este cu putinţă acest lucru? Printr-o transformare a cărei amplitudine ne scapă, dar care este echivalentul alunecării cu 1000 de km a unei plăci tectonice, cu şobolani cu tot. Să zicem că cineva, pornind de la ideea că sectorul privat este mai eficient şi mai rentabil decât sectorul public, ar ajunge la ideea că, în numele eficienţei şi al rentabilităţii, totul ar trebui privatizat. Totul. Nu doar autostrăzile, spitalele, şcolile, salubritatea, ci şi pompierii, poliţia, serviciile secrete, fiscul, armata. Sună ca un vis pueril, ducă-s-ar cu noaptea? Nu. E un coşmar. A fost deja experimentat în câteva locuri. Şi e în plină desfăşurare. Ce au în comun: Chile în timpul dictaturii lui Pinochet, Argentina în perioada juntei militare, Bolivia anilor ’80, Filipine în perioada lui Ferdinand Marcos, Uruguay în a lui Juan Maria Bordaberry, Polonia după ce Solidaritatea a câştigat alegerile, China din vremea Pieţei Tienanmen, Africa de Sud în anii preşedinţiei lui Nelson Mandela, Rusia lui Boris Elţîn, criza Tigrilor Asiatici (Thailanda, Indonezia, Malayezia şi Coreea de Sud), războiul din Iraq, tsunami din Sri Lanka şi uraganul Katrina în New Orleans? Un singur lucru: arme şi caviar.

Gangsteri şi economişti
Dacă oraşul american Chicago ar fi pus în situaţia de a delega unei personalităţi sarcina de a-l reprezenta în Istorie, cetăţenii lui ar fi pradă unei profunde dileme: Al Capone sau Milton Friedman? Primul a făcut avere vânzând alcool în anii prohibiţiei şi asasinând pe orice îi ameninţa afacerile. Al doilea a fost de departe mult mai periculos: era economist şi preda la universitate. Ca om de ştiinţă, considera că atunci când economia este distorsionată, trebuie să i se administreze în mod deliberat şocuri dureroase. Premiza teoriilor sale era aceea că “piaţa liberă” este un sistem perfect ştiinţific, unul în care indivizii, acţionând pentru satisfacerea dorinţelor lor egoiste, creează maximum de beneficiu pentru toţi. Ca şi marxiştii, Friedman şi ai lui au formulat nişte reguli stricte care trebuiau urmate : înainte de toate, guvernele trebuie să elimine toate regulile şi reglementările aflate în calea acumulării profitului. Apoi, trebuie să vândă tot ceea ce alcătuieste domeniul public pentru corporaţiile care pot scoate profit din ele. În cele din urmă, să taie dramatic cheltuielile pentru programe sociale.
  
Dereglementare, privatizare şi reducerea cheltuielilor. Taxele trebuie să dispară. Bogaţii şi săracii să fie impozitaţi cu acelaşi procent. Corporaţiile trebuie să-şi poată vinde produsele oriunde în lume, iar guvernele să nu facă nimic pentru a-şi proteja industriile locale. Toate preţurile, inclusiv cel pentru salarii, trebuie să fie determinate de piaţă. Fără salariu minim. Totul trebuie privatizat: sănătate, poştă, educaţie, pensii, parcuri naţionale. Acesta este, pe scurt, catehismul noii ideologii. Capitalism pur, fără sindicate, fără graniţe, concurenţă fără nicio regulă (era să uit: îmbogăţeşte-te sau mori încercând!). Nu trebuie să fii doctor în economie ca să-ţi dai seama că dogmele friedmanismului oscilează între războiul economic şi genocidul economic. Prin comparaţie, monopolul rachiului instaurat şi păstrat cu gloanţe de Al Capone era o adevărată operă de binefacere pentru gâtlejurile însetate.

Se pune întrebarea: dacă guvernul trebuie să renunţe la protejarea producătorilor autohtoni (dereglementând) şi la cea a cetăţenilor săi mai puţin avuţi (punând capăt programelor sociale), cu ce se mai ocupă după ce vinde pe câţiva creiţari bunurile naţionale? Cu semnatul hârtiilor. Un aparat de stat “performant”, adică redus la o mână de indivizi, ar trebui să se comporte în opinia lui Milton Friedman ca o curea de transmisie care să colecteze impozitele de la cetăţeni şi să le distribuie generos corporaţiilor. Fără licitaţii publice. Fără posibilitatea de a verifica, şi eventual de a le sancţiona pentru neîndeplinirea contractelor. Cu aceeaşi oameni şi în serviciul public, şi în asociaţiile acţionarilor, deci fără conflicte de interese. Statul retras cu totul din economie devine lacheul preaplecat al marilor corporaţii, şi kappo necruţător pentru cetăţenii săi. Într-un discurs, managerul unei mari corporaţii spunea: “Să nu credeţi că am ceva împotriva guvernului, că aş vrea cumva să dispară. Realitatea e că doresc doar să fie atât de mic încât să-l putem duce într-o cadă şi să-l înecăm.” Un guvern atât de mic, făcea baie-ntr-un ibric…

Tortura în masă
    
Timp de mai mult de trei decade, Friedman şi admiratorii lui au perfectat următoarea strategie : aşteptarea crizelor majore, apoi vânzarea bucată cu bucată a statelor către jucătorii economici privaţi în timp ce cetăţenii încă nu şi-au revenit din şoc, transformând apoi “reformele” în ceva permanent. În cazul războiului din Iraq, a tsunamiului din Sri Lanka şi a uraganului din New Orleans, procesul numit “reconstrucţie” a început prin desăvârşirea dezastrului original prin ştergerea a tot ceea ce mai rămăsese din sfera publică şi comunităţile organice, trecându-se apoi la înlocuirea acestora cu un fel de nou-ierusalim-al-corporaţiilor, toate acestea înainte ca victimele războiului sau ale dezastrului natural să fie capabile să se organizeze şi să apere ceea ce le aparţine. Conform ziaristei Naomi Klein, doctrina şocului reia la scară mare ceea ce face tortura în timpul interogatoriilor CIA. Are loc “ştergerea structurilor mentale”, pentru ca prizonierul/societatea să ajungă la tabula rasa. Torţionarii îşi îndeplinesc scopul atacând creierul cu tot ceea ce interferează cu funcţionarea sa normală. În ţările Americii Latine s-au organizat lovituri de stat, au fost răpiţi, torturaţi şi au dispărut zeci de mii de oameni, s-a tras discreţionar în manifestanţii paşnici. În Rusia, Boris Elţîn a înconjurat clădirea Parlamentului cu armata şi a incendiat-o cu obuze şi focuri de mitralieră. În Iraq, toţi angajaţii la stat (armata, doctorii şi asistentele, profesorii, poliţiştii) au fost concediaţi peste noapte prin decretul lui Paul Bremer, sub pretextul de-Baath-ificării. Deng Xiaoping a omorât în Piaţa Tienanmen câteva mii de manifestanţi paşnici, rănind alte zeci de mii.

A existat o armonie între “piaţa liberă” şi teroarea în masă. Dictatura lui Augusto Pinochet, prima asumare politică a teoriilor Şcolii din Chicago, s-a soldat cu 3.200 de persoane dispărute sau executate, cu cel puţin 80.000 de oameni încarceraţi, cu peste 200.000 de refugiaţi politic. Economia chiliană s-a contractat cu 15%, iar şomajul, care era de 3% sub preşedintele Salvator Allende, a urcat la 20%. În 1982, în ciuda aderenţei stricte la doctrina lui Milton Friedman, economia chiliană ajunsese la explozia datoriei externe, hiperinflaţie şi şomaj de 30%. Se pare că singurul lucru care a salvat Chile de la colaps a fost faptul că dictatorul n-a îndrăznit niciodată să privatizeze minele de cupru Coldeco, care generează singure 85% din veniturile guvernamentale. Ani mai târziu, în Iraq, ocupanţii americani au confiscat pur şi simplu petrolul, care produce aproape 90% din veniturile guvernului, în favoarea companiilor americane, condamnându-i pe indigeni la sărăcie perpetuă. Numărul exact al celor omorâţi pentru impunerea neoliberalismului în America Latină n-a fost niciodată calculat, undeva între 100.000 şi 150.000. Vasta lor majoritate nu erau membri ai grupurilor armate, ci activişti non-violenţi din fabrici, ferme, universităţi. Erau economişti, artişti, psihologi şi lideri de sindicat. Pe scurt, oricine reprezenta o viziune asupra societăţii construită pe altceva decât profitul pur.
 
În Bolivia, în urma aplicării terapiei de şoc, numărul celor care mai plăteau contribuţii la protecţia socială a scăzut între 1983 şi 1988 la 61%. Dar, aşa cum spunea un reprezentant al unei uniuni a ţăranilor: “statisticile guvernamentale nu reflectă numărul celor forţaţi să trăiască în corturi; zecile de mii de copii malnutriţi care primesc doar o bucată de pâine şi o cană de ceai maté pe zi, miile de campesinos care vin în capitală căutând de lucru şi sfârşesc prin a cerşi pe stradă.” În Polonia, terapia de şoc a dus la scăderea cu 30% a producţiei industriale în primii 2 ani ai reformei. Şomajul a crescut vertiginos, ajungând la 25% în anumite zone. Chiar şi atunci când economia a reînceput să meargă, şomajul a rămas cronic (conform statisticilor Băncii Mondiale, Polonia are acum o rată a şomajului de 20%). Pentru a impune terapia stil Chicago în Rusia, preşedintele Boris Elţîn a dizolvat corpul legislativ, a suspendat Curtea Constituţională (creată de Mihail Gorbaciov), precum şi constituţia, a trimis tancurile să patruleze pe străzi, a impus cenzura presei. În 1989, 2 milioane de ruşi trăiau sub pragul de sărăcie, cu mai puţin de 4 dolari pe zi. La jumătatea anilor ’90, după ce terapia de şoc îşi administrase “medicamentul amar”, 74 milioane de oameni trăiau sub pragul de sărăcie, conform statisticilor Băncii Mondiale. Dintre aceştia, 37 de milioane trăiau într-o sărăcie considerată “disperată”.

Ce înseamnă să permiţi libera circulaţie a capitalurilor ? Înseamnă să te expui dezastrului care a lovit Tigrii Asiatici. În anii ’90, aceste ţări ofereau imaginea unui miracol economic care nu avea nimic în comun cu teoriile economiştilor din Chicago. Riguros protejat, capitalul autohton rodise. Au făcut însă greşeala de a permite accesul investitorilor străini pe pieţele de capital. A fost de ajuns un zvon la bursa de valori, unul singur : că Thailanda nu are suficiente devize liber convertibile ca să-şi protejeze moneda naţională. Investitorii occidentali au început să-şi retragă fondurile, vânzând haotic. Pentru că nu făceau diferenţe între ţările asiatice, nebunia s-a amplificat: au urmat Indonezia, Malayezia, Filipine şi Coreea de Sud. Situaţia s-ar fi putut redresa prin acordarea unui împrumut extern, numai că organismele internaţionale au ieşit înainte cu un mesaj comun: Nu ajutaţi Asia! Catastrofa apăruse în ochii americanilor ca o oportunitate deghizată.

Ce aveau în comun Tigrii Asiatici, în afara vitezei ameţitoare cu care se dezvoltaseră? Refuzul “pieţei libere”, materializat prin legi severe care restricţionau globalizarea. Străinii nu aveau voie să cumpere pământ şi firmele autohtone. Statul juca un rol semnificativ în economie, păstrând monopolul sectoarelor-cheie. Multe dintre importurile provenind din Japonia, Europa sau SUA erau pur şi simplu blocate. Pentru Şcoala din Chicago, această realitate era inacceptabilă. Timp de luni de zile după provocarea crizei capitalurilor, FMI a refuzat să acorde un ajutor financiar care ar fi putut uşura situaţia. Când, în cele din urmă, au început negocierile, primul-ministru al Malayeziei, Mahathir Mohamad, a refuzat să participe la ele: “nu vreau să distrug economia ţării mele ca s-o fac mai bună”. Preţul apocalipsei financiare începea deja să fie plătit: 24 de milioane de oameni îşi pierduseră deja slujbele. Thailanda pierdea zilnic 2000 de locuri de muncă în timpul “reformelor”, adică 60.000 pe lună. În Coreea de Sud – 30.000 lunar, mai ales ca rezultat al cerinţelor inutile ale FMI de reducere a cheltuielilor bugetare. În Indonezia, rata şomajului s-a triplat în 2 ani. Conform Băncii Mondiale, 20 de milioane de asiatici au căzut în această perioadă sub pragul sărăciei. Prostituţia şi vânzarea copiilor înregistrau un boom.

Când FMI şi-a terminat treaba, bunurile Tigrilor Asiatici erau de vânzare la mai nimic. În doi ani, faţa Asiei se schimbase, sute şi sute de firme locale fuseseră eliminate în folosul multinaţionalelor. O teribilă tragedie fusese exploatată pentru a permite accesul capitalului străin pe pieţele autohtone. Tot ce fusese construit timp de decenii de coreeni, thailandezi, filipinezi, indonezieni, fusese făcut bucăţi, scos la mezat şi apoi aruncat la gunoi pentru a elimina competiţia cu importurile. Este adevărat că FMI-ul “stabilizase” economia, e ceea ce face acest organism de obicei, dar acest echilibru se face aruncând milioane de oameni peste bord: lucrătorii în sectorul public, proprietarii micilor afaceri, fermierii de subzistenţă, sindicaliştii. Marele secret al “stabilizării” este că cei aruncaţi la apă nu se mai caţără niciodată înapoi. Cu excepţia Malayeziei, celelalte ţări asiatice sunt acum pieţe de desfacere pentru produsele americane.

Ultima frontieră
   
Printre multele mecanisme de subjugare a ţărilor aflate în curs de dezvoltare, unul dintre cele mai eficace a fost “şocul datoriilor” sau “criza datoriilor”. Statele Unite au împrumutat multe dintre aceste ţări, după care au crescut unilateral în aşa măsură rata dobânzilor, încât pentru a face faţă plăţilor, acestea au fost nevoite să contracteze noi împrumuturi. Situaţia a fost atât de dezastruoasă încât datoria Braziliei, de exemplu, a explodat, dublându-se de la 50 la 100 de miliarde, în numai 6 ani. În aceeaşi perioadă, datoria Nigeriei a crescut de la 9 la 29 de miliarde. De fiecare dată, împrumuturile erau acordate de către FMI şi Banca Mondială cu condiţia ca cel împrumutat să subscrie la o listă de axiome considerate ca fiind minimul necesar pentru sănătatea economică. Această mascaradă prezentată ca fiind ceva tehnic şi dincolo de orice dubiu, include pretenţii ideologice de genul “întreprinderile de stat trebuie să fie privatizate” şi “barierele care împiedică intrarea firmelor străine trebuie să fie abolite”. Cu alte cuvinte : vrei să-ţi salvezi ţara ? Atunci vinde-o.

Şi dacă tot e să-ţi vinzi ţara, atunci neapărat e s-o faci la preţul pieţei, adică pe nimic. În Rusia, o companie petrolieră de nivelul celei mai mari pe care o are Franţa, s-a vândut pe 88 milioane USD. Norilsk Nickel, care produce a cincea parte din nivelul mondial de nichel, s-a dat cu 170 milioane USD, deşi profitul ei anual atinge 1,5 miliarde USD. Compania petrolieră Yukos, care controlează mai mult petrol decât Kuweitul, s-a vândut pentru 309 milioane USD. Are acum venituri de peste 3 miliarde USD anual. 51% din gigantul petrolier Sidanko a mers pentru 130 milioane USD. Astăzi, stocul este evaluat la bursă pentru 2,8 miliarde USD. O enormă fabrică de arme s-a tranzacţionat contra 3 milioane USD, adică preţul unei case de vacanţă în Aspen. Totuşi, aceste privatizări i-au nemulţumit enorm pe economiştii de la Chicago: bunurile statului s-au vândut strict nomenklaturiştilor autohtoni, interzicându-se orice acces capitalului străin.

Ce se ascunde în spatele retoricii lui Milton Friedman şi a Şcolii din Chicago? Un exerciţiu de cucerire de tip colonial, în condiţiile postmodernităţii. La urma urmei, mesajul economistului nu este decât o reluare parodică a celebrei afirmaţii a lui Adam Smith, conform căreia piaţa ar avea mecanisme de reglare naturale, mâna invizibilă care aranjează lucrurile fără ca vreo autoritate să trebuiască să intervină în vreun fel. Nu ştiu dacă nerozia strămoşului britanic e mai mare decât cea a contemporanului american. Însă pentru oricine e clar că deregularizarea pieţelor e similară cu gestul de a arunca nişte peşti de acvariu într-un ocean în care fojgăie rechinii. Putem arbora o mină fericită, n-avem decât să spunen că peştişorii sunt la fel de liberi ca şi predatorii, realitatea e că niciodată un Carasius auratus nu s-a hrănit cu o balenă albastră. Deşi, libertatea s-o facă nu i-a lipsit, aici nu avem dubii.

Într-o lume în care au dispărut petele albe ale ţinuturilor neexplorate, multinaţionalele s-au trezit fără “naţiunile barbare şi sălbatice” care fac tot farmecul colonialismului. Şi atunci s-au gândit să le fabrice. Eliminând legile care protejează capitalul autohton, colonialişti de azi înhaţă ceea ce colonialiştii de ieri numeau “terenuri goale”, în schimbul unor mărgele de sticlă. Numai că astăzi aceste “terenuri goale” sunt: servicii poştale, parcuri naţionale, şcoli, servicii de securitate socială, etc. Statul este acum ultima frontieră, iar conquistadorul multinaţional îl pradă cu aceeaşi dârzenie pe care a arătat-o predecesorul lui care şi-a părăsit casa pentru a căuta aur în Anzi. Ce au în comun sistemul de telefonie din Chile, liniile aeriene din Argentina, câmpurile petrolifere din Rusia, sistemul de transmitere a apei din Bolivia, fabricile din Polonia? Toate au fost puse în valoare prin efortul public, şi s-au vândut apoi pentru mărgele de sticlă.

Apogeul şi decăderea unei ideologii
  
Milton Friedman a murit. Ravagiile ideologiei “pieţei libere” sunt atât de evidente, încât în multe părţi ale lumii este foarte greu să găseşti un om care să nu fi cunoscut în mod direct efectele doctrinei şocului. După ce au fost năuciţi în repetate rânduri, mulţi au învăţat să fie atenţi în aceste momente. Odată ce mecanismele doctrinei şocului au fost înţelese pe deplin, comunităţi întregi devin din ce în ce mai greu de luat prin surprindere, din ce în ce mai dificil de confuzionat. Libanul de după războiul din 2006 reprezintă prima lecţie a unui popor care nu mai este dispus să accepte daruri otrăvite. Cu distrugeri evaluate la 9 miliarde de USD, primul-ministru Fuad Siniora era gata să primească împrumuturile acordate de FMI şi comunitatea statelor din Europa şi SUA, în schimbul binecunoscutelor imperative ideologice. Numai că Libanul mai avea o experienţă similară, dobândită în urma războiului precedent cu Israelul. Acelaşi ciclu: distrugere – împrumuturi – înstrăinare. Oamenii îşi aminteau cât de bucuroşi fuseseră că războiul se terminase, că străzile erau reconstruite. Până să se dezmeticească, totul era însă vândut, banii împrumutaţi construiseră averi private, pe care le plăteau tocmai cei cărora li se interzicea accesul în spaţiile noilor îmbogăţiţi.

Libanezii n-au mai vrut să înghită a doua oară aceeaşi escrocherie. Iar guvernul a trebuit să se resemneze. În paralel, Mişcarea Hizballah a început reconstrucţia, piatră cu piatră, cămin cu cămin. Familiile afectate de bombardamente primeau 12.000 USD pentru cheltuielile anului următor, adică de patru ori mai mult decât dăduse guvernul american refugiaţilor din New Orleans după uraganul Katrina, după cum remarcau ziariştii Ana Nogueira şi Saseen Kawzally. Versiunea adoptată de această forţă politică n-a vizat construirea de hoteluri de cinci stele, ca în Kabul, nici de piscine olimpice pentru poliţişti, ca în Iraq. S-a evitat experienţa negativă a supravieţuitorilor din Sri Lanka, din ajutoarele cărora s-au construit hoteluri pe plajă. S-a angajat mâna de lucru locală, nu ca în Iraq, unde “reconstrucţia” s-a făcut cu muncitori străini, într-o ţară în care şomajul atingea 70-80%.

America Latină s-a trezit şi ea din letargie. În noiembrie 2006, Rafael Correa, economist de stânga, îl învingea în alegerile din Ecuador pe Alvaro Noboa, unul dintre cei mai bogaţi oameni din ţară. Correa făcea apel în campanie la “depăşirea aberaţiilor neoliberalismului” şi i-a declarat pe funcţionarii Băncii Mondiale persona non grata în ţara lui. În Bolivia, preşedintele Evo Morales naţionaliza resursele de gaze naturale de la multinaţionalele “jefuitoare”. Chile şi Argentina sunt conduse de politicieni care declară public că sunt împotriva experimentelor Şcolii din Chicago făcute în ţările lor. Atât preşedintele chilian, Michelle Bachelet, cât şi cel argentinian, Néstor Kirchner, au fost încarceraţi în perioada dictaturilor anterioare. Socialism?! Mai putem gândi astăzi în termeni ideologici, păstrându-ne totuşi aderenţa la real? Ceea ce se construieşte acum în America Latină are puţine în comun cu doctrina socialistă. Mai puţină centralizare ca în anii ’60, mişcări mult mai greu de demolat dacă sunt decapitaţi câţiva lideri. Ruperea legăturilor la nivelul teoriilor economice cu SUA atunci când Venezuela, Costa Rica, Argentina şi Uruguay au anunţat că refuză să mai trimită studenţi la School of America. Mai radical decât toţi, Rafael Correa a refuzat să reînnoiască înţelegerea pentru găzduirea celei mai mari baze militare americane din America de Sud.
   
Ceva extrem de neplăcut pentru Friedman, dar şi pentru Stalin, pare să se întâmple. În Brazilia, un milion şi jumătate dintre foştii fermieri care trăiau în gunoaie la marginea oraşelor au cerut pământ neutilizat, pentru a-şi relua viaţa de dinainte. În Argentina, două sute de fabrici în faliment au fost resuscitate de muncitori, care le-au transformat în cooperative de proprietari. Hugo Chávez a făcut din dezvoltarea cooperativelor în Venezuela o prioritate. În paralel, în Statele Unite, giganticul Halliburton, după ce a tratat guvernul SUA drept bancomat personal, câştigând numai din războiul din Iraq peste 20 de miliarde USD, refuzând să angajeze lucrători din Iraq, îşi exprima recunoştinţa faţă de plătitorul de taxe american mutându-şi cartierul general în Dubai. Respingând visul nord-american al unei zone comerciale libere din Alaska în Terra del Fuego, Bolivia a propus Alternativa Boliviană pentru Americi (ALBA), bazată pe barter, în care fiecare ţară propune ceea ce produce mai bine, în schimbul a ceea ce are nevoie, independent de preţurile pieţei globale. În loc să lase ca acestea să fie decise de traderii din New York şi Londra, sud-americani preferă să le stabilească ei înşişi. FMI, puterea supremă în anii ’90, începe să nu mai aibă ce căuta pe continent. În 2005, portofoliul sudamerican se ridica la 80% din împrumuturile organismului internaţional – în 2007, doar 1%. Beneficiind din veniturile aduse de petrol, Venezuela a început să acorde împrumuturi ţărilor în curs de dezvoltare. Înconjurată de ape financiare tulburi, America Latină construieşte o zonă de relativ calm economic şi predictibilitate, adică ceva ce globalizarea consideră că ar fi imposibil.

După cum spuneam, Milton Friedman a murit, ducând cu el în mormânt o ideologie care s-a străduit din greu să ascundă un secret murdar: nu fusese niciodată, nicăieri, votată. Deşi afirma cu tărie că democraţia şi piaţa liberă merg mână în mână, avea nevoie disperată să-i elimine pe toţi cei care credeau că peştii din acvariu nu pot înota în acelaşi loc cu rechinii şi balenele. Cu o ipocrizie grosonală, “omul de ştiinţă” care a conceput-o s-a deplasat personal pentru a da lecţii de economie criminalilor din lumea întreagă (Augusto Pinochet şi Deng Xiaoping sunt cele mai notabile nume), susţinând ulterior că nu există nicio legătură între ideile sale şi masacrele şi tortura comise în văzul lumii. Astăzi, unii dintre elevii lui Friedman fac obiectul acuzaţiilor de genocid şi compar pe banca acuzaţilor în ţările în care şi-au exercitat activitatea politică. Concitadinul lui, gangsterul Al Capone, se face vinovat de câteva asasinate comise cu sânge rece. Profesorul universitar Milton Friedman dă socoteală Justiţiei Divine pentru sute şi sute de mii de morţi şi dispăruţi, zeci de milioane de flămânzi, chinuiţi şi dezmoşteniţi din lumea întreagă. Preţul îngrozitor pentru nişte construcţii mentale care nu s-au dovedit niciodată eficace când au fost puse în practică, îmbogăţind astronomic doar câţiva deja superbogaţi. Dacă m-ar întreba cineva vreodată pe cine prefer dintre cei doi, optez fără regret pentru Capone. A fost mult mai puţin periculos decât un profesor de economie, şi atunci când a promis însetaţilor rachiu, s-a ţinut de cuvânt!˝. Articolul original al lui Radu Iliescu: http://constiinte.ro/doctrina-socului-nasterea-capitalismului-dezastrelor

Controversata Doctrina şocului a fost chiar transformată după cum spuneam, și într-un documentar marca Michael Winterbottom, intitulat The Shock Doctrine și prezentat la Berlinală în 2009.
Un alt articol destul de interesant pe marginea cărții, din care puteți afla și opiniile mai multor voci autohtone din ideologii diferite privind cartea neagră a capitalismului corporatist, a apărut în Cotidianul.”

SURSA: http://sub-lupa.blogspot.ro/2012/05/doctrina-socului.html
VEZI FILMUL TRADUS, AICI (link1)


SAU AICI (link 2)

COMENTARII FACEBOOK

CELE MAI IMPORTANTE POSĂRI PENTRU NOI

UNIVERSUL CONECTAT - ce-ar fi dacă Nassim Haramein ar avea dreptate? (15.12.2016)

THE  CONNECTED UNIVERSE (2016) „Unui fractal infinit, aflat în rotaţie, cum îi defineşti centrul ? Orice punct este centrul său...

APEL

CREZI CĂ ACEST BLOG TE AJUTĂ PE TINE ŞI/SAU LUMEA ÎN CARE TRĂIEŞTI?
Daca da, sprijina munca celor care aduc aceste informatii la lumina, printr-o DONAŢIE. Este cea mai concreta recunostinta! CLICK AICI pentru a DONA prin PAYPAL sau DONAŢI ANONIM prin BITCOIN la adresa
1AgtwQF2ETidVoP9tqFnpqFMwz86FUejug. Altă formă de plată găsiţi AICI.

DE AJUTOR

Dacă ești pentru prima dată pe acest blog, îți urăm bun venit! Poți căuta orice subiect care te interesează cercetând CUPRINSUL din meniul de pe stânga (odată ajunşi în cuprins apăsaţi CTRL + F + cuvânt cheie pentru găsire rapidă), dar şi ARHIVA şi CATEGORIILE de pe coloana din dreapta și nu în ultimul rând caseta "CĂUTAŢI PE BLOG" de pe coloana din dreapta (sus). Sunt peste 1300 de articole publicate în clipa asta, majoritatea însoţite de filme şi clipuri traduse sau emisiuni tv, deci ai ce răsfoi şi crede-ne se merită efortul. Poți de asemenea primi direct pe email articolele care apar dacă te abonezi cu adresa de mail în căsuţa de ABONARE din dreapta, de sub VIZITE (pentru abonare primeşti gratuit toată colecţia Corrado Malanga - cărţi, articole, filme traduse, de pe blogul nostru). De asemenea ne poţi urmări activitatea pe FaceBook, dând LIKE (APRECIEZ) în zona centrală de sus. Mulţumim pentru vizită şi te mai așteptăm pe aici!

Pentru cei care au nelamuriri in ceea ce priveste prezenta reclamelor pe blogul nostru, le recomandam sa citeasca articolul DESPRE RECLAME.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...